Moartea lui Suleyman Magnificul – un secret de stat

Timp de 46 de ani, între 1520-1566, Europa a privit cu groază cum Imperiul Otoman, condus de Suleyman I (pentru occidentali – Magnificul, pentru turci - Legiuitorul), înregistra victorie după victorie, ajungând pentru prima dată sub zidurile Vienei în 1529. Ajuns la bătrâneţe, sultanul a pornit o ultimă mare campanie pentru a-l supune pe Maximilian de Habsburg, care pretindea Ungaria otomană.

În căutarea gloriei din tinereţe

În iarna anului 1566 în Imperiul Otoman s-a dat ordin de mobilizare a trupelor pentru campania din vară, care avea drept ţintă Viena. Sultanul în vârstă de 71 de ani urma să conducă personal marea oaste, însoţit de marele vizir Sokollu Mehmet Paşa.

Bătrâneţea lăsase urme adânci pe corpul lui Suleyman: picioarele umflate de gută, trupul îndoit,faţa palidă pe care şi-o ascundea cu ruj (se parea că suferea şi de cancer intestinal). Medicul său personal, evreul Moise Hamon, i-a administrat o perioadă opiu pentru a-i reduce durerile, însă colegii săi musulmani au interzis acest tratament din motive religioase.

Nici sufletul sultanului nu era odihnit după moartea iubitei sale soţii Roxelana în 1558. Intrigile l-au făcut să-i ucidă pe marele vizir şi prietenul său din copilărie, Pargali Ibrahim Paşa (1536), pe fii săi Mustafa (1553) şi Bayezid (1561). Mai mult, în 1565 flota otomană s-a întors înfrântă din faţa Maltei de către Cavalerii Ioaniţi, din mâinile cărora cucerea cu 43 de ani înainte Rodosul.

Drumul şi asediul Szigetvarului

În aceste condiţii, Suleyman pleacă din Istanbul în fruntea armatei la 1 mai 1566. Falnicul armăsar pe care l-a călărit la ieşirea din capitală a fost repede înlocuit cu o caleaşcă şi apoi cu o litieră. Când traversa localităţi mai importante sau doar pentru a infirma bârfele, îşi relua locul în şa. Lângă Belgrad, şezând pe tronul său de aur, l-a primit pe Ioan Sigismund Zapolya, regele Ungariei şi adversarul lui Maximilian de Habsburg. În aceeaşi manieră ce trăda adevăratele suferinţe au fost primiţi şi solii regelui Franţei, Carol IX.

În drumul său spre cetatea Eger, ultimul bastion înainte de Viena, Suleyman a hotărât să asedieze cetatea Szigetvar, a cărui comandant Nikola Zrinski (Miklos Zrinyi) îi hărţuia armata. Mica cetate şi cei aproximativ 3000 de apărători nu păreau să aibă vreo şansă în faţa celor peste 100 000 de turci, tătari şi moldoveni, însă asediul s-a prelungit o lună de zile, de pe 5 august pe 7 septembrie. Zrinski, văzând că înfrângere este inevitabilă, a dat foc la depozitele de pulbere ale cetăţii, incident ce a dus la moartea câtorva mii de turci. În final, turcii au cucerit cetatea, însă cu pierderi grele.

Ca după orice altă victorie, Suleyman a trimis scrisori hanului tătar, şerifului Meccăi sau şahului Persiei pentru a-i înştiinţa de victorie. În tot acest timp el a fost văzut examinând trupele de la fereastra cortului său, fiindu-i servită masa la ore fixate şi a ascultat muzicanţii ce îi cântau dinafara cortului.

Momente de îngrijorare au fost atunci când şi-a anulat în ultimul moment prezenţa de la prima rugăciune de vineri susţinută în nou-construita moschee din Szigetvar. A doua zi a supravegheat şedinţa divanului imperial, însă dintr-o cameră separată. Spiritele, dacă deveniseră uşor agitate, au fost calmate pe 18 octombrie, atunci când trupele şi-au primit solda.

După ce au fost terminate reparaţiile cetăţii Szigetvar, sultanul a decis să se întoarcă în capitală din cauza încheierii sezonului de război, promiţând să se întoarcă la primăvară. Suleyman a plecat la drum cu tot fastul unui mare învingător, în zgomotul tobelor şi trompetelor, arborând steaguri cu versete din Coran, înconjurat de dregărtori călare. Marele vizir Sokollu se apropia din când în când de caleaşcă pentru a se sfătui cu sultanul.

Marele vizir dezvăluie moartea lui Suleyman

Trecând râul Sava, marele vizir a hotărât să dezvăluie marele secret. Cu câteva ore înaintea răsăritului, în jurul caleştii imperiale, unde de obicei stăteau apropiaţii sultanului, un grup de cântăreţi invocau numele lui Allah şi recitau versuri din Coran. Vestea morţii lui Suleyman, a cutremurat întreaga oaste. Sultanul încetase din viaţă în noaptea dintre 6 şi 7 septembrie, chiar înaintea atacului decisiv împotriva Szigetvarului, iar Sokollu a anunţat tragicul eveniment abia după 48 zile!

Moartea sultanului a fost ascunsă prin iscusinţa marelui vizir care a înfăşurat trupul lui Suleyman în aşternuturi îmbibate cu ulei parfumat, l-a aşezat pe un pat lângă fereastra cortului şi la sprijinit cu perne, pentru ca oştenii să-şi vadă conducătorul veghind asupra lor. Scrisorile trimise după victorie au fost scrise de Sokollu, care cunoştea bine scrisul defunctului.  După un timp, un paj bosniac ce semăna cu Suleyman a fost îmbrăcat în straiele împărăteşti, acesta fiind cel cu care marele vizir vorbea în timpul marşului de întoarcere.

Însă de ce a ales Sokollu să ascundă moartea sultanului atât de mult timp, mai ales că islamul prevede ca mortul să fie îngropat în până la apusul soarelui?. Evident, nu putea anunţa moartea sultanului chiar înaintea atacului deoarece soldaţii ar fi abandonat orice acţiune militară. Apoi, marele vizir cunoştea foarte bine obiceiurile succesiunii în statul otoman.

Probleme de succesiune

Teoretic, toţi fii unui sultan putea să-i succeadă tatălui la tron, neexistând legea primogeniturii ca în statele europene. Din această cauză, pretendenţii fie apelau la fratricid şi cel care supravieţuia devenea sultan, fie porneau războaie civile care devastau imperiul. Din secolul al XVII-lea, acest obicei sângeros a încetat, fiind înlocuit cu sistemul kafes („cuşcă”). Devenea sultan cel care reuşea să-i atragă de partea sa pe cei mai influenţi demnitari (aga ienicerilor, eunucul negru ce păzea haremul) sau a cărui mamă avea cea mai mare putere, deoarece începând cu Roxelana, palatul a ajuns să fie condus de mama sultanului (Sultana Valide) sau de soţia acestuia. Ceilalţi fraţi erau închişi în camerele lor din palat („cuştile”), fiind înscăunaţi dacă fratele lor murea.

În acest caz, Selim rămăsese singurul fiu al lui Suleyman, Mustafa şi Bayezid murind cu câţiva ani înainte, după cum am menţionat mai sus. Astfel, problema succesiunii nu era aşa delicată, însă la momentul morţii tatălui său, Selim se afla în Anatolia, iar proclamarea noului sultan în faţa armatei era esenţială pentru a evita o revoltă.

În acest fel, Sokollu a trimis solie după Selim să vină degrabă spre Belgrad, timp în care el va ascunde moartea sultanului. De aceea, după ce a trecut de Sava şi se îndrepta spre Belgrad, vizirul a anunţat tragicul eveniment.

Selim II, un sultan nepotrivit

Cu toate acestea, problemele nu au dispărut odată cu venirea lui Selim la Belgrad. Noul sultan, nefiind interesat de conducerea statului, a neglijat protocolul şi nu a trimis daruri înalţilor demnitari ai imperiului. Sokollu, simţind pericolul revoltei, a trimis din partea lui darurile şi practic a guvernat imperiul în locul sultanului, poreclit „cel beţiv”. Pentru a calma spiritele ienicerilor aflaţi la Constantinopol, trupul lui Suleyman a fost trimis acolo înaintea armatei. Marele sultan a fost îngropat lângă soţia sa Roxelana, lângă moscheea ce îi poartă numele, Suleymaniye.

Domnia lui Selim II a marcat începutul declinului instituţiei sultanale, fiind primul care a încredinţat întreaga conducere marelui vizir. Sokollu i-a supravieţuit lui Selim II (m. 1574), şi a deţinut funcţia de mare vizir şi în timpul domniei lui Murad III (1574-1595) , până când a fost asasinat în 1579.

Bibliografie:

Gilles Veinstein, La mort de Soliman le Magnifique, înLes Collections de L’Historie, oct-dec 2009, p. 28-33