Nicolae Iorga, oratorul «pe întunerec»

Dintre personalităţile vremii, istoricul desăvârşit şi spiritul neobosit al politicii şi culturii noastre, Nicolae Iorga, a avut impactul cel mai puternic asupra auditoriului de radio (şi era un auditoriu ales pe sprânceană: la începutul anilor ’30, doar cei cu „dare de mână“ şi status social bine conturat primeau autorizaţie pentru instalarea unui staţii de recepţie). „Universitatea Radio“, iniţiativa care punea în valoare cele mai mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti, era exact mediul de care avea nevoie Nicolae Iorga pentru a-şi populariza prelegerile şi conferinţele.

Istoricul, condus la „vorbitor“

Cel mai mare poligraf al românilor (peste 1.200 de volume şi 25.000 articole) era acum în postura de orator „pe întunerec”, conferinţele acestuia la radio fiind imediat recunoscute drept „cele mai valoroase şi mai actuale“. Aceasta, datorită curcubeului de probleme pe care le ataca istoricul de fiecare dată când ajungea în studio-urile din Str. General Berthelot. „Ce este o naţiune?“, „Adevărata civilizaţie“, „Drept şi morală la români“ sau „Noi hotare“ sunt doar câteva dintre „lecţiile de la radio“ ale lui Nicolae Iorga şi ne oferă câteva indicii despre tipul de demers educativ pe care conferenţiarul înţelegea să-l facă public şi prin intermediul undelor herţiene.

Primele emisiuni ale lui Iorga au putut fi ascultate la radio la mijlocul anului 1929. Istoricul ajungea la porţile instituţiei înconjurat de un alai format din admiratori, studenţi şi susţinători politici. Uneori – atunci când venea fără un text bine conturat – îl însoţea prietenul şi stenograful lui, Henri Stahl, cel care avea grijă ca vorbele profesorului să nu se piardă în eter, ci să fie adunate în colecţii ce urmau să fie publicate în volume; în 1936 apărea prima parte din Sfaturi pe întunerec. Personalul de la prezentare – însărcinat cu primirea, conducerea în studio şi plătirea onorariului – îl conducea pe Iorga la „vorbitor“, cum era numită cabina de înregistrări, locul unde oratorul prin excelenţă îşi făcea numărul de „magie“. Faimoasele „paranteze“ pe care istoricul era capabil să le facă în timpul expoziţiunilor sale funcţionau după aceleaşi reguli şi în cadrul conferinţelor de la radio, acestea ajutându-l de multe ori să improvizeze pe marginea oricărui subiect. La ieşirea din cabină începea o nouă comunicare, de data aceasta pentru publicul din antecameră, după ce Iorga rostea graseiat „Ei, dragă, ar mai fi multe de spus...“