Toamna se numără filmele... de la Cannes

Pentru al şaptelea an consecutiv, filmele de la Cannes ajung la Bucureşti: unul dintre cele mai aşteptate evenimente cinematografice ale toamnei se va întinde pe durata a 10 zile, iar peste 100 de proiecţii vor rula spre delectarea publicului. „Les Films de Cannes à Bucarest” e găzduit de CinemaPRO, Cinema Elvire Popesco, Cinema Muzeul Țăranului și Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă, în perioada 14-23 octombrie.  

Cinefilii sunt purtaţi în toate colţurile lumii. Dileme individuale, drame de familie, drumuri prin trecut şi încercări de viitor. Filme precum „The happiest day in the life of Olli Mäki”, ce a obţinut premiul Un Certain Regard, sau „The neon demon” aduc în atenţia publicului obstacolele ce stau în calea unei cariere de succes: de la nesiguranţa interioară la intrigile exterioare.

Tot cariera, dar mai ales consecinţele sale, fac subiectul filmului „Voir du pays”, în regia surorilor Delphine şi Muriel Coulin. Premiată cu Un Certain Regard, pelicula prezintă două femei-soldat, Aurore şi Marine, intrepretate de Ariane Labed şi Soko, care, prietene din copilărie, au servit împreună pe frontul din Afganistan. Împreună cu plutonul lor, ele sunt trimise pentru 3 zile în Cipru, într-o „permisie de decompresiune”. Aşa numeşte armata procesul de minimă detaşare de la acţiunea războiului. Cele două prietene reacţionează diferit exerciţiilor de împărtăşire a momentelor cheie dramatice din tranşee. În aceasta pseudo mini-vacanţă, soldaţilor le este permis să se bucure de plajă şi de linişte. Aici, ele sunt însă nevoite să facă faţă realităţii, dominată de sexism. Pentru „ A vedea lumea” după ce ai trăit războiul, îţi sunt necesare dioptrii speciale, fără urme de traumă sau regret.

„Les Films de Cannes à Bucarest” aduce pentru nostalgici un tip brazilian al portretului artistului la bătrâneţe: Dona Clara. Clara, de fapt, pentru că ea refuză ca oamenii să i se adreseze cu apelativul de politeţe. Un apartament simplu, dar elegant al anilor ’40, din blocul Aquarius, localizat undeva la malul mării, în zona Recife, din nord-estul Braziliei. Un hamac imens, alb, croşetat, alături de o măsuţă de lucru. Pe geamurile supradimensionate, lumina intră parcă pe ritmul discurilor ascultate la gramofon. Clara e un fost critic de muzică, artistă extravagantă, văduvă, cu înfăţişarea unei Holly Golightly ajunsă la senectute. Toate apartamentele vecine au fost cumpărate de către o corporaţie, planul fiind ca blocul să fie dărâmat şi bineînţeles, construită în loc o clădire modernă. Urmează o perioadă de presiune, Clara împotrivindu-se cu orice preţ vânzării apartamentelui. Printre culorile vii ale Braziliei, se creionează în tonuri de gri ideea că atunci când pierzi un obiect, dispare în acelaşi timp şi trecutul care te leagă de el. Cât de mult este dispus un om, şi mai ales un artist, să lupte pentru un crez personal? „Aquarius”, regizat de către Kleber Mendonça Filho, te face să te (re)îndrăgosteşti de Brazilia, surprinsă ca într-o fotografie polaroid.