Irod, ucigãtorul de prunci sau regele neînţeles

Autor: Mircea Duţu | 18561 vizualizări
În istoria lumii creştine, Irod, „regele pios şi prieten al împãratului” (cum îl caracteriza un document oficial), rãmâne un personaj sinistru prin aceea cã, potrivit tradiţiei, spre sfârşitul domniei lui, informat de naşterea unui „rege al iudeilor” de cãtre magii veniţi din Orient, încearcã sã ducã la pieire pe nou-nãscutul din Betleem.


Pentru a fi sigur de eliminarea potenţialului rival al dinastiei lui, în condiţiile în care soldaţii sãi nu reuşesc sã-l identifice, Irod recurge la o mãsurã extremã, crudã şi sângeroasã: uciderea tuturor pruncilor „de doi ani şi mai jos”. Dar Sfânta Familie, la îndemnul îngerului, fugise deja în Egipt, unde va sta pânã la decesul prigonitorului  sãu.

Legenda biblicã ne permite, în plan istoric, datarea naşterii lui Iisus şi, prin aceasta, a momentului începutului actualei ere, survenitã cu puţin timp înainte de moartea regelui blestemat, în 4 î.e.n. Figura lui Irod al istoriei, supranumit Cel Mare, este însã mult mai complexã şi semnificativã pentru viaţa poporului asupra cãruia a domnit. Ajuns rege la capãtul a 20 de ani de lupte, confruntãri şi sacrificii, printr-o decizie a Romei din 40 î.e.n., devenitã efectivã în 37, el a domnit 33 de ani, presãraţi cu intrigi, asasinate şi compromisuri politice, dar şi cu ample şi repre­zentative opere edilitar- ar­hitec­tonice. Oricum, domnia sa, în ciuda acuzelor ce i se aduc cu mai multã sau mai puţinã îndreptãţire, reprezintã un vârf în istoria iudeilor. Ca nimeni altul, Irod a înţeles invincibilitatea Romei şi a ştiut sã se adapteze circumstanţelor timpului, sã gestioneze problemele interne ale regatului, deosebit de complexe, şi sã-şi afirme individualitatea domniei. De aceea, poate, el rãmâne şi un rege oarecum neînţeles, deopotrivã de contemporani şi posteritate.

Familia şi puterea moştenitã

Irod (nume de origine greacã) se naşte în 73 î.e.n., ca „pe un sfert evreu”, fiu al lui Antipater, idumeean de origine (aparţinãtor deci al unui popor trecut la iudaism cu numai 50 de ani înainte) şi al lui Cypros, nabateanã, aparţinãtoare „a unei ilustre familii din Arabia”, situaţie care îşi va pune amprenta asupra statutului sãu public: de influenţã printre notabilii Idumeei, dar impopular pentru iudei. Amestecându-se în luptele pentru putere în regiune, tatãl ajunge sã devinã omul forte al marelui preot hasmonean şi etnarh Hyrcarros II, ceea ce-i permite sã-şi numeascã cei doi fii ai sãi în importante funcţii militare: Phasael devine comandant al Ierusalimului, iar Irod, la nici 15 ani, cel al Galileei. În urma ajutorului dat lui Cezar în rãzboiul alexandrin (48 î.e.n.), Antipater obţine cetãţenia romanã, care va fi transmisã şi urmaşilor sãi.

Prima încercare majorã

Ajuns foarte puternic în rândul notabililor Iudeei, tânãrul Irod cunoaşte prima mare confruntare cu adversarii sãi, atunci când este acuzat de moartea brigandului Ezekias în faţa Sinedriului din Ierusalim, fapt considerat drept o tentativã a versatilului Hyrcarros de a rãsturna puterea lui Antipater şi a fiilor sãi. Dar procesul avea sã ofere ocazia demonstrãrii adevãratei forţe a acestora: acuzatul va beneficia de o energicã scrisoare de susţinere din partea lui Sextus Cezar (un pãrinte al marelui Cezar!) şi va apãrea la Ierusalim însoţit de o escortã redutabilã! Deşi achitat de tribunal, se refugiazã la Damasc, unde comandantul roman îl numeşte responsabil pentru Siria de sud şi Samaria.

În 43 î.e.n. Antipater este otrãvit, în timpul unui dineu dat de Hyrcarros, la instigarea lui Malicos, un vechi rival al sãu.

Drumul spre sceptrul regal

Uciderea lui Cezar la Roma, în anul 44 î.e.n., a creat o situaţie confuzã, complexã, la nivelul întregului imperiu, care a însemnat şi pentru Irod deschiderea drumului spre puterea supremã în Iudeea. Comandant militar al Galileei, el se raliazã, mai întâi, lui Caius, unul dintre asasinii fostului împãrat, ajuns în Siria spre a menţine  „pax romana” în regiune. Foloseşte ocazia spre a-şi rãzbuna tatãl, al cãrui ucigaş va cãdea rãpus pe plajã sub pumnalele mercenarilor. Dupã înlãturarea lui Caius, soseşte în orient Antoniu care, contra unei consistente sume de bani, susţine pe Irod şi pe Phasael împotriva detractorilor evrei şi le confirmã puterile deţinute. Dar momentul de rãscruce avea sã-l reprezinte invazia Siriei de cãtre parţi, eveniment care va tulbura grav situaţia din regiune pentru cîţiva ani, va genera conflicte de putere şi va sfârşi tot sub talpa invicibilã a soldaţilor Romei. Pentru început, Antigonos, nepot al lui Hyrcan, le cumpãrã bunãvoinţa cu 1000 de talanţi şi 500 de femei frumoase şi astfel este instalat şef la Ierusalim. Situaţia complicându-se şi devenind periculoasã, Irod împreunã cu familia, partizanii apropiaţi şi armatã, în total circa 9000 de persoane, hotãrãsc sã fugã spre zone mai protejate de suflul rãzboiului. În drum, mulţi dintre fugari sunt mãcelãriţi de cavalerii parţi. Sub zdruncinãturile drumului, trãsura lui Irod se rãstoarnã, gata sã-i omoare mama, iar el, sub emoţia întâmplãrilor, este pe punctul sã se sinucidã. La 15 km de Ierusalim e atacat de o grupare iudee adversã, dar o învinge şi, mai târziu, pe acel loc, va construi Palatul Herodium (unde în 2007, arheologul E.Netzer crede cã a descoperit osuarul fostului rege). Fuga este prea lentã din cauza numãrului mare al refugiaţilor, fapt pentru care Irod dispune dispersarea unei mari pãrţi dintre ei în Idumeea, pe 800 dintre cei slabi îi instalã în fortãreaţa Masada şi împreunã cu o micã escortã îşi continuã drumul. Între timp au loc rãzbunãrile: Antigonos porunceşte tãierea urechilor lui Hyrcannos pentru ca, astfel mutilat, sã nu mai poatã rãmâne mare preot, iar Phasael se sinucide lovindu-se cu capul de zidurile închisorii în care ajunsese.

Cãutându-şi scãparea şi eventual o victorie, Irod se îndreaptã mai întâi spre Petra, cu gândul de a împrumuta bani de la regele nabatean Malichos I, ducând cu sine un nepot de 7 ani drept viitor gaj, dar la graniţã, oamenii regelui îl sfãtuiesc sã se întoarcã de teama reacţiei parţilor. Pare pierdut, însã chiar atunci îi încolţeşte gândul cel bun: izbânda nu poate veni decât de la Roma şi porneşte spre acolo. Ajunge, în drum, mai întâi la Alexandria, unde o întâlneşte pe Cleopatra, care îl primeşte bine. Pleacã, apoi, pe mare, dar o furtunã puternicã îl determinã sã se opreascã pe insula Rhodos, unde schimbã corabia. Ajuns în cele din urmã la Roma, se întâlneşte cu protectorul sãu, Antoniu, dar şi cu Octavian, viitorul Augustus.

Din iniţiativa acestora, în 40 î.e.n., Senatul se întruneşte şi voteazã numirea lui Irod ca rege al evreilor şi guvernator asupra teritoriului lor. Astfel este desemnat ca stãpân al Iudeei, întrecând orice aşteptare a sa, un om supus, dependent total de Roma, ce nu aparţinea nici unei linii regale şi nici sacerdotale a Ierusalimului, care spre a domni trebuie sã-i rãmânã fidel, iar religia sa nu-l va împiedica sã aducã jertfe zeitãţilor romane.

Vor urma însã 3 ani duri de preluare a puterii şi exercitãrii sale efective. Rolul decisiv va reveni, în acest sens, armatei romane. În 37 se cãsãtoreşte cu Mariamme, nepoatã a lui Hyrcannos, pentru a-şi construi o oarecare legitimitate de moştenitor al hasmonenilor în ochii populaţiei. În Samaria este gata sã fie asasinat în baie, dar scapã şi de aceastã datã, sub semnul protecţiei divine. Cu ajutorul generalului roman Sossius asediazã, în cele din urmã, Ierusalimul; trecut prin foc şi sabie, oraşul este pe cale sã fie aproape distrus. Mari stricãciuni cunoaşte şi Templul unde se refugiaserã Antigonos şi partizanii sãi. Acesta se predã generalului roman şi implorã iertare, dar Irod îi plãteşte lui Antoniu uciderea şi este executat. Astfel devine Irod rege, peste aşteptãrile lui, dar cu indispensabilul ajutor al Romei.

O domnie prin intrigi şi masacre

Aşa cum remarca un istoric, Irod se singularizeazã între puternicii timpului sãu printr-un exces neobişnuit în masacrarea apropiaţilor lui. Desigur, în prima linie se va afla numeroasa şi complicata sa familie, care va juca un rol politic major, în jocul puterii şi mai ales în privinţa succesiunii la tron.

În toatã aceastã afacere şi-a pus puternic amprenta pasiunea aproape maladivã a lui Irod pentru femei. Într-adevãr, a avut nu mai puţin de 10 soţii, unele în mod concomitent, fiind poligam, iar istoria domniei sale se confundã în mare parte cu cea a rivalitãţii permanente dintre consoarte şi fiii din diferite cãsãtorii, la care s-au adãugat permanentele amestecuri din partea lui Pheroras şi Salomeea, fratele şi, respectiv, sora regelui.

Astfel, abia devenitã consoartã regalã, Mariamme se şi grãbeşte sã obţinã exilul lui Antipater, fiul rezultat din prima cãsãtorie a lui Irod cu idumeana Doris. Deşi soţia în funcţie era nepoata lui Hyrcannos, faptul nu a împiedicat executarea acestuia la ordin regal, dupã întoarcerea din captivitatea parţilor, pentru marea vinã de a fi fost monarh! Tot aşa, a dispus şi uciderea fratelui lui Mariamme, Ionathan, pe care îl numise mare preot, dar care purta „stigmatul” capital de a fi popular şi descendent din hasmoneni. Desigur, în urma unor evenimente de acest gen, relaţiile dintre cei doi soţi s-au degradat şi aveau sã se rupã iremediabil atunci când Salomeea îi dezvãluie lui Irod cã Mariamme l-ar fi înşelat chiar cu Iosif, propriul ei bãrbat! Turbat de mânie, regele porunceşte pe loc uciderea celor doi adulterini!

Situaţia personal-familialã a lui Irod se înrãutãţeşte şi prin declanşarea unor rivalitãţi crâncene între posibilii urmaşi la tron. Mai întâi, exilarea (temporarã) a lui Antipater fãcuse ca relaţiile dintre cei doi sã se altereze definitiv, iar moartea Mariammei fãcea ca Alexandru şi Aristobul, cei doi fii ai lor, educaţi la Roma, sã nu-i  ierte niciodatã uciderea mamei lor. Apoi, pentru mulţi ani, între cei trei fraţi avea sã izbucneascã un conflict pe viaţã şi pe moarte. Întoarsã în aşternuturile patului regal, Doris, având ca aliatã pe Salomeea, îl va sprijini pe Antipater, în timp ce Alexandru şi Aristobul nu se vor bucura decât de susţinerea salvatoare a lui Augustus. ªi aceasta pânã când implicarea unuia dintre ei în relaţiile complicate dintre Irod şi nabateeni determinã judecarea lor de cãtre rege şi un tribunal roman, condamnarea la moarte şi sugrumarea. Dar cei doi prinţi executaţi aveau la rândul lor fii, deci potenţiali rivali la tron ai lui Antipater, care trebuia deci şi ei eliminaţi! O perpetuã luptã pentru putere, cu învinşi şi învingãtori temporari în umbra dominatoare a lui Irod. Numai cã, între timp, acesta din urmã îşi schimbã poziţia, sub diverse influenţe; Doris este din nou repudiatã, iar Antipater, bãnuit de tentativã de otrãvire a tatãlui sãu, judecat în faţa guvernatorului roman al Siriei, este pus în fiare în aşteptarea verdictului împãratului asupra sorţii lui.

Ucigãtorul de prunci nevinovaţi

Singura „întâlnire” din istoria lui Irod cu Iisus este legatã de episodul masacrului pruncilor nevinovaţi, din teama primului de venirea pe pãmânt a unui conducãtor al lui Israel, care astfel îl va detrona. Un rol important îl au în acest sens cei trei magi. Povestit în Evanghelia dupã Matei (2,1-12) episodul magilor de la rãsãrit a marcat imaginaţia artiştilor şi tradiţia creştin -popularã a minunii naşterii pruncului Iisus din Nazaret. În secolul I al erei noastre, termenul grec de „anatole” desemna direcţia de unde rãsãrea soarele. Scriptura ne aratã identitatea nou-nãscutului, aceea de Mesia fiul lui David, locul naşterii, Betleemul Iudeei, timpul istoric „în zilele lui Irod regele”. Totuşi, magii, specialişti întru ale cerului şi destinului mãrimilor vremii, ignorã evenimentul. Descoperirea de cãtre aceştia a ceea ce deja povestitorul biblic ştie presupune o anumitã cercetare, ceea ce amplificã şi mai mult misterul.

Prestabilit sub zodia divinã, scenariul descoperirii Pruncului şi închinãrii lui de cãtre magii de la rãsãrit cunoaşte mai multe acte, etape. Primo: plecarea lor spre Ierusalim, cetatea unde apãrea drept normalã naşterea unui prinţ. Dar astrologic se dovedeşte imposibil a indica imediat locul naşterii noului Mesia, acesta fiind descoperit la cererea lui Irod, tulburat de veste prin indiciile unei profeţii relevate de arhiereii şi cãrturarii poporului.

Cum, potrivit acestuia, de aici şi astfel „va ieşi Conducãtorul care va paşte pe poporul Meu Israel”, preocupat de problemã, Irod a aflat pe ascuns de la magi „lãmurit în ce vreme s-a arãtat steaua”, şi i-a trimis la Betleem spre a cerceta cu de-amãnuntul despre Prunc, cu cererea expresã cã dacã îl vor afla sã fie anunţat spre a putea veni şi el spre a „se închina Lui”.

Secundo: Magii nu ar fi ajuns la nou-nãscut dacã astrul nu le-ar fi apãrut; steaua pe care o vãzuserã la Rãsãrit mergea înaintea lor, pânã ce a stat deasupra unde era Pruncul. Totul se desfãşoarã sub diriguirea cerurilor, a divinitãţii stãpânã a Universului! Brusc, totul se dezlãnţuie; intrând în casã, vãd pe Prunc cu Maria, mama Lui, şi cãzând la pãmânt I se închinã, aducându-I drept daruri: aur, smirnã şi tãmâie. Fiind înştiinţaţi prin vis a nu se mai întoarce la Irod, precum stabiliserã cu acesta, se întorc pe altã cale în ţara lor. Odatã cu acesta ei pãrãsesc scena biblicã. Totuşi, mai târziu în faţa credinţei unui sutaş, pe a cãrui slugã o însãnãtoşeşte, Iisus va arãta „cã mulţi de la rãsãrit şi de la apus vor veni şi vor sta la masã cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împãrãţia cerurilor”, în timp ce „fiii Împãrãţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din  afarã” (Matei 8, 11-12). Pãrãsit de magi, Irod se mânie şi recurge la soluţia extremã: uciderea tuturor pruncilor, care erau în Betleem şi în toate hotarele regatului, de doi ani şi mai jos, dupã timpul pe care îl aflase de la ei.

Piosul ctitor

În titulatura oficialã, prezentã într-un document, se vorbeşte despre „regele Irod, Pios, Prieten al Împãratului”. Pioşenia reprezenta în antichitate nu atât o virtute personalã, cât o preocupare de a onora cu ostentaţie pe pãrinţi şi ceilalţi înaintaşi, divinitãţile şi deţinãtorii puterii. Pentru un conducãtor precum Irod cel mai nimerit mod de a-şi manifesta o astfel de pietate era acela de a ridica ori restaura monumente sau de a fonda oraşe în cinstea unei anumite persoane, al cãrei nume îl împrumuta adesea. Asumându-şi un asemenea rol cu înfrigurarea de a rãmâne neapãrat în istorie, el a împânzit regatul cu diferite semne ale „pioşeniei” sale astfel exprimatã. În cinstea strãmoşilor, mai exact a pãrinţilor, a înfiinţat cetatea Antipatris (în onoarea tatãlui, Antipater, la nord-est de Jaffa) şi respectiv a ridicat fortãreaţa Cypros între Ierusalim şi Ierichon (dupã numele mamei sale). Totodatã, în afara regatului a finanţat o serie de sanctuare pãgâne, precum cel al divinitãţii Baalshamin, în sudul Siriei.

Recunoştinţa faţã de Roma şi-a manifestat-o inclusiv prin botezarea a douã dintre oraşele înfiinţate de el cu numele princeps-ului roman: marele fort Cezareea (reşedinţa prefectului roman al Iudeei) şi Sebasta (în greceşte, Augusteniana). În plan religios, în 21 î.e.n. a decis construcţia unui al 3-lea Templu în Ierusalim, în stil elenistic pentru a-l înlocui pe cel anterior şi a-şi satisface gustul sãu pentru edificii monumentale. Lucrãrile au fost terminate în circa un an şi jumãtate, dar pentru ridicarea marii esplanade a lãcaşului a fost nevoie de nu mai puţin de 8 ani din cauza soluţiilor inginereşti-arhitecturale care au trebuit gãsite şi aplicate! În ciuda puternicelor reticenţe ale autoritãţilor religioase, în cadrul complexului monumental, cu puternicã vocaţie culturalã, s-a creat un spaţiu accesibil vizitatorilor neevrei, precum şi o piaţetã pentru femei. La 29 august 70 e.n. soldaţii romani conduşi de Titus, reprimând rãscoala, au distrus şi Templul, din care astãzi nu ne-a mai rãmas decât zidul zis „al Plângerii”.

„Prieten al împãratului”

O altã caracteristicã a domniei lui Irod şi a politicii sale a reprezentat-o atitudinea servilã faţã de Roma şi oportunismul în privinţa relaţiilor cu conducãtorii sãi. Partizan declarat al lui Antoniu  în rãzboiul civil din anii 30, dupã victoria lui Octavian la Actium, în 31, trece de partea acestuia, gest favorizat şi de conflictul deschis întreţinut ani în şir cu Cleopatra, regina Egiptului. În urma unei întrevederi, în insula Rhodos, cu viitorul Augustus, şi explicaţiile aduse, conjugate cu împrejurãrile concrete, cei doi ajung la un compromis, în urma cãruia Irod îşi pãstreazã tronul.

Veritabil „animal politic”, el a promovat strategia (greu de condamnat) de „prieten al Romei”, indiferent de cine era cezar. Ca atare, putea sã replice noului lider: am fost aliatul lui Antoniu, deci al romanilor, am înfruntat pe Cleopatra pe care tu ai pedepsit-o, ai devenit stãpânul Romei, înţeleg atunci sã te servesc pe tine. Sub semnul acestei relaţii speciale se va desfãşura întreaga domnie irodianã. Un singur episod avea sã o întunece, dar pentru puţin timp şi spre sfârşitul ei.

Aflat de mult timp în conflict cu omul forte al regatului nabatean vecin, Syllaios, în anul 8 î.e.n., Irod se implicã în complexa succesiune de la Petra şi invadeazã Nabatena. La Roma, acţiunea a fost consideratã drept o ameninţare pentru echilibrul zonal de forţe, pe care imperialii doreau sã-l conserve, ceea ce a însemnat o cãdere în dizgraţie, dar numai pentru un an, a regelui iudeu. Încrederea va fi, desi­gur, cumpãratã cu bani, aşa cum se cuvenea.

Pentru a înţelege relaţiile complexe dintre familia regalã şi casa imperialã romanã, sã amintim cã, la moartea sa, prin testament,  Irod a lãsat cezarului 10 milioane de monede din argint marcat, împreunã cu vase din aur şi argint, iar Iuliei, soţia lui Octavianus, dar şi altor persoane din anturajul lor le-a împãrţit alte 5 milioane; la moartea sa, Salomeea, sora regelui, i-a lãsat întreaga avere drept moştenire consoartei împãratului.

Sfârşitul

Apropiindu-se de 70 de ani, din ce în ce mai bolnav, tracasat de problemele curente, Irod se apropie de sfârşitul existenţei sale fizice, nu înainte de a mai face câteva gesturi semnificative pentru personalitatea şi vremea sa.

În marea de rubedenii şi apropiaţi de la curte, intrigile continuã şi se înmulţesc, se regleazã continuu conturi, inclusiv prin recurgerea la crimã, corupţia este în floare, orice se vinde şi se cumpãrã. Totul se transformã în conspiraţii, minciuni, cu rãsturnãri spectaculoase de situaţii, greu de controlat de un bãtrân suferind, ajuns la capãtul puterilor şi, poate, al rãbdãrii. Sub aspect fizic devenise aproape un „cadavru viu”. Cum scrie Fl. Josephus, un foc interior îl mistuia încet, dar febra nu era aşa de tare încât sã rãzbeascã în afarã, stârnind dureri în adâncul vintrelor. La aceasta se adãuga o foame nesãţioasã pe care nu putea sã o satisfacã nicidecum. „Viscerele sale aveau ulceraţii, dar cel mai mult îl chinuia suferinţa pe care o resimţea în intestinul gros.  Picioarele îi erau nãpãdite de un lichid apos şi strãlucitor, iar în jurul abdomenului avea o inflamaţie, pãrţile ruşinoase fiind atât de putrede, încât colcãiau de viermi. Gâfâia când se scula şi i se tãia respiraţia, iar duhoarea pe care o revãrsa rãsuflarea lui precipitatã îi supãra pe cei din jur”.

Ghicitorii, care se ocupau cu prezicerea viitorului, consultaţi la palat îndrãzneau sã spunã cã ar fi vorba de o pedeapsã a cerurilor pentru numeroasele lui nelegiuiri. În ciuda chinurilor groaznice pe care le îndura şi a evidenţelor gravitãţii bolii, Irod spera cã suferinţele sale îşi vor gãsi leacul. Chemaţi sã-l trateze, medicii îi aplicã tratamentele de care dispuneau. Astfel, merge dincolo de Iordan, la Callirhoe, unde face bãi cu apele termale de aici şi o curã cu cele medicinale. Când tãmãduitorii, vãzând cã s-a mai întremat, l-au cufundat  într-o cadã plinã cu ulei, mulţi au crezut cã regele şi-a dat duhul, dar gemetele de teamã ale slujitorilor l-au readus la viaţã. Pierzându-şi orice speranţã de vindecare, Irod îşi pregãteşte trecerea la cele veşnice şi intrarea în istorie. Dar, desigur, în felul sãu şi nu înainte de a-şi încheia ultimele socoteli cu lumea terestrã.

Printre acestea s-a aflat şi cea a situaţiei fiului sãu, Antipater, în privinţa cãruia, între timp, venise de la Roma îngãduinţa din partea împãratului de a decide singur, ca pãrinte şi rege, fie sã-l surghiuneascã, fie sã-l ucidã. Frãmântat de gânduri şi mãcinat de boalã, la început ezitã în a lua o hotãrâre tranşantã. Imprevizibilul se produce însã. Într-o crizã existenţialã, Irod încearcã sã se sinucidã cu un cuţit cu care curãţa un mãr spre a-l mânca, dar mâna îi este opritã,  in extremis, din gestul fatal de unul dintre verii sãi. Suficient însã pentru a se transmite fulger în palat zvonul morţii regelui! Aflat în închisoare, şi aflând supoziţia, Antipater jubileazã de bucurie şi, cu promisiuni, încearcã sã convingã temnicerul sã-l elibereze spre a ocupa tronul. Trãdat regelui, acesta dispune numaidecât executarea nefericitului fiu.

De situaţia personalã dificilã a lui Irod au încercat sã profite şi adversarii sãi, proveniţi mai ales din rândul populaţiei iudee. Im­popu­laritatea lui permanentã, cauzatã şi întreţinutã de originea sa amestecatã, regimul poliţienesc de guvernare şi presiunea fiscalã insuportabilã, generatã din nevoia finanţãrii marilor lucrãri publice şi susţinerii cheltuielilor somptuoase, au creat o stare tensionatã, care aştepta doar scânteia spre a exploda. Ea s-a ivit în contextul în care doi dascãli ai tineretului, Iudas şi Matthias, aflând cã boala regelui este fãrã leac, îndeamnã poporul şi îndeosebi pe tineri sã distrugã toate lucrãrile pe care acesta le fãcuse, dispreţuind datinile strãmoşeşti. Primul avut în vedere a fost uriaşul şi costisitorul vultur din aur aşezat deasupra porţii mari a Templului din Ierusalim. Faptul constituia un „sacrilegiu”, cãci era interzisã  decorarea locului cu statui şi imagini care reprezentau întruchiparea unei fiinţe vii. Incitaţi şi de rãspândirea unei ştiri false a morţii regelui, un grup de tineri s-au urcat la amiazã pe acoperişul templului şi au prãvãlit la pãmânt vulturul de aur, dupã care l-au sfãrâmat cu securile în vãzul mulţimii adunate în jurul sanctuarului. Reacţia regalã nu a întârziat, însã, armata capturând vreo 40 de revoltaţi pe care i-a adus în faţa lui Irod. Acesta le-a reproşat faptul cã, în loc sã primeascã recunoştinţa pentru faptul cã a ridicat edificii, în frunte cu noul templu pe care l-a împodobit, pe când cei din neamul hasmoneilor n-au putut ca, de-a lungul domniei lor de 125 de ani, sã înalţe în cinstea lui Dumnezeu un asemenea sanctuar. Înspãimântaţi de posibilele represalii, iudeii s-au dezis de fapta sãvârşitã de „tinerii înfierbântaţi”, fãrã acordul cãpeteniilor, iar Irod a dat dovadã de blândeţe şi  consecinţele s-au redus la înlocuirea marelui preot. Totuşi, Matthias, dezlãnţuitorul rãscoalei, împreunã cu câţiva dintre tovarãşii sãi au fost arşi de vii. În aceeaşi noapte a avut loc o eclipsã de lunã.   
     
La cinci zile de la execuţia lui Antipater, Irod s-a stins din viaţã. Conform datinei, a fost decretat un doliu de o sãptãmânã în cinstea dispãrutului. Mai înainte ca ştirea morţii sale sã se rãspândeascã, au fost eliberaţi iudeii închişi în hipodrom, poruncindu-li-se sã se întoarcã în ţinuturile lor. Apoi, grupul ţintã l-a constituit armata, adunatã în amfiteatrul din Ierohion, în faţa cãreia a fost cititã scrisoarea prin care defunctul îi mulţumea pentru credinţa şi dãruirea cu care îl slujise şi îi cerea sã se supunã aşijderea şi lui Archelaus, fiul şi urmaşul sãu la domnie. Tot în faţa oştirii s-a dat citire testamentului regal, care urma însã a fi confirmat de împãratul de la Roma.

Au urmat apoi funeralii magnifice, acordându-i-se toate podoabele, precum şi pompa cuvenitã unui mare rege. Dupã cum ne relateazã Fl.Josephus, Irod a fost dus pânã la mormânt pe o litierã de aur, împodobitã cu numeroase şi felurite pietre preţioase; trupul îi era înveşmântat în purpurã, creştetul cu diademã fiindu-i acoperit de o coroanã de aur, în timp ce sceptrul stãtea în mâna-i dreaptã. Litiera era înconjuratã de rude, urmatã de oşteni, grupaţi dupã naţia din care fãceau parte şi denumirea lor. Ultimii veneau cei 500 de slujitori care aduceau mirodeniile.  Cortegiul a strãbãtut astfel drumul de circa 200 de stadii pânã la Herodion.

Monumentul funerar

În mai 2007, arheologul israelian Ehud Netzer anunţa localizarea mormântului lui Irod la Herodion, aproape de Bethleem, în Iudeea, unde descoperise resturile unui podium mulurat (10 x 10 m). El suporta un monument funerar ornat cu coloane care, în mod neîndoielnic, ar adãposti rãmãşiţele pãmânteşti ale fostului rege. Mormântul era înconjurat de o grãdinã în terase, cu care se comunica printr-o mare scarã, ce continua pânã la palatul aflat în vârful colinei. Curios, edificiul funerar  a fost ridicat pe un rezervor amenajat în timpul vieţii lui Irod şi care iniţial a fost destinat scopului specific. Se pare cã edificiul funerar nu a fost plasat întâmplãtor aici, deoarece astfel, pe de o parte avea o perspectivã deosebitã spre Ierusalim, iar pe de alta nu risca sã „contamineze” palatul, ştiut fiind cã, în tradiţia iudaicã, proximitatea morţilor era consideratã sursã de impuritate ritualã.

Alura conicã a colinei de amplasament, cu palatul sãu circulat la vârf şi pantele  artificiale, ar putea evoca un tumulus funerar pe care unii l-au comparat cu cel al împãratului O.Augustus de la Roma. În virtutea acestei ipoteze, unii specialişti au dedus cã Irod ar fi fost înhumat, precum acesta, în palat, unde ar fi rãmas pentru totdeauna. Drept consecinţã, Herodion şi-ar fi pierdut, dupã funeralii, funcţia sa rezidenţialã, din cauza riscului de pângãrire ritualã.

Supoziţia lui E.Netzer, privind amplasarea mormântului la jumãtatea pantei, suficient de departe de palatul propriu-zis, ar oferi o explicaţie poate mai nimeritã rolului general jucat de Irod în timpul vieţii şi rãmas în memoria istoricã.

Arheologul Jean-Sylvain Caillou a lansat teza conform cãreia mormântul putea sã aparţinã, la fel de bine, primului fiu al monarhului, lui Archelaus. Împotriva ei pledeazã, în primul rând, un argument stratigrafic important: mormântul era deja plasat atunci când scara monumentalã a fost amenajatã. Ori, istoricul Fl.Josephus vorbeşte de ea atunci când descrie funeraliile lui Irod, prezidate de Archelaus. De asemenea, dimensiunile şi calitatea mormântului corespund întru totul  unui suveran de anvergura lui Irod cel Mare. În orice caz, fiul sãu nu a avut o staturã politicã pe mãsurã şi, în plus, nimic nu a împiedicat ca mormântul lui Archelaus sã fie transferat lângã cel al tatãlui sãu.

Urmaşii

Dupã moartea sa, celebratã prin funeralii somptuoase, demne de împãraţii romani, fiii rãmaşi în viaţã ai fostului monarh (din 7 mai supravieţuiau 4) şi-au disputat moştenirea acestuia. Astfel, fiul cel mare Archelaus, conform dorinţei lui Irod, ar fi trebuit sã domneascã asupra celei mai mari pãrţi a ţãrii, dar, neîncrezãtor, Octavian Augustus îi refuzã titlul de rege. Mãsura se va dovedi prudentã, pentru cã, în curând, izbucni o revoltã contra lui, palatul regal a fost distrus, iar intervenţia armatei nu a reuşit sã înãbuşe rãsculaţii. Pentru a instaura ordinea, soldaţii romani au fost nevoiţi sã riposteze cu duritate. În cele din urmã, în 6 e.n. împãratul decide exilarea lui Archelaus în Galia, dupã unele izvoare, la Vienna. Teritoriul sãu va deveni o provincie romanã.

Irod Antipa, fratele mai mic al primului (nãscut  în 22 î.e.n.) a fost numit, de cãtre Roma, în 4 î.e.n. tetrarh (guvernator) al Galileei şi Pereei. El şi-a repudiat prima soţie pentru a se cãsãtori, în ciuda legii evree, cu Herodiada, care îi era deopotrivã nepoatã şi femeia fratelui sãu, dupã tatã. Se va instala cu reşedinţa la Tiberiada şi va construi, în stil grec, oraşul Seforis, aproape de Nazareth.

În cele din urmã şi el a fost exilat de Gaius în 40 e.n., se pare tot în Galia, la Lugdunum, însoţit de Herodiada, care a refuzat oferta împãratului de a rãmâne liberã, spunându-i: „Ceea ce mã împiedicã sã beneficiez de generozitatea ta este dragostea pentru soţul meu pe care socotesc cã nu se cade sã-l pãrãsesc la ananghie, de vreme ce am fost pãrtaşã la fericirea lui”. Aceasta a rãmas celebrã prin aceea cã a determinat moartea lui Ioan Botezãtorul, care îi reproşa virulent lui Antipa cãsãtoria cu ea. Cu ocazia unui festin pentru aniversarea regelui, ea a fãcut sã danseze în faţa lui pe fiica sa Salomeea. Sedus de frumuseţea fetei, monarhul i-a promis cã îi va da ceea ce îi va cere, în schimbul favorurilor ei. Iar aceasta va dori, şi i se va oferi, capul lui Ioan Botezãtorul, atunci prizonierul lui Antipa.

Bibliografie:

Josephus, Fl., Antichitãţi iudaice, vol. II, Editura Hasefer, Bucureşti, 2007;
O’Connor J.M., Le Temple de Jérusalem sous Hérode, în “Le Monde de la Bible”, hors-série, toamna 2008, p.18-21.
Villeneuve, Fr. Hérode le roi maudit, 1-3 episodes, “Le Monde de la Bible”, nr.181, 182 şi 183/2008;
xxx Un podium pour la dépouille d’Hérode?, entretien avec Ehud Netzer, în “Le Monde de la Bible”, no.185, septembre-octobre 2008, p.50.



Ziare.com
Comentarii

interesant

Daca tot ce se povesteste aici este adevarat ar fi bine sa se faca un film, cred ca ar fi foarte vizionat istoria este interesanta

Postat de: Anonymous, 15 Noiembrie 2013 |

aaaaaaaaaaaaaaaaa

oare e adevarat???????????????????

Postat de: Anonymous, 22 Ianuarie 2013 |

Sunteţi proşti

Sunteţi proşti

Postat de: Anonymous, 06 Mai 2012 |

Esti mitocan

Esti mitocan.

Postat de: Anonymous, 04 Februarie 2014 |

Publică un comentariu nou

By submitting this form, you accept the Mollom privacy policy.
Credeţi că achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1925 a fost justă?
Te abonezi la Historia şi câştigi
Aboneaza-te la NEWSLETTER
 

HISTORIA, Nr. 154, Noiembrie 2014

HISTORIA, Nr. 154, Noiembrie 2014 -
17 Noiembrie 2014

Definirea statutului de „agent sub acoperire” este dificilă, deoarece, de-a lungul vremii, acestuia i s-au atribuit funcţii variate; un lucru este însă cert: această entitate este una dintre cele mai vechi din evoluţia mediului informativ. Mai mult, practica agenţilor sub acoperire însoţeşte întreaga istorie a activităţilor informative. Ea s-a păstrat şi s-a îmbogăţit pe parcursul timpului, conservându-și actualitatea şi făcând parte dintr-o istorie deschisă a serviciilor de informații.

Vedeţi mai multe detalii
Realitatea.net

Popular content
Soluţie implementată de Tremend
SATI