Mihail Ostrovski, primul ambasador sovietic la Bucureşti, trimis în Gulag pentru c-a „contribuit la destituirea din funcţie a ministrului de Externe al României, N. Titulescu”

Este binecunoscut faptul că în procesul de instituire, ameliorare şi dezvoltare a relaţiilor reciproce dintre state un rol deosebit îl joacă, de obicei, personalităţi notorii ale diplomaţiei. În România interbelică, o astfel de personalitate diplomatică, în accepţia unanimă a istoricilor, a fost talentatul şi ambiţiosul ambasador al României în Marea Britanie, ministrul Afacerilor Străine al României, ajuns preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor şi membru al Curţii permanente de arbitraj de la Haga, Nicolae Titulescu (4 martie 1882, Craiova-17 martie 1941, Cannes), în timp ce contribuţia părţii sovietice la refacerea raporturilor bilaterale ruso(sovieto)-române este ilustrată de către primul ambasador sovietic în România, Mihail Ostrovski (19 septembrie 1892, Fastov, regiunea Kiev-30 iulie 1952, Norilsk).

Unul dintre primele studii cu acest subiect aparţine istoricului rus O.N. Ken, care a urmărit evoluţia relaţiilor sovieto-române în anii 1934-1938 şi prin prisma biografiei primului ambasador al URSS la Bucureşti, Mihail Ostrovski1. Conform acestui autor, activitatea lui Mihail Ostrovski în funcţia de ambasador sovietic la Bucureşti rămâne, şi astăzi, prea puţin cunoscută, numele său lipsind, de regulă, în ediţiile curente ale dicţionarelor diplomatice. Ca urmare a acestei situaţii injuste, studiul lui O.N. Ken, alături de notiţa biografică a lui A. Kolpakidi despre Mihail Ostrovski2, pot fi considerate un început, încă timid, de reabilitare şi de valorificare a contribuţiei primului ambasador sovietic la Bucureşti la dezvoltarea şi consolidarea relaţiilor româno-sovietice între cele două războaie mondiale.

Urmărind completarea unui evident gol atât în istoriografia rusă actuală, cât şi în cea românească, prezentul studiu şi-a propus să elucideze activitatea diplomatului sovietic cu descendenţe basarabene, Mihail Ostrovski, de la numirea sa în funcţia de ambasador al URSS la Bucureşti (august 1934) şi până la condamnarea sa, în ianuarie 1939, la 15 ani de detenţie în unul dintre lagărele staliniste de corecţie prin muncă. 

Realizarea obiectivelor propuse a presupus cu necesitate o laborioasă documentare în principalele centre arhivistice din Federaţia Rusă şi din România. În urma valorificării unor fonduri documentare, extrem de bogate şi variate, din Arhiva Preşedintelui Federaţiei Ruse, Arhiva de Politică Externă a Federaţiei Ruse, Arhiva Ministerului de Externe al Federaţiei Ruse, Arhiva Serviciului Federal de Securitate al Federaţiei Ruse, precum şi din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României, Arhivele Naţionale Istorice Centrale Române şi Arhiva Comisiei Naţionale pentru Studierea Arhivelor Securităţii din România, studiul nostru este în măsură să ofere atât specialiştilor în domeniu, cât şi unui public cititor mai larg, date şi informaţii captivante, în majoritatea lor inedite, din istoria relaţiilor diplomatice sovieto-române în perioada interbelică, prin exemplul de activitate şi jertfire oferit de primul ambasador sovietic la Bucureşti, Mihail Ostrovski.

Revoluţia bolşevică din 7 noiembrie (25 octombrie, stil vechi) 1917 din Rusia a avut repercusiuni directe şi imediate inclusiv asupra relaţiilor româno-ruse. În seara zilei de 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918, concomitent cu trimiterea unei note ultimative României – echivalând, practic, cu o declaraţie de război3 –, autorităţile sovietice, executând un ordin semnat de V.I. Ulianov (Lenin), l-au arestat pe ministrul (ambasadorul) României în Rusia, C. Diamandy, împreună cu tot personalul diplomatic, încarcerându-i la închisoarea Petropavlovsk.

Chiar dacă, peste câteva zile, ca urmare a protestului oficial al şefilor tuturor celor 20 de misiuni diplomatice acreditate la Petrograd, diplomaţii români au fost eliberaţi, guvernul sovietic a hotărât, în mod unilateral, ruperea relaţiilor diplomatice cu România şi confiscarea tezaurului depus spre păstrare la Kremlin, în virtutea unor înţelegeri înscrise în acte oficiale, semnate de cele două părţi. „Considerând că măsura preventivă de arestare pentru scurtă vreme a ministrului plenipotenţiar român n-a avut efect şi că crimele [lupta autorităţilor române contra bolşevicilor ce destabilizau situaţia în ţară. – nota aut.] îşi urmează cursul lor – se menţiona în hotărârea respectivă din 13/26 ianuarie 1918 – Consiliul Comisarilor Poporului dispune: I. Toate relaţiile diplomatice cu România sunt întrerupte, Consulatul Român şi în general toţi agenţii guvernului român sunt trimişi înapoi, pe drumul cel mai scurt dincolo de frontieră. II. Fondul român de aur care se găseşte la Moscova este declarat intangibil pentru oligarhia română. Guvernul Sovietelor îşi asumă răspunderea de a conserva acest fond şi de a-l remite în mâinile poporului român. […]”4.

Pregătirea terenului pentru reluarea relaţiilor diplomatice

Din acel an, relaţiile româno-sovietice au cunoscut o deteriorare continuă, şi abia în 1934, în perspectiva acceptării Uniunii Sovietice ca membră a Societăţii Naţiunilor – eveniment produs la 15 septembrie 1934 – s-au creat premisele unei reale ameliorări5.

Astfel, în aprilie 1934, N. Titulescu i-a transmis la Geneva reprezentantului Uniunii Sovietice, B. Stein, intenţia părţii române de a discuta cu comisarul poporului pentru afaceri externe, M.M. Litvinov, problema restabilirii relaţiilor diplomatice între cele două ţări6. Exprimându-şi punctul de vedere asupra chestiunii Basarabiei, N. Titulescu a menţionat următoarele: „Eu nu vă cer o recunoaştere a Basarabiei; fie ca fiecare parte să considere cum găseşte de cuviinţă. Eu vă cer doar ca actul de restabilire a relaţiilor diplomatice să nu conţină nici o menţiune a Basarabiei”7. Cu referire la tezaurul României de la Moscova, Titulescu a propus crearea unei comisii mixte care să studieze problema în cauză, în vederea satisfacerii opiniei publice româneşti8. În urma convorbirilor dintre M. Litvinov şi N. Titulescu de la Geneva din mai-iunie 1934, s-a ajuns la o înţelegere reciprocă de a nu se invoca în niciun fel problemele aflate în litigiu9, iar, odată cu acea înţelegere de principiu, a fost înlăturat şi ultimul obstacol în calea restabilirii relaţiilor diplomatice sovieto-române.

La 9 iunie 1934, la Geneva, pornindu-se de la considerentul că „e mai bine să avem pe ruşi prieteni decât inamici” (regele României, Carol al II-lea)10, miniştrii de Externe ai României şi Uniunii Sovietice, Nicolae Titulescu, respectiv, Maksim Litvinov11, au efectuat un schimb de scrisori prin care se anunţau reciproc despre hotărârea celor două guverne de a stabili relaţii diplomatice la nivel de legaţie12. Cu acelaşi prilej, cei doi miniştri de Externe au recurs la un schimb de note cu conţinut identic, în care se stipula: „Pentru ca aceste relaţii să se poată desfăşura în chip normal, în înţelesul unei apropieri din ce în ce mai mari şi al unei prietenii reale şi trainice, am onoarea a confirma înţelegerea care urmează: Guvernele ţărilor noastre îşi garantează întregul respect al suveranităţii fiecăruia din statele noastre şi abţinerea de la orice imixtiune, directă sau indirectă, în afacerile interne şi în dezvoltarea fiecăreia dintre ele şi, în special, a oricărei agitaţiuni, propagandă şi oricărui fel de intervenţiuni sau de sprijin al acestora. Guvernele se obligă, în afară de aceasta, de a nu avea, nici de a susţine, nici de a autoriza şederea pe teritoriul lor a organizaţiilor care şi-ar atribui rolul de guvern al celuilalt stat sau a unei părţi din teritoriul lor, a forţelor armate, a armelor, a muniţiunilor, a echipamentului şi a oricărui fel de material destinat acestor organizaţii”13.

Restabilirea raporturilor diplomatice de către România cu Uniunea Sovietică a reprezentat un eveniment de importanţă majoră, pe care însuşi Nicolae Titulescu, a cărui carieră politică a fost atât de bogată în înfăptuiri diplomatice, îl califica drept „unul dintre cele mai importante acte din viaţa mea politică”, ambele ţări fiind chemate „să meargă mână în mână în viaţa internaţională”14.

Ambasadorul de la Moscova întrunea aproape toate rigorile avansate de Bucureşti

Cu acelaşi prilej, părţile au convenit să procedeze, fiecare, la numirea a câte unui trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar. Partea română şi-a numit primul său ambasador în Uniunea Sovietică, în iunie 1934, în persoana lui Edmond Ciuntu, un fost secretar al lui N. Titulescu. Era considerat în cercurile diplomatice „prea tânăr” pentru o funcţie atât de importantă, însă va exercita acea misiune începând cu 1 noiembrie 1934 şi până în 1 februarie 193815. Partea sovietică l-a delegat, în calitate de ambasador la Bucureşti – deloc întâmplător – pe Mihail Ostrovski. 

Numindu-l pe Edmond Ciuntu ambasador al României la Moscova, N. Titulescu îl ruga, totodată, pe Maksim Litvinov să nominalizeze pentru funcţia de ambasador sovietic la Bucureşti un diplomat, care să corespundă următoarelor rigori: „a) să nu fie evreu; b) să nu aibă înfăţişare de bolşevic; c) să vorbească limba franceză; d) să poată conversa cu doamnele române”. În răspunsul său, Litvinov a menţionat că singura persoană care putea fi nominalizată conform criteriilor solicitate, vorbea limba germană, şi nu franceza – variantă respinsă categoric de către N. Titulescu16.

La 4 august 1934, aflându-se în localitatea Cap Martin din Franţa, ministrul Afacerilor Străine al României, Nicolae Titulescu, îi telegrafia regelui Carol al II-lea despre faptul că Maksim M. Litvinov, comisar al Afacerilor Străine al URSS, cerea agrementul ca Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Bucureşti pentru Mihail Ostrovski. Conform informaţiilor prezentate de Maksim M. Litvinov, M. Ostrovski era născut în 1892, studiase dreptul la Universitatea din Sankt Petersburg. În anii Primului Război Mondial fusese mobilizat ca ofiţer, iar după încetarea războiului, a ocupat diverse şi importante funcţii în instituţiile economice ale statului sovietic. În anul restabilirii relaţiilor diplomatice româno-sovietice, Ostrovski activa în importanta calitate de reprezentant comercial al URSS la Paris17.

Chiar dacă era suficient de informat asupra importanţei acordată de Soviete reprezentanţilor săi comerciali peste hotare, N. Titulescu s-a adresat la Quai d’Orsay18 pentru informaţii suplimentare despre M. Ostrovski. În răspunsul primit de la ministrul Coulondre, director la Quai d’Orsay, M. Ostrovski era caracterizat drept „unul dintre principalii factori ai apropierii franco-ruse şi că, în consecinţă, Sovietele nu puteau face o alegere mai bună pentru România19. Urmare a demersului lui N. Titulescu, în ziua următoare, 5 august 1934, colonelul Râmniceanu telefona din Sinaia că regele Carol al II-lea era de acord cu numirea lui M. Ostrovski20.

Investigaţiile ulterioare efectuate prin intermediul Ministerului de Externe al României au relevat detalii importante din biografia noului ambasador sovietic M. Ostrovski. Conform datelor conţinute în biografia sa din fondul Direcţiunii Personalului şi Protocolului al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe al României, Mihail (Moise) Ostrovski era fiul evreului burghez Samson Leiba Ostrovski, născut în târguşorul Fastov din gubernia Kiev la 19 septembrie 1892. La 30 iulie 1908, tatăl său a depus cererea de înscriere a fiului în clasa a VI-a a Liceului de băieţi din oraşul Bălţi, Basarabia. Cererea fiind admisă, Moise Ostrovski a urmat la liceul respectiv cursuri de trei ani, obţinând la 11 iunie 1911 diploma de absolvire a clasei a VIII-a. Conform certificatului eliberat de Ministerul Instrucţiunii Publice pe numele său, se constată că Moise Ostrovski „a fost un elev distins, obţinând permanent note bune” la toate obiectele studiate: limba şi literatura rusă, filosofia, limba latină, dreptul, matematica, geografia, fizica, istoria, limba franceză, limba germană21.

A urmat mai apoi – şi a absolvit – Academia Superioară de Comerţ din Kiev, iar cariera diplomatică şi-a început-o ca ataşat comercial la Constantinopol, funcţionând ulterior, în aceeaşi calitate, la Berlin şi Paris. Conform datelor invocate de O.N. Ken, Mihail Ostrovski devenise membru al PC(b) din Rusia sovietică începând cu 1919, şi tot în acea perioadă fusese înrolat în rândurile Armatei Roşii. Fiind înrolat în cavalerie, Ostrovski devine un apropiat al mareşalului K.E. Voroşilov22, unii autori numindu-l chiar „mâna dreaptă” a acestuia. La încheierea războiului civil, a devenit locţiitor al comisarului Academiei Militare a Armatei Roşii muncitoreşti-ţărăneşti. Din 1925 a activat în calitate de împuternicit al Sindicatului petroliştilor în Turcia, Germania şi Franţa, iar în august 1932 a devenit locţiitor al preşedintelui asociaţiei „Soiuznefti”, păstrându-şi şi funcţia de preşedinte al Société française de Naphte russe. Din 1933 şi până în toamna anului 1934, când a fost încadrat în statele Comisariatului Poporului pentru Politică Externă, M. Ostrovski a deţinut importanta funcţie de reprezentant comercial al Uniunii Sovietice în Franţa23.

Având indicaţia expresă de „a nu evidenţia şi a nu acutiza contradicţiile în privinţa chestiunilor aflate în litigiu”24, noul ambasador al URSS la Bucureşti, Mihail Ostrovski, în vârstă de 42 de ani, a înmânat scrisorile sale de acreditare regelui Carol al II-lea la 3 decembrie 1934, în cadrul unei ceremonii oficiale cu ţinută obligatorie – uniformă diplomatică cu frac, decoraţiuni, cordon –, fiind condus la Palat de un Adjutant Regal cu trei trăsuri de gală şi întâmpinat de o companie de onoare cu drapel şi muzică, care i-a prezentat onorul. În textul scrisorii de acreditare a ambasadorului, semnată de preşedintele Comitetului Executiv Central al URSS, Mihail Kalinin, şi contrasemnată de M. Litvinov, se menţiona decizia de numire a cetăţeanului Mihail Ostrovski în funcţie de reprezentant plenipotenţiar (cu titlul de Ambasador Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar), ca răspuns la hotărârea regelui Carol al II-lea de a dezvolta în continuare „relaţiile amicale existente între România şi URSS”. Regele Carol al II-lea era rugat, totodată, să aibă deplina încredere în ceea ce ambasadorul M. Ostrovski ar fi declarat, în noua sa funcţie, în numele Guvernului URSS25.

Un debut impresionant al ambasadorului URSS în România

Acţiunile imediat următoare ale ambasadorului sovietic la Bucureşti au confirmat sinceritatea şi seriozitatea intenţiilor sale de iniţiere şi de dezvoltare a unor relaţii amicale între Uniunea Sovietică şi România. Deja în primele zile ale anului 1935, ambasadorul M. Ostrovski putea să constate cu satisfacţie aprecierile măgulitoare ale regelui Carol al II-lea cu privire la „politica iubitoare de pace” a Uniunii Sovietice. Atât prim-ministrul naţional-liberal Gheorghe Tătărescu (1866-1957) şi membrii cabinetului său de miniştri, cât şi exponenţii principalelor partide politice de opoziţie au devenit, în scurt timp, partenerii săi de dialog, iar cu ministrul de Interne Ion Inculeţ (1884-1940) – considerat „adversar recunoscut al comunismului” – s-au constituit relaţii de încredere reciprocă, date fiind studiile comune ale ambilor oameni politici la Universitatea din Sankt Petersburg. Debutul diplomatic reuşit a făcut ca Mihail Ostrovski să devină, în scurt timp, principalul agent de legătură şi de încredere între miniştrii M. Litvinov şi N. Titulescu, acest lucru facilitându-i într-o mare măsură misiunea sa diplomatică la Bucureşti.

S-a procedat, în primul rând, la instituirea unei mai bune şi eficiente comunicări între personalul ambasadei sovietice cu mass-media şi factorii de decizie politică de la Bucureşti, declaraţiile reprezentanţilor sovietici în faţa ziariştilor devenind un fapt obişnuit. În cadrul unei astfel conferinţe de presă, ambasadorul M. Ostrovski şi prim-consilierul legaţiei sovietice şi locţiitorul său, D. Vinogradov, au declarat, cu referire la misiunea lor, că „vor face tot ce e necesar pentru apropierea între Uniunea Sovietică şi România, care, împreună cu Mica Înţelegere26, reprezintă un factor important pentru apărarea şi consolidarea păcii”27. A fost exprimată intenţia ca, deopotrivă cu ameliorarea relaţiilor politico-diplomatice, să se procedeze şi la dezvoltarea relaţiilor comerciale între cele două ţări, urmând ca, până la deschiderea unei reprezentanţe comerciale, un ataşat comercial delegat din Moscova să studieze la faţa locului situaţia comercială a României. Aceasta deoarece, afirma M. Ostrovski, „în răstimpul de 16 ani, de când relaţiunile noastre au fost rupte, noi, cred şi voi, am pierdut cunoştinţa situaţiei reale pe piaţa voastră”.

1.jpg

Dosarul primului ambasador al URSS în România: Mihail Ostrovski (1934). Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României.

La 26 decembrie 1934, ambasadorul M. Ostrovski a primit de la locţiitorul Comisarului poporului pentru afaceri externe, N. Krestinski28, o notă informativă în care i se aducea la cunoştinţă intenţia ambelor părţi, română şi sovietică, de restabilire a legăturilor directe feroviare şi telegrafice. În respectiva notă se menţiona că ambasadorul român Ed. Ciuntu exprimase dorinţa părţii române de restabilire a acestor legături chiar înainte de refacerea podului peste Nistru. Era exprimată şi intenţia Comisariatului poporului pentru afaceri externe de restituire a arhivelor româneşti, în vederea înlăturării unei bariere inutile în calea restabilirii bunelor relaţii între cele două ţări29. Totodată, N. Krestinski estima probabilitatea apariţiei unor disensiuni în privinţa fluviului Nistru, atunci când s-ar fi ajuns la preparativele tehnice de restabilire a legăturii feroviare şi telegrafice. În mod evident, partea română ar fi insistat ca Nistrul să fie numit şi considerat hotar între România şi URSS, în timp ce partea sovietică ar fi refuzat acest lucru. Aşa cum România nu ar fi acceptat o altă denumire, decât „linia de demarcare” sau „linie administrativă”, N. Krestinski propunea ca în documentele respective să se utilizeze doar termenii „cursul râului Nistru” sau „malul drept şi stâng al Nistrului”30.

N. Krestinski atenţiona, totodată, că subiectul în cauză se afla doar în etapa deliberărilor, urmând ca într-o proximă perspectivă să se ia o decizie finală în acest sens. Oricum, locţiitorul comisarului poporului pentru afaceri externe sublinia că Uniunea Sovietică era legată de România, în principal, prin obiective comune în domeniul politicii externe. Respectiv, toate diferendele şi problemele bilaterale nesoluţionate urmau a fi abordate tocmai prin prisma dispoziţiilor şi sentimentelor reciproce de prietenie31.

Ca o confirmare a bunelor intenţii declarate, în februarie 1935, la Moscova, a avut loc o primă conferinţă sovieto-română, la care s-a decis restabilirea podului peste râul Nistru până la 1 august 1935 şi s-au convenit principiile unei viitoare convenţii sovieto-române de trafic feroviar32. Aşa cum menţiona comisarul poporului pentru afaceri externe, M.M. Litvinov, într-o scrisoare adresată comisarului poporului al comunicaţiilor, L.M. Kaganovici33, semnarea unei astfel de convenţii era inclusiv şi chiar mai ales în interesul Uniunii Sovietice, dat fiind că respectiva linie de cale ferată era unica cale de acces spre Europa, aflată în afara ariei de control a Poloniei şi Germaniei. Totodată, în accepţia lui M.M. Litvinov, încheierea unei convenţii de trafic feroviar cu România ar fi avut semnificaţia consolidării relaţiilor Uniunii Sovietice cu ţările din Peninsula Balcanică34. Din acest considerent, M. Ostrovski a primit indicaţia de a urgenta preparativele diplomatice, pentru a se ajunge la un rezultat concret în această privinţă cu partea română.

Acţiuni de „apropiere culturală” între România şi URSS

În aceeaşi ordine de idei, urmărindu-se o mai bună cunoaştere reciprocă, în ianuarie 1935, Legaţia sovietică s-a adresat Ministerului de Externe al României cu propunerea de a se recurge la un schimb de ziarişti între cele două ţări. În consecinţă, s-a convenit în privinţa plecării la Moscova a unui grup de 15 ziarişti români, care să se documenteze asupra problemelor şi stării de lucruri din URSS, iar la reîntoarcere în ţară să devină corespondenţi ai marilor cotidiane sovietice. În acelaşi timp, urmau să vină la Bucureşti şi 15 ziarişti sovietici, care să scrie reportaje despre România35.

În cadrul aceleiaşi politici de „apropiere culturală” între cele două ţări, promovată de ambasadorul M. Ostrovski, cu ecou favorabil în diverse medii intelectuale şi scriitoriceşti din România – scriitorul Cezar Petrescu, bunăoară, lansase în ziarul „Curentul” iniţiativa de semnare a unui „pact cultural româno-sovietic”36 – se înscrie şi obţinerea autorizaţiei de admitere a difuzării în România, într-un număr restrâns, a oficiosului sovietic „Izvestia”, precum şi a publicaţiei „Journal de Moscou”. De asemenea, în aprilie 1935, în cinematografele „Capitol” şi „Roxi” publicul bucureştean a putut viziona filmul sovietic de mare popularitate „Toată lumea râde, cântă şi dansează”, cu interpreta principală, celebra artistă Liubov Orlova (1902-1975), şi nu mai puţin faimoşii regizori Grigori Aleksandrov (1903-1983) şi Serghei Eisenstein (1898-1948)37

Una dintre preocupările de bază ale noului ambasador sovietic la Bucureşti a constat în studierea în detaliu, sub toate aspectele esenţiale, a ţării-gazdă. La 4 februarie 1935, Mihail Ostrovski îi comunica locţiitorului Comisarului Poporului pentru Politică Externă a URSS, N. Krestinski, că în scurt timp Ambasada sovietică de la Bucureşti urma să transmită la Moscova „o analiză amănunţită a situaţiei politico-economice a unor regiuni din România”, în vederea propunerii „unei mai bune deserviri a populaţiei României pe linia consulară”38.

Aşa cum argumenta M. Ostrovski, deopotrivă cu secţia consulară în funcţiune din Bucureşti de pe lângă reprezentanţa diplomatică sovietică, era necesar să se mai organizeze alte două consulate independente în Iaşi şi Constanţa, pornind de la următoarele considerente:

a) masa covârşitoare a populaţiei de orientare pro-sovietică se afla în Basarabia, constatându-se circa 100.000 de persoane care nu adoptaseră, încă, cetăţenia României. Toate acele persoane, în opinia lui M. Ostrovski, se aflau în aşteptarea sovieticilor. Respectiv, pentru o mai eficientă conlucrare cu acea categorie de oameni, care nu aveau posibilităţi financiare de a se deplasa la consulatul sovietic din Bucureşti, era necesar să se deschidă un consulat independent în centrul Basarabiei, anume în judeţul Lăpuşna, cu centrul în oraşul Chişinău. Totodată, având în vedere „specificul” relaţiilor sovieto-române, respectiv faptul că sovieticii nu puteau deschide consulate pe teritoriul Basarabiei, locul cel mai potrivit pentru un astfel de consulat ar fi fost, în opinia lui M. Ostrovski, oraşul Iaşi. Deopotrivă cu avantajul amplasării sale geografice, oraşul Iaşi era indicat inclusiv prin faptul deţinerii acolo, de către partea sovietică, a unui imobil în valoare de 10-15 mln. lei româneşti39;

b) un al doilea consulat sovietic independent urma a fi deschis în oraşul Constanţa, în vederea deservirii necesităţilor populaţiei din judeţele sudice ale Basarabiei – Cetatea Albă, Ismail şi Cahul. În plus, Constanţa avea avantajul de a fi un important port maritim, cu perspective de a deveni un punct de tranzit la reluarea comunicaţiei maritime între Uniunea Sovietică şi România40.

Complexitatea încheierii unui pact româno-sovietic de asistenţă mutuală

După convenţiile de la Londra din iulie 1933, semnate de URSS cu mai multe state, inclusiv cu România – prin care s-a adoptat o definiţie clară a agresiunii, cuprinzând şi precizarea că „prin teritoriul statului trebuie să se înţeleagă teritoriul asupra căruia un stat îşi exercită în fapt autoritatea”41 – precum şi după reluarea relaţiilor diplomatice sovieto-române la 9 iunie 1934 şi acceptarea Uniunii Sovietice ca membră a Societăţii Naţiunilor la 15 septembrie 1934, eforturile diplomatice ale ambelor ţări s-au orientat spre elaborarea şi semnarea unui eventual act de asistenţă mutuală, bazat pe respectarea reciprocă a independenţei şi suveranităţii celor două state. Se preconiza, în acest sens, inclusiv o vizită oficială de două-trei zile la Moscova a ministrului de Externe al României, N. Titulescu, planificată pentru 25 noiembrie 1935, în cadrul căreia să fie puse la punct toate detaliile pactului respectiv42.

Totodată, corespondenţa din anii 1935-1936 a ambasadorului M. Ostrovski cu Comisarul poporului pentru afaceri externe, M.M. Litvinov, pe tema încheierii pactului de asistenţă mutuală între URSS şi România, denotă întreaga complexitate şi dificultate a acelui demers, comportând nu doar aspecte ale relaţiilor bilaterale, ci şi probleme vizând întreg continentul european din acei ani. În mod evident, toate discuţiile sovieto-române porneau de la posibilitatea şi necesitatea identificării unei formule acceptabile pentru ambele părţi asupra Basarabiei, care să poată fi inclusă în prezumptivul pact de asistenţă mutuală, pentru ca imediat respectivele discuţii să treacă de la cadrul strict bilateral la unul general european.

Despre interesul şi intenţiile părţii române pentru semnarea acelui pact de asistenţă mutuală putem judeca după conţinutul uneia dintre scrisorile lui M.M. Litvinov adresate lui M. Ostrovski (29 iunie 1935), în care acesta din urmă era avertizat asupra faptului că „îl suspecta şi anterior pe Titulescu de intenţii nedeclarate vis-à-vis de pactul româno-sovietic”, însă că planul curent al acestuia depăşea toate temerile sale anterioare, anume că „Titulescu va imprima propunerilor sale un caracter de şantaj”: „chipurile, voi (URSS. – n.n.) aţi semnat cu Franţa şi cu Cehoslovacia pacte de asistenţă mutuală, dar această asistenţă o puteţi acorda doar trecând prin teritoriul ţării noastre, prin urmare, fiţi buni să plătiţi pentru acest lucru”43. Însă cel mai uimitor lucru, în opinia lui M.M. Litvinov, era că N. Titulescu avea intenţia fermă de a obţine garanţii sovietice împotriva Ungariei şi recunoaşterea unirii Basarabiei cu România, iar totodată, să menţină alianţa cu Polonia şi, mai mult chiar, să excludă ajutorul României în cazul în care Polonia ar fi atacat Uniunea Sovietică44. În cazul în care N. Titulescu ar fi insistat asupra poziţiei sale, conchidea M.M. Litvinov, disensiunile între ei ar fi devenit inevitabile, iar vizita lui N. Titulescu la Moscova, imposibilă45.

Totuşi, dincolo de disensiunile şi dezbaterile aprinse, pasionale, între cei doi mari diplomaţi, din scrisorile lui M.M. Litvinov răzbate cu toată claritatea simpatia acestuia faţă de ministrul român de Externe, precum şi conştientizarea situaţiei complexe interne şi externe a României. Astfel, după o discuţie avută la Geneva cu N. Titulescu, M.M. Litvinov îi scria lui M. Ostrovski că nu-l mai văzuse niciodată, anterior, atât de decepţionat. Acea stare a lui N. Titulescu se explica, în opinia lui M.M. Litvinov, prin câţiva factori şi anume: 1) renunţarea prim-ministrului francez, Pierre Laval46, la politica de apropiere faţă de Uniunea Sovietică, existând chiar probabilitatea ratării ratificării pactului sovieto-francez de asistenţă mutuală; 2) atitudinea negativă şi echivocă a Uniunii Sovietice faţă de propunerea României de semnare a unui pact general de asistenţă mutuală; 3) tentativele prim-ministrului francez, P. Laval, de împăcare a Italiei cu Iugoslavia, ignorând totodată Cehoslovacia şi România; atacurile la care N. Titulescu era supus în interiorul ţării47

Din aceeaşi scrisoare reiese că M.M. Litvinov sesizase la N. Titulescu o anumită neîncredere în posibilitatea promovării, în continuare, a liniei sale anterioare de politică externă, întrezărind la acesta o oarecare neîncredere şi o abia perceptibilă intenţie de „diluare” a acelei politici. Drept dovadă, M.M. Litvinov invoca interesul manifestat de către N. Titulescu faţă de modul în care Turcia, având relaţii amicale cu URSS, reuşea să menţină, totodată, relaţii apropiate şi cu Germania48. Din care considerent, conchidea M.M. Litvinov, era de aşteptat ca N. Titulescu să facă unele reverinţe în direcţia Germaniei. Mai mult chiar, în funcţie de amploarea dispoziţiilor antisovietice la Bucureşti, N. Titulescu ar fi fost dispus să-şi contramandeze sau să-şi anuleze deplasarea la Moscova. În consecinţă, M.M. Litvinov îi recomanda lui M. Ostrovski să nu facă publică data vizitei la Moscova a lui N. Titulescu, atât timp cât nu se ajunsese la un acord final asupra tuturor detaliilor acesteia49.

Cum partea română punea semnarea pactului româno-sovietic de asistenţă mutuală neapărat în legătură cu semnarea unui pact identic româno-francez, a cărui semnare se tot amâna, partea sovietică în persoana comisarului de externe M.M. Litvinov a ajuns la constatarea că „nici noi nu trebuie să ne grăbim cu tratativele”50, date fiind problemele ce nu-şi găsiseră încă o soluţie acceptată de ambele părţi.

Chestiune spinoasă: Basarabia

Prima şi cea mai importantă divergenţă viza teritoriul. Aşa cum menţiona M.M. Litvinov, în convenţia cu privire la definirea agresorului, partea sovietică se angajase doar să nu încerce restituirea Basarabiei de la România prin forţă, ceea ce nu însemna recunoaşterea, fie şi indirectă, a apartenenţei acesteia la România. Prin contrast, N. Titulescu considera că, aşa cum Basarabia nu mai putea fi luată cu forţa de la România, iar România nu ar fi cedat-o în mod benevol, formula respectivă îi oferea garanţii suficiente în faţa unor eventuale pretenţii din partea Uniunii Sovietice.

Formula în cauză nu era însă decât o iluzie, deoarece, aşa cum aprecia M.M. Litvinov, în caz contrar, N. Titulescu nu ar mai fi insistat să obţină, cu orice preţ şi cu orice ocazie, o recunoaştere – chiar şi indirectă – a graniţei României cu Uniunea Sovietică. Insistase atunci când a fost redeschis podul peste Nistru – pe care-l numea „podul păcii pe râul Nistru” – şi insista în continuare, în procesul de elaborare a pactului de asistenţă mutuală cu URSS, pentru obţinerea recunoaşterii graniţei pe Nistru, ameninţând că, în caz contrar, nici nu putea fi vorba de semnare a vreunui pact româno-sovietic51. În replică, M.M. Litvinov menţiona că nu URSS propunea României să se încheie un pact de asistenţă mutuală, ci tocmai invers, respectiv, „nu România este cea care să ne formuleze condiţii ultimative”52. Rezumându-şi observaţiile în această privinţă, M.M. Litvinov constata că N. Titulescu şi-ar fi dorit, desigur, să obţină o recunoaştere formală şi tranşantă a renunţării Uniunii Sovietice la Basarabia. Cum însă acest lucru se dovedea a fi imposibil de obţinut, N. Titulescu s-ar fi mulţumit să obţină şi o recunoaştere indirectă a apartenenţei Basarabiei la România53.

În continuare, suspiciunile părţii sovietice s-au accentuat şi mai mult, M.M. Litvinov exprimându-şi certitudinea că N. Titulescu îşi dorea mai mult obţinerea recunoaşterii apartenenţei Basarabiei la România decât semnarea unui pact româno-sovietic, precum şi că, probabil, îi promisese şi regelui Carol al II-lea acest lucru, obţinând permisiunea de a semna pactul cu sovieticii. Concretizându-şi raţionamentele în această privinţă, M.M. Litvinov menţiona, într-o scrisoare către M. Ostrovski, din 13 ianuarie 1936, că acesta din urmă „supraestima importanţa pactului de asistenţă mutuală cu România”. Fiind de acord cu pericolul orientării României spre Germania, M.M. Litvinov considera, totodată, că pactul româno-sovietic nu ar fi fost de natură să înlăture acel pericol, dat fiind că prim-ministrul francez, P. Laval, demonstrase deja cât de uşor putea fi transformat, chiar şi un pact de asistenţă mutuală, într-un simplu petec de hârtie: chiar având încheiată o alianţă cu Polonia, acest lucru nu a fost suficient Franţei să poată împiedica orientarea acesteia spre Germania. În accepţia lui M.M. Litvinov, nu numai Polonia, ci şi România ar fi putut recurge la un comportament duplicitar similar54.

Confirmarea acelor supoziţii a venit la 29 august 1936, prin eliminarea din guvern a ministrului Afacerilor Străine N. Titulescu, înlăturare ce a avut, între altele, şi scopul de a atrage bunăvoinţa Germaniei55. Prima confirmare a venit odată cu semnarea acordului comercial româno-german. Este adevărat că acordul respectiv purta un caracter strict economic, însă, anterior, N. Titulescu evitase implicarea chiar şi în astfel de aspecte strict economice şi comerciale, conştient fiind că ele implicau neapărat şi aspecte politice56. Cel de-al doilea semn manifest a fost îmbunătăţirea afişată a relaţiilor cu Polonia. Iarăşi, în cadrul mandatului lui N. Titulescu, alianţa româno-polonă a fost mai mult formală, ca răspuns la apropierea Poloniei de Germania. Dimpotrivă, după demiterea lui N. Titulescu, alianţa României cu Polonia s-a transformat tot mai mult în prietenie57. În fine, dacă sub mandatul lui N. Titulescu relaţiile româno-italiene erau destul de reci, după demiterea acestuia, la fel ca în cazul Poloniei, ele au devenit mult mai apropiate, având aceleaşi resorturi58.

În mod evident, aceste schimbări deja vizibile erau urmărite cu atenţie la Moscova. Într-o scrisoare din 13 octombrie 1936, vicecomisarul poporului pentru afaceri externe, N. Krestinski, îi indica ambasadorului M. Ostrovski să urmărească politica externă a României „nu după promisiuni şi vorbe, ci după fapte”. Drept exemplu, N. Krestinski invoca declaraţia noului ministru de Externe al României, Victor Antonescu (1871-1947), din cadrul discuţiei de la Geneva cu M.M. Litvinov, că „nu a reuşit să găsească la Ministerul de Externe al României nici un fel de materiale cu privire la discuţiile lui N. Titulescu cu M.M. Litvinov asupra pactului româno-sovietic de asistenţă mutuală”59. În consecinţă, N. Krestinski constata că partea română nu mai avea deja interesul de a semna vreun pact de asistenţă cu URSS, recomandându-i să nu mai invoce, în discuţiile sale cu partea română, aspecte legate de acel subiect60.

În viziunea diplomaţiei sovietice, cercurile politice din Bucureşti „raţionau în mod simplist”, invocând exemplul Franţei, care, după ce semnase pactul sovieto-francez de asistenţă mutuală, s-a pomenit cu consolidarea neaşteptată a mişcării politice de stânga, cu crearea Frontului Popular, cu amplificarea mişcării greviste şi ocuparea uzinelor de către protestatari etc. Şi dacă toate acele lucruri se produceau într-o ţară cu puternice tradiţii democratice, aflată la o distanţă considerabilă de hotarele Uniunii Sovietice, atunci liderii politici ai României se întrebau, nu fără temei, ce s-ar fi întâmplat cu o ţară slabă ca a lor, aflată în vecinătatea imediată a URSS, ca urmare a semnării unui pact identic de asistenţă mutuală?61. Un exemplu similar serveau şi evenimentele din Spania, în care Uniunea Sovietică se considera în drept să „ofere guvernului spaniol armament, în cazul în care ar fi primit astfel de solicitări”62.

M. Ostrovski şi problema tezaurului românesc la Moscova

Un merit incontestabil al ambasadorului M. Ostrovski a constat în punerea în discuţie, pentru prima dată de la reluarea raporturilor diplomatice sovieto-române, a problemei tezaurului românesc depus la Moscova.Este adevărat că primii paşi în această direcţie – promisiunea părţii sovietice de a restitui 1.500 de cutii (lăzi, casete) cu importante documente de arhivă, de a restabili transportul feroviar peste râul Nistru, de a iniţia tratative cu privire la semnarea unei convenţii comerciale ş.a. – au fost de natură să decepţioneze puternic cercurile politice şi intelectuale din România. Conform unui raport al ambasadorului M. Ostrovski către comisarul poporului pentru Afaceri Externe al URSS, M.M. Litvinov, datat cu 10 iulie 1935, temerile lui N. Titulescu în această privinţă se confirmau pe deplin: „în primele câteva sute de lăzi s-au găsit bancnote româneşti tipărite în 1917 la Moscova, cărţi contabile ale băncilor, liste de serviciu ale funcţionarilor ministerului agriculturii şi nici un document”64. Conform aceleiaşi surse, presa apropiată lui N. Titulescu şi, în special, ziarul „Curentul” – „megafonul lui Titulescu” – anunţase deja că în lăzile respective fusese găsită lenjerie marca „cocotă” din anul 1916, însoţită de fotografii.

Răspunzând criticilor politicii guvernului în această privinţă, N. Titulescu a invocat „semnificaţia politică a recuperării arhivelor româneşti, simbolismul prieteniei” dintre cele două ţări, în timp ce M. Ostrovski s-a justificat prin faptul că partea sovietică „a restituit ceea ce îi fusese transmis”65. În consecinţă, în scurt timp de la acea campanie din presa antiguvernamentală, subiectul privind tezaurul românesc de la Moscova a dispărut, practic, în întregime din presa bucureşteană, guvernul român procedând, în continuare, la deschiderea în secret a lăzilor, fără admiterea prezenţei persoanelor neautorizate şi, mai ales, a ziariştilor. Conform unor date, până la finele lunii iulie a anului 1935, au fost primite doar câteva gramote vechi mănăstireşti, prezentând o reală valoare66. Aşa cum estima ambasadorul M. Ostrovski, în cazul în care şi în continuare nu s-ar fi descoperit nimic valoros în lăzile transmise de la Moscova şi în lipsa lui N. Titulescu, trebuia să se aştepte la o nouă campanie de presă. 

Restituirea manuscriselor lui N. Iorga, la insistenţele lui M. Ostrovski

Graţie aceloraşi demersuri ale ambasadorului M. Ostrovski, marele istoric prof. Nicolae Iorga şi-a putut recupera patru lăzi cu manuscrise, transportate şi ele la Moscova împreună cu tezaurul românesc, constituind materiale pregătitoare pentru importante lucrări istorice67. Este adevărat că demersurile de restituire a manuscriselor prof. N. Iorga nu s-au făcut în virtutea prestigiului său ştiinţific, ci din considerentul „importanţei politice a lui Iorga în cadrul sistemului bucureştean”, el reprezentând, conform unei butade franceze, „urechile regelui”68. În al doilea demers al lui M. Ostrovski, făcut o lună mai târziu (noiembrie 1936), necesitatea găsirii şi restituirii neapărate a manuscriselor prof. N. Iorga era argumentată prin faptul că, chiar dacă istoricul nu avea mari şanse de a intra în componenţa unui nou guvern, cert era că: „a) Iorga se transformase într-o figură de primă mărime a societăţii româneşti; b) fiind lipsit de orice viziuni politice – fapt cu care se mândrea în mod deosebit –, istoricul, cu toate acestea, nu era un „fascist”, plasându-se deseori în fruntea unor manifestări antifasciste; c) desolidarizându-se de A.C. Cuza în primii ani postbelici, Iorga se desolidarizează, totodată, cu hotărâre, de toate curentele reacţionare, de antisemitism, de „Garda de Fier” şi, în aşa mod, d) Iorga se transformă treptat în una din figurile principale ale societăţii româneşti, atât pentru aripa ei democratică (împotriva „Gărzii de fier”, împotriva antisemitismului, împotriva importului metodelor străine de guvernare, împotriva batalioanelor de diferite culori şi nuanţe ideologice etc.), cât şi pentru conducerea de dreapta (care apără democraţia în formele ei actuale, boierimea română etc.)”69. Din toate considerentele expuse, manuscrisele urmau a fi restituite istoricului N. Iorga, dată fiind „influenţa sa deosebită atât în guvernul în exerciţiul funcţiunii, cât şi în cele viitoare”70.

Reînhumarea osemintelor lui Dimitrie Cantemir

Un larg ecou naţional l-a avut şi transmiterea osemintelor domnitorului Dimitrie Cantemir, aduse de la o biserică din Moscova prin Odesa şi Constanţa, pe vaporul „Principesa Maria”71.

Evenimentul a avut loc în ziua de 14 iunie 1935, Nicolae Titulescu – care, conform relatării ambasadorului M. Ostrovski, se bucura de o autoritate inegalabilă în mediul academic românesc şi chiar în faţa lui N. Iorga, „care nu recunoştea nici o autoritate, cu excepţia propriei sale autorităţi” – obţinând de la regele Carol al II-lea acceptul de a se organiza restituirea osemintelor lui D. Cantemir în cadrul unei ceremonii funerare regale. Aceasta, deoarece D. Cantemir avea semnificaţia de simbol al statului şi al culturii române: al statului, deoarece domnitorul şi savantul român alesese calea veşnicei pribegii, luptând pentru independenţa ţării sale împotriva turcilor; simbol al culturii – deoarece D. Cantemir a fost un prim, dar şi de primă mărime, istoric, scriitor, filosof, sociolog român72.

Aşa cum relata M. Ostrovski comisarului poporului pentru Afaceri Externe, M.M. Litvinov, regele Carol al II-lea, cu apetenţa-i cunoscută faţă de ceremoniile fastuoase, a acceptat fără rezerve propunerea lui N. Titulescu, dând imediat dispoziţiile respective.

Ceremonia reînhumării a început la Constanţa, la orele 16:00 în ziua de 14 iunie 1935, la procesiunea civilă participând o jumătate din membrii Consiliului de Miniştri cu Dr. Angelescu responsabil. A doua parte a cabinetului de miniştri se afla la Iaşi, unde a fost adus sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale domnitorului D. Cantemir, însoţit de mareşalul Palatului regal, generalul Iliasevici, de doi episcopi şi patru miniştri. Pe întreaga durată a ceremoniei, ambasadorul sovietic la Bucureşti, Mihail Ostrovski, s-a aflat în centrul atenţiei, alături de reprezentantul regelui Carol al II-lea73.

Aşa cum relata M. Ostrovski, timp de o săptămână întreagă, paginile tuturor ziarelor româneşti au fost pline cu informaţii despre domnitorul D. Cantemir, şi doar un singur ziar – „Ţara Noastră”, al lui Octavian Goga – a remarcat, nu fără sarcasm, că „am depus la Moscova valori în sumă de 9 milioane de lei (? – n.n.), dar ne-am ales doar cu... oseminte”74.

Primul ambasador sovietic la Bucureşti şi personalităţile originare din Basarabia

Chiar dacă s-a urmărit un indiscutabil interes politic în această direcţie, o atenţie specială a ambasadorului sovietic la Bucureşti a fost acordată stabilirii unor relaţii de încredere şi chiar de prietenie cu personalităţile politice basarabene. Astfel, la 15 ianuarie 1935, Secţiunea a 4-a a Direcţiei Generale a Poliţiei, referindu-se la activitatea reprezentanţilor sovietici la Bucureşti, consemna vizita ministrului sovietic M. Ostrovski făcută mareşalului Alexandru Averescu, fără a oferi alte detalii75. Pe de altă parte, chiar dacă Ion Inculeţ era „un adversar pronunţat al regimului comunist”, M. Ostrovski a făcut eforturi notabile în vederea ajungerii „la o înţelegere reciprocă” cu acesta, în calitatea sa de ministru de Interne al României din acei ani, ştiindu-se că acesta vorbea foarte bine limba rusă76. Aşa cum atestă documentele din Arhiva de Politică Externă a Federaţiei Ruse privind activitatea lui M. Ostrovski în calitate de ambasador în România, bunele relaţii stabilite cu fostul preşedinte al Sfatului Ţării (21 noiembrie 1917-martie 1918) şi al Republicii Democratice Moldoveneşti (2 decembrie 1917-27 martie 1918) au condus la încheierea unor importante acorduri bilaterale de facilitare a schimburilor de delegaţii de turiști între cele două ţări77.

Conform relatării lui M. Ostrovski, în dimineaţa zilei de 22 iunie 1935 a fost convocat de către ministrul de Interne Ion Inculeţ pentru discutarea „unui subiect important”. Discuţia a început cu asigurările lui I. Inculeţ că „impresiile lui M. Ostrovski cum că declaraţiile guvernului român diferă de acţiunile sale practice sunt eronate; că nu există două politici ale României faţă de Uniunea Sovietică: o politică a lui N. Titulescu şi o alta, a guvernului; că ministrul de Externe al României se bucură de întreaga susţinere a regelui şi a guvernului şi că România nici nu poate promova o altă politică externă, decât politica lui N. Titulescu, indiferent de structura şi culoarea politică a guvernului, dat fiind că aceasta nu este politica externă a guvernului, ci politica externă a României, întruchipată în Coroana României”78. Conform aceleiaşi relatări a lui M. Ostrovski, la finele unei discuţii de două ore, în limba rusă, „pe alocuri destul de tensionată”, ministrul I. Inculeţ a promis să pună toate subiectele respective în dezbaterea Consiliului de Miniştri.

Rezultatul acelei discuţii „între doi basarabeni de origine” a fost că, deja la 24 iunie 1935, „Monitorul Oficial” a publicat decretul-lege cu privire la eliminarea din paşapoartele româneşti a notei restrictive „cu excepţia Rusiei”. De asemenea, la 1 iulie acelaşi an, ministrul I. Inculeţ l-a informat pe ambasadorul sovietic M. Ostrovski despre faptul că Guvernul României anulase o hotărâre guvernamentală din 1920 cu privire la interzicerea tuturor periodicelor sovietice în România, acestea fiind plasate sub un regim juridic identic tuturor publicaţiilor periodice şi neperiodice străine. În fine, pentru vasele maritime sovietice din porturile româneşti a început a fi aplicat un regim poliţienesc aplicabil în egală măsură tuturor vaselor maritime aflate sub steag străin79.

O relaţie aparte: primul ambasador sovietic şi Constantin Stere

În fine, nu însă şi în ultimul rând, un ambasador cu experienţa lui M. Ostrovski nu putea rata şansa apropierii de legendarul luptător împotriva ţarismului, marele om politic, jurist, doctrinar şi scriitor Constantin Stere, originar din judeţul Soroca al Basarabiei.

O notă a Direcţiei Generale a Poliţiei din 5 mai 1936 relata următoarele în privinţa caracterului relaţiei dintre M. Ostrovski şi Constantin Stere:

„Privitor la activitatea politică a lui Ostrovski se comunică:

Într-una din călătoriile sale în ţară, Ostrovski a vizitat pe Constantin Stere, scriitor şi om politic cu vederi de stânga, la moşia acestuia de la Bucov. Ostrovski a stat la Stere câteva ore, discutând cu el diferite chestiuni politice”.

Impresia relatată de Ostrovski în urma acestei convorbiri este următoarea: «Stere, ca militant politic, evident este un cadavru viu, însă el cunoaşte multe lucruri cu totul inedite, care lămuresc multe fapte chiar în domeniul fenomenelor politice actuale. Din acest punct de vedere, Stere reprezintă un interes indiscutabil».

După vizita lui Ostrovsky la Stere, s-a stabilit între ei o legătură şi Stere telefonează din timp în timp lui Ostrovski de la moşia sa, convorbirile lor având un caracter informativ reciproc. Credem că prin cultivarea acestor relaţiuni, Ostrovsky urmăreşte să câştige de partea sa pe Stere, care este un vechi luptător pentru cauza Basarabiei din punct de vedere românesc”80.

Aşadar, dincolo de nişte calificative nu tocmai măgulitoare la adresa lui C. Stere ca om politic, cert este că M. Ostrovski i-a preţuit, mai presus de orice, vasta sa erudiţie şi faptul că ştia „multe lucruri cu totul inedite, care lămuresc multe fapte chiar în domeniul fenomenelor politice actuale”. Pe de altă parte, este de admis ipoteza că, prin cultivarea unor relaţii de încredere, M. Ostrovski a urmărit „să câştige de partea sa pe Stere” – un „vechi luptător pentru cauza Basarabiei din punct de vedere românesc”. Aceasta, cu atât mai mult cu cât prof. C. Stere pleda în mod public pentru schimbarea radicală a stării de lucruri din România interbelică, considerând, în spiritul doctrinei sale a „statului ţărănesc”, că ţara trebuia să fie guvernată de reprezentanţii ţăranilor şi muncitorilor, iar M. Ostrovski era suspectat, în unele cercuri politice, tocmai de aceleaşi intenţii nedeclarate, considerându-se că „este un bun diplomat şi, în acelaşi timp, un tehnician desăvârşit al acţiunii de propagandă comunistă, în rândurile burgheziei intelectuale”81. Tocmai pentru aceste calităţi – se afirma, bunăoară, la una dintre consfătuirile fruntaşilor organizaţiei „Gărzii de Fier” – M. Ostrovski ar fi fost trimis de Soviete „întotdeauna în acele state în care Kominternul intenţionează să creeze o stare de spirit pre-revoluţionară”. Privită din acest punct de vedere, se menţiona în cadrul aceleiaşi consfătuiri, „misiunea lui Ostrovski în România ar fi identică cu aceea pe care a avut-o în Spania şi ale cărei rezultate se văd astăzi”82.

Cea mai grea misiune a lui M. Ostrovski: a pătrunde în mediul camarilei regale

În ceea ce-l priveşte pe ambasadorul sovietic la Bucureşti, acesta îşi vedea cea mai importantă, dar şi dificilă misiune, pătrunderea în mediul camarilei regale şi al societăţii aristocratice româneşti, în care se rotea şi întreg corpul diplomatic acreditat. O misiune – aşa cum se destăinuia chiar Mihail Ostrovski într-o scrisoare adresată lui Maksim M. Litvinov din 3 ianuarie 1935 – extrem de dificilă şi, practic, imposibilă, dat fiind că avea în faţă un veritabil Sfinx, iar societatea respectivă în care se vroia acceptat – conform mărturiilor ambasadorului cehoslovac la Bucureşti, Sheba – ca regulă generală, nu accepta persoane de etnie evreiască83. „Ambii am dat greş, dragă Maksim Maksimovici – constata Mihail Ostrovski cu amară ironie. Dvs. că aţi numit ambasador un evreu, iar eu – că nu m-am născut la timp un arian”84. Cu toate acestea, ambasadorul M. Ostrovski îşi evalua în termeni optimişti şansele de acceptare de către înalta societate românească, dat fiind că, aşa cum menţiona în aceeaşi scrisoare, „în spatele său se afla, totuşi, o Uniune Sovietică cu o populaţie de 165 de milioane de oameni”85

Un optimism iluzoriu, de altminteri…

Căci, după cum a demonstrat-o evoluţia evenimentelor, într-un mod cu totul paradoxal, în scurt timp, ambasadorul M. Ostrovski va ajunge să fie criticat de factorii politici de la Moscova, de pe poziţii diametral opuse celei exprimate de liderii „Gărzii de Fier”. 

La 20 decembrie 1935, bunăoară, într-o notă a Direcţiei Generale a Poliţiei din Bucureşti, vizând unele comentarii defavorabile la adresa ministrului sovietic, se menţiona că „în cercurile legaţiei polone din Bucureşti, s-a lansat zvonul că situaţia d-lui Ostrovski, ministrul sovietic, a devenit foarte şubredă la Moscova, unde este învinuit că nu este destul de ferm, se prezintă prea amabil faţă de autorităţile române şi nu apără destul de hotărât interesele URSS”86. Chiar dacă acele comentarii au fost calificate de legaţia sovietică din Bucureşti drept false şi „oglindind numai politica Poloniei faţă de URSS”87, respectivele zvonuri aveau să se adeverească, totuşi, în scurt timp.

Deşi era ghidat de cele mai nobile intenţii în promovarea sinceră şi consecventă a liniei politice Titulescu-Litvinov, de apropiere şi de bună vecinătate între România şi Uniunea Sovietică, destinul ambasadorului Mihail Ostrovski a fost unul dramatic, devenind victima masivelor epurări staliniste din Uniunea Sovietică, începute din 1936 şi care au vizat nu numai cadrele militare, ci şi în egală măsură cele de partid şi diplomatice.

Arestarea

La 28 februarie 1938, de la Legaţiunea României din Moscova, o telegramă secretă semnată de Popescu Pascani aducea la cunoştinţa Ministerului Regal al Afacerilor Străine că „informaţiunile ce îmi parvin din mai multe surse converg în sensul că Ostrovski ar fi arestat. Doamna Ostrovski ar fi fost închisă înainte de sosirea soţului său aci şi dânsul, chiar la trecerea frontierei”. Cu toate că ştirea era furnizată „sub toată rezerva”, nu era mai puţin adevărat că „anumite amănunte şi atitudini sunt stranii şi nu prezic nimic bun pentru fostul Ministru al Sovietelor în România”. Drept exemplu, Popescu Pascani invoca faptul că, de la revenirea sa la Moscova, M. Ostrovski nu dăduse „nici un semn de viaţă faţă de Legaţiune, contrar de cum proceda înainte când venea în concediu. La întrebarea ce am pus Directorului politic, mi-a făcut impresia că acesta s-a arătat jenat de chestiune”. „Astfel începe odiseea pentru toţi, – conchidea Popescu Pascani – dispar fără urmă. Târziu se află de soarta care le este rezervată”88.

Peste numai câteva zile, la 3 martie 1938, a venit şi confirmarea arestării lui M. Ostrovski. „Astăzi – relata acelaşi angajat al Legaţiunii României la Moscova, Popescu Pascani –, având întâlnire cu Directorul Politic pentru chestiuni de serviciu, am găsit în biroul acestuia pe Ostrovski. Palid şi foarte slăbit. Mi-am dat seama imediat că totul era aranjat ca să mă asigur că se găseşte în libertate, mai ales că cu câteva zile mai înainte, dat fiind zvonurile care circulau, am întrebat despre dânsul. Pentru a evita o invitaţie din partea mea, Ostrovski mi-a declarat de la primele cuvinte că pleacă chiar seara în Caucaz. Sunt însă sigur că rămâne la Moscova şi că situaţiunea sa este din cele mai neplăcute”. „Am avut o impresiune penibilă – menţiona Popescu Pascani. Sunt situaţiuni care cu greu pot fi înţelese, dacă nu se trăieşte în această atmosferă de suspiciune şi teroare”89.

Condamnat la 15 ani de detenţie într-un lagăr de muncă de corecţie

Dosarul ambasadorului Mihail Ostrovski, păstrat în Arhiva Serviciului Federal de Informaţii al Rusiei, conţine inclusiv datele privind mersul şedinţei închise de judecată şi hotărârea Colegiului Militar al Judecătoriei Supreme a URSS din 4 ianuarie 1939 de condamnare a sa la 15 ani de detenţie în lagărul de muncă de corecţie cu confiscarea întregii averi deţinute90. În rechizitoriul Colegiului Militar al Judecătoriei Supreme a URSS, Mihail Ostrovski era acuzat de a fi practicat un mod de viaţă de depravat (ar fi întreţinut „relaţii intime cu soţia ambasadorului Poloniei la Bucureşti, Arcyszewski)”; că s-ar fi aflat „în relaţii apropiate cu fostul ministru de Interne al României şi viceprim-ministru Ion Inculeţ”, precum şi că ar fi fost agentul mai multor servicii de spionaj străine, inclusiv al României91. Activând în România în calitate de ambasador, M. Ostrovski ar fi „depravat personalul ambasadei sovietice din Bucureşti prin modul său de viaţă”, ar fi „cheltuit fără noimă mijloacele financiare” şi ar fi avut „relaţii personale cu Butenko – individ lipsit de dreptul de reîntoarcere în Uniunea Sovietică”92.

La modul concret, lui Mihail Ostrovski i se incrimina că în 1923 ar fi aderat la curentul troţkist, iar din 1934 – şi la o organizaţie troţkistă diversionistă de dreapta cu caracter antisovietic, urmărind răsturnarea regimului sovietic şi restabilirea capitalismului în Uniunea Sovietică. Ar fi fost agentul serviciilor de spionaj ale Poloniei, României, iar racolarea la serviciul de spionaj al Germaniei ar fi fost ilustrat de faptul că angajase un cunoscut arhitect neamţ, Frenkel, pentru construirea edificiului ambasadei URSS la Bucureşti93.

4.jpg

3 martie 1938: telegrama secretă de la Legaţiunea României din Moscova, semnată de Popescu Pascani, prin care se confirma Ministerului Regal al Afacerilor Străine că Mihail Ostrovski a fost arestat

Una dintre cele mai absurde acuzaţii la adresa lui M. Ostrovski a fost că acesta ar fi „contribuit la destituirea din funcţie a ministrului de Externe al României, N. Titulescu”, unul din cei mai fervenţi adepţi ai ameliorării relaţiilor româno-sovietice94. Conform versiunii ce i se incrimina, Ostrovski i-ar fi sugerat ministrului N. Titulescu că guvernul sovietic era dispus să-şi schimbe punctul de vedere în problema Basarabiei, considerând-o „de o importanţă nesemnificativă”, iar graba neîntemeiată cu care Titulescu a înştiinţat guvernul României şi regele Carol al II-lea a condus la declanşarea mecanismului de destituire a acestuia din funcţia deţinută95.

În Arhiva Serviciului Federal de Securitate al Federaţiei Ruse se conţin şi procesele-verbale ale celor două interogatorii ale sale, din 20 martie şi 14 aprilie 193996, din care reiese cu toată claritatea caracterul absurd al acuzaţiilor, precum şi presiunile la care a fost supus pe durata interogatoriului. Bunăoară, lui M. Ostrovski i s-a incriminat inclusiv faptul angajării cunoscutului arhitect Frenkel, cetăţean german, stabilit după 1933 în România, care a elaborat proiectul noului edificiu al ambasadei URSS la Bucureşti97. Or, angajarea respectivului arhitect se efectuase exclusiv pe criterii de profesionalism, dat fiind că Frenkel participase anterior la repararea clădirii fostei ambasade ţariste la Bucureşti, producând o bună impresie asupra tuturor colaboratorilor ambasadei sovietice. În cadrul procesului, însă, ancheta a „descoperit” că Frenkel ar fi fost „un agent al serviciilor secrete germane”, respectiv M. Ostrovski a fost constrâns să-şi recunoască „activitatea politică dăunătoare”, „ruperea sa de realităţile din URSS”, „neîncrederea în forţele şi potenţialul arhitecturii sovietice” etc. 98.

Este de menţionat faptul că întregul simulacru de proces s-a derulat în şedinţă închisă, fără participarea părţilor acuzării şi apărării şi fără audierea martorilor, invocându-se în acest sens prevederile unei legi sovietice din 1 decembrie 193499.

Reabilitare... dar după moarte

Deja la 21-25 august 1940, M. Ostrovski a expediat din Norilsk – locul în care era deţinut – o primă plângere pe adresa Procurorului URSS şi a Secretarului general al CC al PC(b) din Uniunea Sovietică, în care a descris condiţiile în care fusese arestat, negând categoric toate acuzaţiile care-i fuseseră aduse100. O a doua plângere pe adresa Procurorului URSS a expediat-o tot din Norilsk, la 14 martie 1946, în care şi-a negat cu hotărâre toate mărturiile depuse în cadrul „procesului” înscenat, menţionând că acestea i-au fost smulse prin tortură şi înjosiri insuportabile101

Eforturi deosebite în acelaşi sens a depus şi soţia fostului ambasador sovietic, Lidia Rozenţvaig (Rosenzweig), care, imediat după moartea lui I.V. Stalin, a adresat pe numele preşedintelui Comitetului controlului de partid de pe lângă CC al PCUS o energică pledoarie de „încetare a umilinţelor şi înjosirilor la care fusese supusă întreaga lor familie timp de 17 ani”102. Graţie tuturor acelor demersuri, la 1 martie 1956, Colegiul Militar al Judecătoriei Supreme a URSS a reexaminat dosarul Nr. 955818 al ambasadorului Mihail Ostrovski, anulând, în consecinţă, toate acuzaţiile la adresa sa ca fiind lipsite de orice temei şi reabilitându-l în drepturile deţinute până la arest103.

Din nefericire, la acea dată, fostul ambasador Mihail Ostrovski nu mai era printre cei vii, decesul său intervenind la 30 iulie 1952, fără să fi ajuns să trăiască bucuria reabilitării. În schimb, bucuria acelui eveniment a fost trăită din plin de apropiaţii săi – soţia Lidia Rosenzweig, care, timp de 17 ani de la arestul lui M. Ostrovski, a adresat zeci de demersuri organelor sovietice, cerând reabilitarea şi recunoaşterea nevinovăţiei sale104; de asemenea, fraţii săi, Grigore şi Mark, sora Anna105 şi, nu în ultimul rând, fiica Inna, căreia Mihail Ostrovski a reuşit să-i transmită, nepătat, bunul său nume şi renume. „Am rămas – avea să menţioneze Mihail Ostrovski în ultimul său demers de reabilitare – un bolşevic onest, un cetăţean devotat Patriei mele”106.

Un necesar exerciţiu de recuperare a memoriei ambasadorului Ostrovski

Că era un fals cras acuzaţia adusă ambasadorului sovietic Mihail Ostrovski, potrivit căreia „nu este destul de ferm, se prezintă prea amabil faţă de autorităţile române şi nu apără destul de hotărât interesele URSS” – nu încape nicio îndoială. Un truc din neagra fantezie a zbirilor stalinişti era şi învinuirea că ar fi fost „agentul mai multor servicii de spionaj străine, inclusiv al României”. Un truc din cele ce aveau menirea de a şoca, apoi de a umili, de a schingiui, adeseori – şi de a nimici moral şi chiar fizic funcţionarii şi activiştii de stat „incomozi”, oponenţii politici, dar şi pe oricare persoană ce părea suspectă în optica maladivă a promotorilor oribilei campanii numită „Marea epurare”. Totodată, însă, este indubitabil că activitatea, stilul de lucru şi comportamentul primului ambasador al URSS la Bucureşti demonstrau, cu destulă claritate, nu numai un interes profesional sporit, ci şi o apreciabilă curiozitate intelectuală, o largă deschidere marcată de consideraţiune şi simpatie, ambele neobişnuite, cel puţin pentru acea epocă, pentru ţara în care îşi îndeplinea misiunea; pentru personalităţile ei marcante, pentru cultura şi tradiţiile poporului român. 

Care să fie resorturile, unde se află explicaţia pentru atare abordări şi atitudini?

O nostalgie după adolescenţa sa „basarabeană” pare puţin plauzibilă şi, totuşi, nu poate fi exclusă. 

Mai credibilă pare a fi opinia despre anumite virtuţi, în multe privinţe neordinare, ale personalităţii lui M. Ostrovski. Om de aleasă cultură, spirit rafinat şi sensibil la ideile umanismului şi la categoriile esteticului, primul ambasador sovietic în România a găsit la Bucureşti (dar şi în alte oraşe ale ţării) un mediu propice, favorabil, benefic stării sale spirituale, un mediu în care el se simţea comod şi unde afla plăcerea sufletească, intelectuală, de a comunica, de a face schimb de opinii, de idei şi chiar de amintiri. 

Nu este lipsită de substanţă nici supoziţia că, în activitatea sa diplomatică (la Bucureşti sau aiurea), Mihail Ostrovski ar fi fost ghidat de o dorinţă sinceră de a milita pentru o conlucrare efectivă şi eficientă între state, pentru o angajare concertată în lupta pentru pace şi armonie culturală între ţări şi popoare, împotriva pericolului iminent al unui război care periclita grav existenţa Europei, a omenirii întregi şi, poate, cel mai mult, destinul străvechiului popor din care nici pe o clipă nu uitase că se trăgea, în pofida faptului că servea o ţară hiperaglomerată din punct de vedere etnic şi devastată tot mai mult de furtunile unei politici demente. 

Puse cap la cap, aceste supoziţii sau judecăţi conturează o caracterizare veridică a atitudinilor şi comportamentelor, a manierei şi stilului de lucru categoric nestaliniste, dacă nu chiar antistaliniste, ce l-au definit pe M. Ostrovski pe perioada aflării sale în misiunea de prim ambasador al URSS în România. Concomitent, ele constituie şi o desluşire, poate chiar şi o explicaţie, privind tragicul final al acestui talentat diplomat în patria sa, pe care o slujise cu perspicacitate, inteligenţă şi dăruire. 

Note

 [1] О.Н. Кен. М.С. Островский и советско-румынские отношения (1934-1938 гг.) // Россия в XX веке: Сб. статей к 70-летию со дня рождения чл.-корр. РАН проф. В.А. Шишкина. Спб.: Нестор-История, 2005. С. 336-360.

[2] А. Бармин. Соколы Троцкого. Пер. с англ. Юлия Кобякова. Автор послесловия и именного указателя Александр Колпакиди. Москва: Современник, 1997. С. 501.

[3] Документы внешней политики СССР. Т. 1. Москва: Госполитиздат, 1959. Doc. Nr. 45, p. 79. Nota respectivă era semnată de V. Ulianov, N. Krâlenko şi N. Podvoiski.

[4] Архив Президента Российской Федерации. Фонд 3. Опись 88. Дело 229. Секретно. Дело 46-Р2/9-а/13 (Записка Института истории АН СССР (В. Хвостова) и ИДУ МИД СССР (И. Земскова) – Антисоветская направленность внешней политики буржуазно-помещичьей Румынии в период между двумя мировыми войнами. Документальная справка. Лист 1-114).

[5] Архив Президента Российской Федерации. Фонд 3. Опись 88. Дело 230. Лист 1-62.

[6] Архив Президента Российской Федерации. Фонд 3. Опись 88. Дело 230. Секретно. Дело 46-Р2/9-а/14. Лист 37 (Вопрос о Бессарабии в советско-румынских отношениях в 1917-1947 гг. Краткий обзор / МИД СССР. Историко-дипломатическое управление).

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, fila 38.

[10] Cf. Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia (1918-1940), Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 113.

[11] Litvinov, Maxim Maximovici (1876-1951) – comisar al poporului pentru afaceri externe al Uniunii Sovietice în anii 1930-1939. Născut sub numele de Max Wallach într-o familie de evrei din Belostok (Polonia rusă), în 1898, la înfiinţarea Partidului Social-Democrat Rus, a devenit membru al partidului şi susţinător al lui Lenin. Din 1926 a controlat practic politica externă a URSS, deşi nu a fost numit comisar pentru afaceri externe decât în 1930. A integrat URSS în Liga Naţiunilor, reuşind să creioneze o imagine mai favorabilă unei ţări devastate de teroarea instaurată de Stalin şi de „Marea epurare”. Susţinător convins al securităţii colective împotriva puterilor Axei, a fost înlocuit de Molotov înainte de semnarea Pactului Hitler-Stalin. (Jan Palmowski, Dicţionar Oxford de istorie universală contemporană. De la 1900 până azi. Vol. 2. Traducere de Simona Ceauşu, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2007, p. 78-79).

[12] Nicolae Daşcovici, Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public, Tipografia concesionară Alexandru Ţerek, Iaşi, 1936, p. 450-451. Legaţie – reprezentanţă diplomatică permanentă inferioară în rang unei ambasade, condusă de un ministru plenipotenţiar sau de un însărcinat cu afaceri (n. aut.).

[13] Архив Президента Российской Федерации. Фонд 3. Опись 66. Дело 161. № 28; Nicolae Daşcovici, Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public, Tipografia concesionară Alexandru Ţerek, Iaşi, 1936, p. 451-452.

[14] Nicolae Titulescu, Documente diplomatice, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p. 601.

[15] Dinu C. Giurescu, Rudolf Dinu, Laurenţiu Constantin, O istorie ilustrată a diplomaţiei româneşti (1862-1947), Monitorul Oficial R.A., Bucureşti, 2011, p. 328.

[16] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României, 16, Litera O, № 4, Direcţiunea Personalului şi Protocolului. Reprezentanţi străini. Dosar 16/04, relativ la numirea D-lui Ostrovski Mihail în calitate de Ministru Plenipotenţiar al U.R.S.S. la Bucureşti, nepaginat (Telegramă descifrată din partea D-lui Ministru Titulescu din Cap Martin, 4 august 1934); О.Н. Кен, Op. cit., p. 337-338.

[17] О.Н. Кен, Op. cit., p. 337-338. 

[18] Quai d’Orsay – nume colocvial dat Ministerului de Externe al Franţei, care este situat pe Quai d’Orsay la numărul 37, în Paris, pe malul stâng al Senei, în vecinătatea palatului Bourbon (n. aut.).

[19] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României, 16, Litera O, № 4, Direcţiunea Personalului şi Protocolului. Reprezentanţi străini. Dosar 16/04, relativ la numirea D-lui Ostrovski Mihail în calitate de Ministru Plenipotenţiar al U.R.S.S. la Bucureşti, nepaginat (Telegramă descifrată din partea D-lui Ministru Titulescu din Cap Martin, 4 august 1934); О.Н. Кен, Op. cit., p. 345.

[20] Ibidem. Copie de pe telegrama cifrată № 42836 din 5 august 1934, transmisă telefonic.

[21] Ibidem. Certificatul Ministerului Instrucţiunii Publice, eliberat pe numele lui Moise Ostrovski, de religie mozaică, născut în târguşorul Fastov, guvernământul Kievului, la data de 19 aprilie 1892.

[22] Voroşilov, Kliment Efremovici (4 februarie1881, Lîsîceansk, Ucraina-2 decembrie1969, Moscova, Rusia) – comandant militar şi om politic şi de stat sovietic. În 1925, după moartea lui Mihail Frunze, a fost numit comisar al poporului pentru Afacerile armatei şi marinei. În 1934 este numit comisar al poporului pentru Apărare şi avansat la gradul de mareşal al Uniunii Sovietice. A fost implicat direct în acţiunile de epurare iniţiate de Stalin în anii 1937-1938 (n. aut.).

[23] О.Н. Кен, Op. cit., p. 336-337. Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României, 16, Litera O, № 4, Direcţiunea Personalului şi Protocolului. Reprezentanţi străini. Dosar 16/04, relativ la numirea D-lui Ostrovski Mihail în calitate de Ministru Plenipotenţiar al URSS. la Bucureşti, nepaginat (Telegramă descifrată din partea D-lui Ministru Titulescu din Cap Martin, 4 august 1934).

[24] Архив МИДа РФ. Дело 2. Оп. 17. Фонд Румыния. Письма Наркома и Зам. Наркома Рум. 023 на 1934-1935 гг. (Письмо заместителя народного комиссара иностранных дел СССР Н.Н. Крестинского полномочному представителю СССР в Румынии М.С. Островскому 26 декабря 1934 г. Секретно).

[25] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României, 16, Litera O, № 4, Direcţiunea Personalului şi Protocolului. Reprezentanţi străini. Dosar 16/04, relativ la numirea D-lui Ostrovski Mihail în calitate de Ministru Plenipotenţiar al URSS. la Bucureşti, nepaginat. Scrisori Acreditare Ostrovski. Le Président du Comité Central Executif de l’Union des Republiques Socialistes Soviétiques à Sa Majesté Charles II Roi de Roumanie.

[26] Mica Înţelegere – alianţă constituită în 1921, ca rezultat al semnării de tratate bilaterale între România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (din 1928, Iugoslavia), având drept obiectiv organizarea unei reacţii comune a celor trei state participante în urma unei eventuale agresiuni militare, îndreptate împotriva vreuneia dintre ele. În 1930, reprezentanţii celor trei state au semnat un Acord complementar la Tratatul de amiciţie şi alianţă, constituind un pas pregătitor spre semnarea Pactului de organizare, definitivat la 16 februarie 1933 (n. aut.).

[27] Arhivele Naţionale Române, Bucureşti, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 98/1935, fila 3.

[28] Krestinski, Nikolai Nikolaevici (1883-1938) – activist politic sovietic, revoluţionar, membru al PMSDR din 1903. A absolvit facultatea de Drept a Universităţii din S. Petersburg. În anii 1930-1937 a fost locţiitor şi prim-locţiitor al Comisarului poporului pentru afaceri externe al URSS (n. aut.).

[29] Архив Внешней политики Российской Федерации. Фонд 0125. Опись 17. Папка 111. Дело 2. Лист 1-2.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, fila 51-52.

[33] Kaganovici, Lazar Moiseevici (1893-1991) – om politic sovietic. Născut la Kabany, lângă Kiev, într-o familie de evrei săraci. În 1911 devine membru al partidului bolşevic. A fost prim-secretar al comitetului de partid de la Moscova (1930-1935), a răspuns de transporturi (1935), industria grea (1937), industria de carburanţi (1939) şi de industria petrolieră (1940). În anii Marii epurări a permis chiar şi executarea fratelui său, pentru a-şi urmări nestingherit interesele personale. După războiul mondial, după eşuarea unei încercări de formare a unui „grup antipartid” în 1957, a fost director la o fabrică de ciment din Sverdlovsk (Jan Palmowski, Dicţionar Oxford de istorie universală contemporană. De la 1900 până azi. Vol. 2. Traducere de Simona Ceauşu, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2007, p. 2).

[34] Архив Внешней политики Российской Федерации. Фонд 0125. Опись 17. Папка 111. Дело 2. Лист 51-52.

[35] Arhivele Naţionale Române, Bucureşti, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 98/1935, fila 9, 10.

[36] Ibidem, fila 26.

[37] Ibidem, fila 24.

[38] Архив Внешней политики Российской Федерации. Фонд 0125. Опись 17. Папка 111. Дело 1. Лист 76, 79.

[39] Ibidem, fila 78.

[40] Ibidem, fila 77.

[41] Nicolae Daşcovici, Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public, Tipografia concesionară Alexandru Ţerek, Iaşi, 1936, p. 165.

[42] Архив Внешней политики Российской Федерации. Фонд 0125. Опись 17. Папка 111. Дело 2. Лист 41-42.

[43] Ibidem, fila 30.

[44] Ibidem, fila 29-30.

[45] Ibidem.

[46] Laval, Pierre (26 iunie1883-15 octombrie1945) – prim-ministru al Franţei în anii 1931-1932, 1935-1936, 1940, 1942-1945 (n. aut.).

[47] Архив Внешней политики Российской Федерации. Фонд 0125. Опись 17. Папка 111. Дело 2. Лист 41-44. 

[48] Ibidem, fila 42.

[49] Ibidem, fila 41.

[50] Ibidem, fila 50.

[51] Ibidem, fila 49-50.

[52] Ibidem, fila 49.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] În cadrul unei convorbiri a lui Edmond Ciuntu cu M.M. Litvinov (2 noiembrie 1936), acesta i-a mărturisit că N. Titulescu fusese bolnav o perioadă îndelungată, având suspiciunea că, aflându-se cu ceva timp în urmă la Montreux, în Elveţia, cineva l-ar fi otrăvit cu o substanţă necunoscută (Архив Внешней политики Российской Федерации. Фонд 0125. Опись 18. Папка 112. Дело 2. Лист 24).

[56] Ibidem, fila 20.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem, fila 21.

[60] Ibidem, fila 19, 21.

[61] Ibidem, fila 24.

[62] Ibidem, fila 23.

[63] Архив Внешней политики Российской Федерации. Фонд 0125. Опись 17. Папка 111. Дело 1. Лист 75-79. La 6 august 1917, conform unui protocol semnat, se constata constituirea unui nou depozit la Kremlin, unde se afla depus, în condiţii de securitate similare cu cele ale tezaurului imperial rus, tezaurul românesc format din 3.549 lăzi/casete, care conţineau, conform inventarelor Băncii Naţionale a României, aur, titluri de valoare, în sumă totală de 9.416.417.177,93 lei-aur (Detalii la Mihail Gr. Romaşcanu, Tezaurul român de la Moscova, „Cartea Românească”, Bucureşti, 1934).

[64] Архив Внешней политики Российской Федерации. Фонд 0125. Опись 18. Папка 112. Дело 1. Лист 319, 388.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Архив Внешней политики Российской Федерации. Фонд 0125. Опись 17. Папка 111. Дело 1. Лист 155-160.

[68] Архив Внешней политики Российской Федерации. Фонд 0125. Опись 18. Папка 112. Дело 1. Лист 319.

[69] Архив Внешней политики Российской Федерации. Фонд 0125. Опись 18. Папка 112. Дело 1. Лист 388, 389.

[70] Ibidem.

[71] Архив Внешней политики Российской Федерации. Фонд 0125. Опись 17. Папка 111. Дело 1. Лист 155-160.

[72] Архив Внешней политики Российской Федерации. Фонд 0125. Опись 17. Папка 111. Дело 1. Лист 155-160.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Arhivele Naţionale Române, Bucureşti, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 98/1935, fila 1.

[76] Arhivele Naţionale Române, Bucureşti, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 62/1934, fila 28-28 verso.

[77] Архив Внешней политики Российской Федерации. Фонд 0125. Опись 17. Папка 111. Дело 1. Лист 159-160.

[78] Ibidem, fila 155-160.

[79] Ibidem.

[80] Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Bucureşti, Fond documentar. Dosar Nr. 1879 privind activitatea lui C. Stere în P.N.Ţ. 1932-1935, fila 36. 

[81] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României, 16, Litera O, № 4, Direcţiunea Personalului şi Protocolului. Reprezentanţi străini. Dosar 16/04, relativ la numirea D-lui Ostrovski Mihail în calitate de Ministru Plenipotenţiar al U.R.S.S. la Bucureşti, nepaginat (Copie de pe adresa Ministerului Apărării Naţionale (Marele Stat Major) Secţia a II-a, Nr. 2251 din 2 iunie 1936, înregistrată sub Nr. 30731/936).

[82] Ibidem.

[83] Архив Внешней политики Российской Федерации. Фонд 05. Опись 15. Папка 109. Дело 72. Лист 14.

[84] Ibidem, fila 15.

[85] Ibidem, fila 17; O. Ken, Op. cit., p. 349-350. 

[86] Arhivele Naţionale Române, Bucureşti, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 98/1935, fila 42.

[87] Ibidem.

[88] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României, 16, Litera O, № 4, Direcţiunea Personalului şi Protocolului. Reprezentanţi străini. Dosar 16/04, relativ la numirea D-lui Ostrovski Mihail în calitate de Ministru Plenipotenţiar al U.R.S.S. la Bucureşti, nepaginat (Telegramă descifrată de la Legaţiunea din Moscova Nr. 478 din 28 februarie 1938. Popescu Pascani).

[89] Ibidem (Telegramă descifrată de la Legaţiunea din Moscova Nr. 510 din 3 martie 1938. Popescu Pascani). 

[90] Архив Федеральной Службы Безопасности России, Фонд Р 4628, Дело Островского Михаила Семеновича (№ 21722, начато 5 января 1939 г.). Лист 185.

[91] Ibidem, fila 2-3.

[92] Ibidem, fila 3.

[93] Ibidem, fila 2, 185.

[94] Ibidem, fila 384-385.

[95] Ibidem, fila 385.

[96] Архив Федеральной Службы Безопасности России, Фонд Р 4628, Дело Островского Михаила Семеновича (№ 21722, начато 5 января 1939 г.). Лист 86-94, 132-138.

[97] Ibidem, fila 132-136.

[98] Ibidem, fila 138.

[99] Ibidem, fila 181.

[100] Ibidem, fila 374.

[101] Ibidem, fila 174-185.

[102] Ibidem, fila 374 verso.

[103] Ibidem, fila 394-395.

[104] Ibidem, fila 374 verso.

[105] Ibidem, fila 16 verso.

[106] Ibidem, fila 385.