George Manolescu - Regele pungaşilor

Cine îl vedea pentru prima dată nu putea să nu fie impresionat de prestanţa sa, de înfăţişarea deosebit de agreabilă, de manierele impecabile şi eleganţa fără cusur. Din întreaga sa persoană se degaja o aură aristocratică, întărită şi de titlurile nobiliare pe care – pe jumătate impostor, pe jumătate mitoman – şi le aroga: era când prinţul Lahovary, când ducele de Otranto, când marchizul de Passano, când contele de Thueringen... Poliglot, trecând cu uşurinţă de la franceză la germană şi engleză şi de la spaniolă la italiană, se simte ca la el acasă în toate marile oraşe ale lumii, Paris, Berlin, Londra, New York, Yokohama. Dandy spilcuit până în vârful unghiilor, trage la cele mai scumpe hoteluri, frecventează cu aplomb saloanele cele mai alese, unde nu se pătrunde aşa de uşor. Pretutindeni înşală, fură, escrochează. Rulează sume imense la mesele de joc, acumulând câştiguri la fel de mari, pentru a pierde apoi totul într-o singură noapte. Are o constituţie atletică, practică artele marţiale, e pasionat de ambarcaţiunile cu vele şi – ultimă noutate – de bărcile cu motor, acceptă, când este cazul, duelurile. Cucereşte lesne inimile femeilor cu dare de mână, în nădejdea de a profita din plin de pe urma generozităţii lor, inclusiv pe calea unor aranjamente matrimoniale. Uneori i se înfundă şi este nevoit să cunoască infernul închisorilor. Se redresează însă de fiecare dată şi o ia de la capăt. Numele său (real)? George Manolescu. Un nume care avea să cunoască, la vremea respectivă, o popularitate greu de imaginat.

1889 George Manolescu

Intervalul de la încheierea conflictului franco-prusac (1871) până la izbucnirea Primului Război Mondial (1914) este pentru Europa apuseană o perioadă de stabilitate politică, de însemnate progrese ale ştiinţei şi tehnicii, de apariţii a unor forme noi, moderne, ale artei şi culturii, dar şi de un hedonism fără precedent. Gustul voiajelor şi spiritul de aventură se răspândesc neîncetat, memoriile şi jurnalele de călătorii exotice sunt la mare căutare, la fel, literatura cu caracter de senzaţie şi romanele de anticipaţie. Comunicaţiile devin tot mai lesnicioase graţie extinderii continue a reţelei de căi ferate, în vreme ce oceanele sunt brăzdate din ce în ce mai mult de marile pacheboturi. Cuprinsă de frenezie, lumea râde, cântă şi dansează, iar şampania curge în valuri. La spectacolele de cabaret nu se mai găsesc locuri, French cancan-ul face furori la „Moulin Rouge”. Parisul devine capitala „haute couture”. În artele vizuale şi cele decorative, ca şi în arhitectură, stilul Art Nouveau, cu volutele sale florale şi cromatica atât de vie, se impune triumfător şi tinde să devină un mod de viaţă.

Este perioada care, prin contrast cu tragedia cumplită ce va surveni în curând, va primi retrospectiv denumirea „la belle époque”. O epocă a poftei nemăsurate de viaţă, a plăcerilor şi lipsei de griji, mai ales în rândurile păturilor privilegiate, dar care avea să consemneze, ca revers inevitabil, pe lângă apariţia tensiunilor sociale, proliferarea infracţiunilor tot mai îndrăzneţe şi a infractorilor tot mai inventivi.

Copilărie sub semnul dorului de călătorii şi aventură

Nu întâmplător, unul dintre cei mai cunoscuţi dintre aceşti infractori, românul George (în acte Gheorghe) Manolescu, a văzut lumina zilei chiar în anul care marchează debutul unei epoci cu nume atât de sugestiv. În urmă cu 140 de ani, adică la 20 mai 1871, se năştea la Ploieşti, ca fiu al unui boiernaş scăpătat, devenit ofiţer de cavalerie şi mutat dintr-o garnizoană într-alta din pricina conflictelor cu superiorii, cel care avea să dobândească faima de „rege al infractorilor”. Informaţia e furnizată chiar de Manolescu, autor, cel puţin cu numele, al unor memorii, care, nu o dată comparate prin cutezanţa lor cu cele ale lui Casanova, aveau să devină la vremea respectivă un adevărat best-seller.

Scrise acum mai bine de un veac, aceste memorii sunt, desigur, tributare unei accentuate subiectivităţi, exagerările şi, mai mult ca probabil, situaţiile inventate nu lipsesc, iar naivităţile abundă, aidoma literaturii de senzaţie a epocii, ceea ce provoacă zâmbetul indulgent al cititorului de astăzi. Dincolo de toate aceste mici „derapaje”, memoriile lui Manolescu permit însă reconstituirea, în linii mari, a carierei uneia dintre cele mai interesante figuri ale peisajului infracţional al timpurilor.

Pasager clandestin la bordul unei nave de transport

Portul Constantinopol unde la sfârşitul secolului al XIX-lea ajunge clandestin tânărul Manolescu

Încă de copil, Manolescu povesteşte că era frământat de dorul de călătorii şi aventură, în anii de început ai învăţăturii manifestând o adevărată pasiune pentru geografie. Tocmai ţinând seama de această înclinaţie a tânărului George (şi pentru a-i insufla un spirit de disciplină de care era total străin), tatăl său îl va înscrie la Şcoala de Marină din Galaţi. Adolescentul rebel nu se împacă însă cu rigorile unei asemenea instituţii şi la prima ocazie – avea abia 14 ani! – se strecoară la bordul unui vapor care transporta mărfuri, fiind descoperit după câteva zile şi debarcat fără fasoane la Constantinopol. Aici va buzunări mai întâi un ofiţer turc, făcând astfel primul pas într-o îndeletnicire în care va atinge perfecţiunea, până când poliţia va pune ochii pe el şi va fi nevoit să ceară ajutorul Legaţiei române pentru a fi repatriat. Reîntors în ţară, nu va avea astâmpăr, viitoarea lui ţintă fiind acum Parisul, dar va sfârşi prin a ajunge la Atena, unde, negăsindu-şi niciun rost, se gândeşte să repete figura de la Constantinopol, cu repatrierea pe spezele Legaţiei române. Întâmpină însă un refuz net şi atunci, într-un gest teatral, îşi trage un glonţ în piept („într-un loc în care bănuiam că n-o să-mi pricinuiască o rană mortală”), cu un revolver cumpărat din ultimele economii. Rana este însă destul de serioasă, la un moment dat viaţa îi este în pericol, dar reuşeşte să depăşească faza critică, datorită tinereţii (avea 16 ani) şi mai ales constituţiei sale robuste. Cât timp se află pe patul de suferinţă are norocul – cel puţin aşa povesteşte el – ca, în timpul unei vizite făcute la spital, regina Olga a Greciei să se înduioşeze de soarta lui, ba mai mult, după însănătoşire, să-l invite la Palat şi să-i înlesnească întoarcerea în România pe socoleala Curţii Regale. Cât adevăr există în toate acestea e greu de ştiut.

La Paris, înşelând vigilenţa negustorilor de diamante

Gândul de a vedea Parisul nu-l părăseşte şi, în vara lui 1888, se îmbarcă din nou clandestin, la Brăila, pe o navă care transporta cereale, cu destinaţia Anvers. După mai multe peripeţii, inclusiv un nou popas la Constantinopol, unde este debarcat cu forţa, îşi vede în fine visul cu ochii: ajunge în Oraşul Lumină, via Marsilia, întreţinându-se pe drum din furtişaguri. Se stabileşte în Cartierul Latin, unde locuiau majoritatea tinerilor români veniţi să studieze în capitala Franţei, şi el însuşi se înscrie la Facultatea de Drept, condiţie pe care i-o pun părinţii pentru a-i acorda o mică rentă lunară. Banii nu îi ajung nici pe departe şi nici la carte gândul nu îi prea stă („drept să spun, cafenelele şi viaţa lor nocturnă mă interesau mai mult decât tot Dreptul Roman”) şi, ca atare, începe să fure mai ales obiecte din argint din marile magazine pariziene, ca „Printemps” sau „Bon Marche”.

Dar, pentru că nu reuşeşte să-şi acopere din vânzarea lor cheltuielile tot mai mari pe care le făcea, găseşte o nouă îndeletnicire mult mai rentabilă: îmbrăcat extrem de elegant şi descinzând din trăsuri luxoase, vizitează prăvăliile marilor negustori de diamante („diamantaires”), cerând să i se arate sortimente de pietre nemontate. Profitând de neatenţia proprietarilor sau a vânzătorilor, încântaţi de un asemenea client, pe spinarea căruia speră să facă o afacere pe cinste, Manolescu subtilizează cu abilitate de prestidigitator câteva dintre giuvaericalele prezentate spre „vizionare”. Având veniturile astfel asigurate, închiriază o vilă aproape de Champs Elysees, face rost de un landou tras de doi splendizi trăpaşi şi cumpără un cal de călărie la fel de frumos. În plus, angajează un vizitiu îmbrăcat în uniformă cu fireturi, un camerist, o portăreasă şi un grăjdar, pe lângă un antrenor care să menţină în formă perechea de cai de curse special achiziţionaţi pentru a participa la alergările de pe Hipodromul Longchamp. Mănâncă la restaurantele pariziene cele mai scumpe, are loja sa rezervată la marile teatre, este invitat în cercuri aristocratice, unde trece drept odrasla unei familii extrem de bogate. Şi, toate acestea, dacă ar fi să-l credem, când are doar 18 ani! Trăieşte astfel ca în paradis timp de doi ani. Escroc sentimental, face numeroase cuceriri feminine, idealul său mărturisit fiind acela de a lua în căsătorie o tânără cu dotă apreciabilă, de pe urma căreia să profite tot restul vieţii.

Pentru a menţine aparenţele are nevoie de câştiguri tot mai mari, riscă din ce în ce mai mult, până când inevitabilul se produce: prins asupra faptului de către un negustor de diamante, este arestat, judecat şi condamnat la patru ani de închisoare. Tocmai împlinise 19 ani. Perioada care urmează este cea mai neagră din întreaga sa existenţă. Fire rebelă, nu se poate obişnui cu regulamentul penitenciarului şi atunci, ca pedeapsă, va face cunoştinţă cu neagra „oubliette”, cum se spune în franceză, locul unde pe cei condamnaţi „îi uită Dumnezeu” şi unde numai la prânz, printr-un minuscul orificiu, pătrunde o slabă rază de lumină, în tot restul timpului domnind o beznă absolută, de iad.

Traversând Atlanticul spre Canada şi SUA, apoi Pacificul spre Japonia

Când scapă din acest coşmar, Manolescu se întoarce la Bucureşti, dar nu rămâne acolo decât puţină vreme deoarece, profitând de o mică moştenire, pleacă la Londra, unde îşi cumpără din Saville Row, centrul mondial al eleganţei masculine, câteva costume impecabile, apoi se îndreaptă spre Monte Carlo pentru a-şi încerca norocul. Nu-l va găsi (dar va întâlni o tânără şi drăguţă rusoaică, petrecând cu ea câteva săptămâni agreabile), aşa că va porni din nou la drum. Va trece pentru prima dată Oceanul, îndreptându-se spre Canada, unde, la Halifax, va câştiga o sumă bunicică la o partidă de poker cu un bogătaş american. Din Canada va ajunge în Statele Unite, la Chicago, unde va poza ca „ducele de Otranto” şi va încerca o căsătorie cu fiica unui financiar local, dar proiectul va eşua, deoarece viitorul socru pretindea dovada acestei origini nobile. Următoarea etapă, San Francisco, spre care călătoreşte cu trenul, profitând de ocazie pentru a „uşura” pe una dintre pasagere, o americancă, de giuvaerurile şi banii aflaţi într-o geantă lăsată din negligenţă în compartimentul temporar părăsit. Păgubaşa va trage semnalul de alarmă, pasagerii vor fi supuşi unei percheziţii amănunţite, dar cine să îndrăznească să-l percheziţioneze pe cel care se legitima (cu paşaportul şterpelit mai demult şi păstrat special pentru asemenea ocazii) ca „marchizul de Passano”, nepotul ambasadorului Spaniei la Washington?

George Manolescu si ultima sa sotie în 1905 la Milano

Aşa că Manolescu scapă cu faţa curată şi după câteva săptămâni petrecute la San Francisco acceptă propunerea unui mare comerciant din Manchester, cu care se împrietenise, de a-l însoţi în Japonia, la Yokohama, unde acesta avea o afacere de încheiat. După ce traversase Atlanticul (operaţiune pe care o va repeta de mai multe ori) venea acum rândul Pacificului. Înainte de Yokohama, într-o escală de câteva zile în Hawaii, la Honolulu, are o aventură care putea să-l coste scump cu o tânără negresă; aceasta, când află că va fi părăsită, încearcă să-l otrăvească. Mai plăcută va fi în schimb aventura avută în oraşul nipon amintit cu o foarte bogată localnică, o văduvă, care, la despărţire, îi va semna un cec cu o sumă substanţială. Iar noi suntem din nou în situaţia de a ne întreba unde sfârşeşte realitatea şi unde începe ficţiunea.

„Şoarece de hotel” în Europa

Din Yokohama, Manolescu se întoarce la San Francisco şi de acolo se îndreaptă spre Philadelphia, unde auzise de un arhimilionar care dorea să-şi mărite fata cu un nobil din Europa. Eroul nostru se prezintă ca „prinţul de Padua”, dar americanul, foarte prudent, va cere, aidoma concetăţeanului său din Chicago, să vadă mai întâi hârtiile care să autentifice condiţia nobilitară a pretendentului. Obligat să renunţe şi la acest proiect matrimonial, aventurierul român se va întoarce la Londra, unde îşi va încasa cecul primit de la văduva niponă şi se va arunca într-o viaţă de lux şi petreceri. Îşi angajează un secretar şi un valet şi capătă acces la cluburi londoneze selecte, putând să-şi satisfacă astfel patima neostoită de joc. Va rămâne, din nou, cum era de aşteptat, lefter, drept care, pentru a se redresa financiar, va recurge la un sistem de jefuire a camerelor de hotel – acesta se va dovedi cât se poate de profitabil în viitor, dar care, experimentat pentru prima oară, va eşua lamentabil. Anume, va încerca pe rând uşa apartamentelor de la etajul întâi (de regulă cele mai luxoase) şi acolo unde o va găsi deschisă va pătrunde înăuntru şi va şterpeli cât mai repede obiectele de valoare lăsate la vedere. Dacă apartamentul va fi ocupat, îşi va cere scuze şi se va retrage. Debutul acestui „modus operandi” (pe care îl vor imita şi alţi „şoareci de hotel”) nu este însă dintre cele mai fericite, deoarece, graţie vigilenţei unui „groom”, hoţul va fi prins în momentul în care ieşea cu o mică geantă de voiaj plină cu bijuterii şi bancnote şi condamnat la opt luni de temniţă grea.

Departe de a se pocăi, la ispăşirea pedepsei, Manolescu îşi reia imediat îndeletnicirile. La Bruxelles se va împrieteni cu un prosper brazilian, prefăcându-se că îl salvează de o ceată de derbedei care se pregătea să îl atace şi pe care îl va escorta, plin de grijă, până la hotel, subtilizându-i pe drum portofelul. Pe Riviera franceză, românul poposeşte la Nisa, apoi în Monaco, unde cunoaşte o frumoasă unguroaică, primind cadou (cu acte în regulă) din partea acesteia o vilă la Menton, pe care se grăbeşte să o vândă, pentru ca apoi să piardă la joc cât ai bate din palme banii obţinuţi...

Căsătoria cu o contesă (autentică) germană

Aventurile continuă în acelaşi ritm ameţitor. Cu observaţia că Manolescu nu cultivă violenţa şi cu atât mai puţin crima, asasinatul, care îi repugnă. Într-o epocă prin excelenţă a eleganţei, recurge, pentru a-şi atinge scopurile, la metode elegante. Arma predilectă folosită: şarmul personal.

În vederea unui nou voiaj în America procedează cât timp se află în Franţa la un alt furt de bijuterii, dar este arestat şi se pricopseşte, cum era de aşteptat, cu o condamnare la închisoare. La eliberare, se îndreaptă spre o nouă detinaţie, Italia, făcând în tren cunoştinţă cu o contesă de origine germană, care călătorea împreună cu mama ei. Se îndrăgosteşte imediat de tânăra femeie (care a jucat, spune el, „poate cel mai important rol în cursul vieţii mele”), dar căreia, din discreţie, îi dă un nume fictiv: Gerda. În realitate, după cum avea să dezvăluie ulterior presa, era vorba de contesa Angelika Wilding von Koenigsburg, pe care o va cere prompt în căsătorie, ceremonia nupţială fiind oficiată de însuşi arhiepiscopul de Genua, în timp ce martori sunt consulul român (Manolescu s-a prezentat sub numele său adevărat), plus, după spusele sale, doi nobili italieni – un marchiz şi un duce. Evenimentul se petrecea la 17 martie 1898, iar, după un sejur la Roma şi Napoli, tânăra pereche se stabileşte iniţial în Germania, unde familia se măreşte în anul următor prin naşterea unei fetiţe. Noua condiţie de familist nu îl face pe tânărul tată să îşi schimbe năravurile. Manolescu iroseşte în curând zestrea soţiei, are o relaţie cu o altă femeie (al cărei frate îl provoacă la duel) şi, ajuns din nou lefter, redevine „şoarece de hotel”. Îl paşte însă ghinionul, este arestat la Frankfurt (unde se alege cu o condamnare de câteva luni), apoi este extrădat pentru un alt furt în Elveţia, unde justiţia este mult mai severă. Simulează însă cu succes nebunia, fiind pedepsit doar cu închisoare corecţională timp de jumătate de an.

Noi aventuri în America

La ieşirea din penitenciar, ia pentru a doua oară calea Americii, unde se răfuieşte cu un negustor evreu de diamante, care îl trăsese pe sfoară cu un prilej anterior, recuperând de la acesta în mod ingenios (îl adoarme cu ajutorul unui narcotic introdus într-o ţigară) paguba suferită. Mai dă câteva lovituri de proporţii, strângând o imensă sumă de bani, dar vechea poveste se repetă: pierde la mesele de joc tot ce acumulase. Decide să se întoarcă în Europa, nu înainte însă de a sustrage de la clientul milionar al unei bănci din San Francisco câteva sute de mii de dolari, pentru a-i ajunge la drum.

Câte din toate acestea sunt adevărate sau sunt rezultatul unor fabulaţii, iarăşi, este greu de ştiut. Oricum, partea din memorii care urmează este cea mai trasă de păr. În trenul care îl duce de la San Francisco la New York face cunoştinţă cu „cea mai mare poliţistă din America şi din întreaga lume” (?!), care se va îndrăgosti fulgerător de „contele de Thueringen”, nume sub care escrocul se recomandă, cei doi căsătorindu-se pe loc „a l’americaine”, adică fără niciun fel de formalităţi, la prima staţie unde se dau jos. Bineînţeles, pe lângă lângă multe altele, Manolescu se face vinovat – deşi se fereşte să recunoască – şi de bigamie, pentru că era deocamdată căsătorit cu nemţoaica Angelika von Koenisbruck, căsnicia cu aceasta desfăcându-se doar câţiva ani mai târziu. Proaspătul cuplu îşi reia apoi călătoria spre New York, tânăra poliţistă, care aflăm că se numeşte Alice Wilkins, descoperind cu ce se ocupă soţul ei, ceea ce nu o opreşte însă, încălcându-şi toate principiile profesate până atunci, să-l ajute să se descotorosească de oamenii legii care îl urmăreau, scop în care Manolescu îşi înscenează o sinucidere.

Simulând nebunia la Berlin, pentru a scăpa de închisoare

Odată ajuns pe vechiul continent (mireasa americană se pierde, între timp, în ceaţă), îşi reia, mai întâi la Paris, apoi la Berlin, viaţa de lux şi extravaganţă. Se apucă din nou de jefuirea apartamentelor din marile hoteluri, este prins şi trimis în faţa unui tribunal din capitala Germaniei, unde îl aşteaptă o pedeapsă aspră. Procesul care i se intentează este intens mediatizat, cum se spune astăzi, presa berlineză şi din alte mari oraşe ale lumii consacrând spaţii largi faptelor sale reprobabile. Pentru a scăpa de condamnarea grea care se profilează, recurge iarăşi la vechiul truc cu simularea nebuniei, reuşind să inducă în eroare medicii de specialitate. Evită închisoarea, dar este internat pe durată nedefinită într-un ospiciu de alienaţi speciali de lângă Berlin, de unde izbuteşte să evadeze şi în 1903 îl descoperim – pentru a câta oară? – la Bucureşti, după ce trece mai întâi pe la Viena şi Budapesta.

De aici încolo, traiectoria este cu migală reconstituită de istoricul literar român Dumitru Hîncu, un înpătimit scormonitor al arhivelor, documentelor de epocă şi colecţiilor de ziare vechi, într-un capitol al studiului Conexiuni cu „Vrăjitorul”. Thomas Mann în România (Editura Vivaldi). Ce legătură este între marele scriitor german, laureat (în 1929) al Premiului Nobel pentru Literatură, şi escrocul internaţional Manolescu vom afla mai jos.

O lovitură de presă la Bucureşti: „Aventurile prinţului Lahovary”

În sejurul bucureştean al lunecosului personaj un rol impertant va reveni directorului ziarului „Adevărul”, Constantin Mille. Acesta, dovedind un admirabil simţ al marketingului avant la lettre, când află că Manolescu intenţionează să-şi publice memoriile în străinătate, îl convinge, contra unei sume nedezvăluite dar, desigur, substanţiale, să-şi materializeze mai întâi intenţia în România. Unde, alături de Ziţele lui Caragiale, exista un public larg, care urmărea cu sufletul la gură isprăvile lui Rocambole din „Dramele Parisului”, ca şi alte scrieri de aceeaşi factură.

„Adevărul”, care, cum se ştie, apărea după-amiaza, urma să treacă şi la o ediţie matinală, cu caracter popular, „Adevărul de dimineaţă” (titlu care avea mai apoi să fie schimbat în „Dimineaţa”). Şi ce putea fi mai nimerit ca, încă din primul număr al noului cotidian, să înceapă să apară ceea ce era descris a fi un „roman senzaţional”, Aventurile prinţului Lahovary, povestite de el însuşi. Precauţiunea de a vorbi de „roman” şi nu neapărat de „memorii” este de înţeles, dat fiind caracterul incredibil al multora dintre cele istorisite. Şi pentru ca ziarul să nu fie învinuit că ar glorifica infracţiunile şi pe infractori se mai ia o altă precauţiune: întâmplările povestite sunt precedate de un capitol introductiv cu iz moralizator, „Nu faceţi ca mine”, unde Manolescu pretinde că vrea să-şi reformeze modul de viaţă şi să-şi câştige de acum încolo o existenţă modestă, pe căi cinstite.

Se ridică însă unele întrebări la care nu cunoaştem răspunsul. A existat un manuscris sau au fost doar nişte simple note, prelucrate apoi în redacţie? Si în ce limbă au fost redactate fie notele, fie manuscrisul: în română ori mai degrabă în altă limbă, devreme ce iniţial publicarea era prevăzută în străinătate? Şi, mai presus de toate, în ce măsură corespund cele povestite adevărului sau sunt ele tributare ficţiunii, dată fiind înclinarea autorului spre impostură şi fabulaţie?

Oricum, între 1 februarie (când apare primul număr) şi 18 aprilie 1904, paginile noii publicaţii găzduiesc zilnic mirobolantele aventuri ale „prinţului”. Anterior, în patru numere ale „Adevărului” propriu-zis apăruse un interviu fluviu al aceluiaşi Manolescu, dat fiind că directorul ziarului, Mille, era şi un maestru al campaniilor publictare. Succesul „romanului” a fost desăvârşit. Mai târziu, în perioada interbelică, memoriile au fost reeditate în România sub formă de fascicule, pentru ca – sărind peste decenii – după evenimentele din decembrie 1989, când au răsărit ca ciupercile o droaie de edituri efemere, să fie retipărite, în condiţii destul de precare, în vreo două-trei ediţii.

Memoriile lui Manolescu devin best-seller în Germania

 

Nu trece mult de la premiera din „Adevărul de dimineaţă” şi în editura germană „Langenscheidt” apare în 1905 volumul Ein Fuerst der Diebe-Memorien (Un prinţ al hoţilor-Memorii). Cum s-a petrecut acest lucru ne povesteşte acelaşi istoric literar român pomenit mai sus. Se pare că informaţia despre iniţiativa lui Mille a parvenit la sediul editurii, specializată în lexicografie (dicţionare bilingve, manuale de învăţare fără profesor a limbilor străine), din partea unui avocat german din Bucureşti (un anume Kutschbach), care a trimis şi versiunea în franceză, după toate probabilităţile cea originală, a amintirilor. Traducerea, ca şi îngrijirea ediţiei au fost asigurate de Paul Langenscheitd (unul dintre fii fondatorului casei de editură), care avea el însuşi veleităţi literare, nefiind deloc exclus să fi intervenit pe text.

Primirea foarte bună făcută de cititori, ca şi ecourile din presă i-au dat editorului ideea tipăririi, în acelaşi an 1905, a unei continuări a memoriilor, sub forma unui al doilea volum. Dar pentru că nu era prea convins de talentul autorului, editorul a apelat la unul dintre cei mai cunoscuţi profesionişti ai scrisului, Karl May, părintele lui Winnetou şi al altor extrem de populare romane de aventuri ale epocii, trimiţându-i spre edificare un exemplar din primul volum deja apărut. Karl May a respins însă propunerea, ba mai mult, supărat, a returnat volumul primit. În tinereţe făcuse el însuşi cunoştinţă cu închisoarea din pricina unor escrocherii şi furtişaguri mărunte şi probabil nu dorea ca acestea să fie acum din nou aduse la suprafaţă prin asocierea numelui său cu cel al unui infractor atât de cunoscut ca Manolescu. Ce s-a petrecut mai departe nu ştim precis. Dumitru Hîncu susţine că editorul german s-ar fi dus în America, unde Manolescu, plecând din România, ar fi ajuns din nou şi l-ar fi convins să se întoarcă în Europa, pentru finalizarea volumului doi. Este posibil ca acesta să fi fost scris de un „ghost writer”, adică de un fantomatic autor anonim. Poate chiar de Langenscheidt, al cărui nume figurează din nou în calitate de traducător, fără a se specifica limba. Oricum, al doilea volum apare la doar puţine luni după primul sub titlul Gescheitert. Aus dem Seelenleben Eines Verbrechers (În faţa eşecului. Din viaţa interioară a unui infractor) şi se vrea nu atât o înşiruire de întâmplări palpitante (ca primul), ci mai portretul psihologic al unei tipologii, cea a infractorului, propunându-şi să desluşească motivaţia lăuntrică, resorturile care determină o anumită persoană să apuce pe calea fărădelegii.

SURSĂ DE INSPIRAŢIE PENTRU THOMAS MANN...

Şi aşa ajungem la Thomas Mann, care dobândise celebritatea în special pentru Familia Buddenbrook  (roman apărut în 1901). În cartea sa consacrată receptării în România a scriitorului german, istoricul literar român Dumitru Hîncu dezvăluie că memoriile sau aşa-zisele memorii ale lui Manolescu i-ar fi fost semnalate lui Thomas Mann de către un coleg, Kurt Martens, care ar fi fost încântat de cele citite. Dovadă că el însuşi (Martens) a folosit unele amănunte din aceste memorii într-o nuvelă a sa, „Das Ehepaar Kuminski” (Soţii Kuminski). Potrivit altor surse, numeni altul decât traducătorul şi editorul memoriilor, adică Paul Langenscheidt, i-ar fi trimes lui Mann ambele volume, iar acesta ar fi acceptat să semneze câteva cuvinte pe marginea lor, apărute în presă, în chip de reclamă mai mult sau mai puţin mascată, alături de scurte comentarii ale altor scriitori ai vremii. În orice caz, procesul de la Berlin al lui Manolescu, ca şi aventurile sale anterioare suscitaseră, cum am arătat, un mare interes în presa din Germania ca şi din alte ţări, la un moment dat viitorul laureat al Premiului Nobel vorbind chiar, cum dezvăluie Dumitru Hâncu, de „acel scânteietor domn Manolescu”, ceea ce spune multe.

Încă din 1902, Thomas Mann era preocupat de conexiunile care pot fi stabilite între actul artistic şi criminalitate. Printre hârtiile sale s-au găsit tăieturi din presă despre isprăvile unor escroci de notorietate ai vremii, în frunte cu Manolescu. Ideea de a creiona el însuşi portretul unui asemenea escroc, mai întâi ca o simplă schiţă (a şi apărut în 1922), apoi sub forma a ceea ce se cheamă în germană „ein Schelmenroman” (roman picaresc), gen literar mult gustat de cititori, i-a venit după primirea celor două volume, dar materializarea în această din urmă formă avea să dureze mai multe decenii. Este vorba de ultimul său roman, rămas însă neterminat, Die Bekenntnise Des Hochstaplers Felix Krull. Der Memorien Erster Teil (Mărturisirile escrocului Felix Krull. Prima parte a memoriilor), a cărui gestaţie avea să se extindă pe o lungă perioadă, mai întâi între 1910-1913, iar apoi între 1951-1954. Îl proiectase în două volume, din care a apărut doar primul, cu un an înaintea morţii (în 1955) a autorului.

Intenţia iniţială de a scrie un roman de tipul memoriilor lui Manolescu a suferit pe parcurs mutaţii esenţiale de ordin estetic, ceea ce a rezultat fiind, până la urmă, o parodie subtilă a biografiilor clasice, cum ar fi Cofesiunile luiRousseauori scrierea lui Goethe, Poezie şi Adevăr. Dincolo de operarea unei asemenea disocieri, există între figurile celor doi escroci, Felix Krull şi George Manolescu, multiple trăsături comune, ca arborarea unei succesiuni de măşti, transferul repetat de identitate, capacitatea remarcabilă de simulare. Si unul, şi celălalt împrumută ceva din psihologia personajelor dostoievskiene sau nietzscheiene, se simt superiori semenilor şi se consideră ca atare mai presus de morala convenţională, analogiile fiind clare.

...şi pentru alţi scriitori occidentali

Memoriile impostorului român au cunoscut în Germania numeroase reeditări de-a lungul anilor, unele cu titluri schimbate, socotite mai atrăgătoare, Der Mann mit den Blauen Gehrock (Omul în redingota albastră) sau Der Meisterdieb (Hoţul maestru), iar Thomas Mann nu este singurul exemplu, deşi cel mai strălucit, al influenţei exercitate în epocă de aceste memorii. Manolescu este prototipul unor figuri celebre ale literaturii poliţiste mondiale, cum ar fi Arsene Lupin, creaţia francezului Maurice Leblanc. Scriitoarea de limbă germană Vicki Baum l-a luat drept model pentru „şoarecele de hotel”, baronul von Geigern, din romanul Menschen im Hotel (Grand Hotel), un best-seller de la sfârşitul anilor ’20-începutul anulor ’30.

Manolescu, personaj real, devine eroul fictiv al unui roman în fascicole, Der Prinz von Dieb (Prinţul von Dieb, joc de cuvinte, „Dieb” însemnând în germană „hoţ”), publicat în Germania (1928), în colecţia „Neue Kriminal Bibliothek”. Mai mult, i se atribuie un fiu de asemenea fictiv, John Kling, care, spre deosebire de tatăl său, ajunge un faimos apărător al legii, protagonist al unei serii de romane care apar tot în Germania (semnate de către diverşi autori), mai întâi între 1924 şi 1938, apoi între 1949 şi 1954; mai mult, acesta devine eroul unui serial televiziunii germane (1965-1970).

Pe de altă parte, demn de amintit este şi un alt aspect care îşi are importanţa sa, şi anume că experţi în psihologia infractorilor, în criminalistică, în studii juridice s-au aplecat cu interes asupra cazului impostorului care a stârnit atâta vâlvă în epocă. Dintre aceştia, Erich Wulffen, renumit criminolog german, autorul unui studiu criminalo-psihologic de proporţii (apărut în 1907, intitulat, în româneşte, Manolescu şi memoriile sale şi scris chiar în colaborare cu cel în cauză). Wulffen semneaază de asemenea o monumentală Psihologie a escrocului (1923), printre numeroasele exemple citate nelipsind, fireşte, cel al lui Manolescu.

Zenit, Albinosul, odrasla fictivă a... cuplului regal român

Pentru a reveni la ficţiune să adăugăm că naţionalitatea română a faimosului impostor determină apariţia în literatura mondială de senzaţie şi a altor infractori, cărora li se atribuie aceeaşi naţionalitate, Cel mai cunoscut dintre ei este, fără îndoială, Zenith, the Albino (Zenit, Albinosul), protagonistul unei colecţii publicate dincolo de Canalul Mânecii. El ar fi nici mai mult nici mai puţin decât fiul... perechii moştenitoare a Tronului României, Ferdinand şi Maria (născut înainte ca aceştia să devină rege şi regină), care, dată fiind anomalia sa genetică („o pată pe dinastia Hohenzollern”), îi ţinuseră secretă naşterea. Adânc frustrat, prinţul Zenit de Hohenzollern devine un gentleman-apaş, arhiinamicul marelui detectiv britanic Sexton Blake, cu care se războieşte necontenit. Zenit este un violonist extraordinar, un scrimer de talie olimpică şi inventator de geniu, pasiunea sa fiind să fumeze opiu. Aventurile acestui alter ego al lui Manolescu (scrise de asemenea de mai mulţi autori) încep în 1919 şi se termină imediat după izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1940, când Zenit dispare în timpul unui bombardament german asupra Londrei...

În perioada care a urmat sfârşitului acestui război, publicul britanic avea să ia, de altfel, direct cunoştinţă cu isprăvile celui care a servit drept model pentru Zenit, demonica odraslă a „familiei regale române”. În 1963 apare la Londra volumul The Prince of Thieves – a Biography of George Manolesco Alias Prince Lahovary Alias the Duke of Otranto (Prinţul hoţilor – o biografie a lui George Manolesco alias Alteţa Sa Prinţul Lahovary alias Ducele de Otranto), autorul fiind jurnalistul german de origine evreiască Joachim Joe Lynx, silit în perioada nazistă să se exileze în Anglia. El fusese anterior corespondent al unor publicaţii nemţeşti la Viena, unde a citit pentru prima oară memoriile lui Manolescu în germană, din care, peste decenii, avea să se inspire copios. Cartea prezintă importanţă şi pentru că pe copertă tronează unul dintre puţinele portrete ale lui Manolescu rămase posterităţii: un domn elegant, cu guler tare şi lavalieră, arborând o frumoasă mustaţă în furculiţă, cum era moda timpului.

Erou al unor filme occidentale

De la literatură la cinematograf e un singur pas, Manolescu pomenindu-se şi erou de film. Prima oară îşi face apariţia pe ecrane în 1920 în pelicula germană „Manolescu Memorien”, cel care îi dă viaţă fiind actorul de imens talent Conrad Veidt. Urmează, în 1929, „Manolescu der Koenig des Hochstapler” (Manolescu, regele escrocilor), rolul titular fiind încredinţat de data aceasta actorului de origină rusă, la fel de talentat, Ivan Mosjukin. Tot în Germania este turnat, în 1933 (între timp apăruse sonorul), „Manolescu der Fuerst der Diebe” (Manolescu, prinţul hoţilor), protagonist fiind actorul de origine sârbă, foarte popular în epocă, Ivan Petrovich. Dar, desigur, producţia cinematografică cea mai cunoscută (data premierii: 1932) este capodopera lui Ernst Lubitsch, comedia „Trouble in Paradise”(Bucluc în Paradis), unul dintre marile succese la box office ale Hollywoodului, având la bază o piesă a dramaturgului ungur Laszlo Aladar, inspirată, la rândul ei, într-un ameţitor carusel al influenţelor reciproce, din memoriile lui Manolescu.

Acesta apare în film cu numele uşor schimbat, Gaston Monescu, cel care îi împrumută trăsăturile fiind carismaticul actor american Herbert Marshall, căruia îi dă replica Miriam Hopkins, actriţă en-vogue a perioadei. Elegantul Monescu este, bineînţeles, un hoţ care pretinde că ar fi baron şi care face cunoştinţă cu o tânără de aceeaşi profesie, care pretinde, la rândul ei, că ar fi contesă. Când se întâlnesc pentru prima dată, ea îi subtilizează portofelul, el îi şterpeleşte ceasul de la mână... Evident, cei doi se vor îndrăgosti unul de altul, până la urmă, după o sumedenii de complicaţii, rămânând împreună. „Niciodată nu am făcut un film mai bun”, avea să declare Lubitsch, maestru al comediilor sofisticate. Să adăugăm că toate aceste filme au rulat, cu indiscutabil succes, şi pe ecranele din România. Dacă imaginile fotografice ale chipului lui Manolescu, vechi de peste o sută de ani, sunt foarte greu de găsit, în schimb el ne apare nouă, contemporanii secolului XXI, sub înfăţişarea unor mari actori ai trecutului. Este o ultimă festă din cele multe jucate de acest impostor de geniu.

Un sfârşit timpuriu, învăluit în ceaţă

Manolescu a murit de tânăr, după unele surse în 1908 (avea deci, numai 37 de ani), după altele în 1911. Împrejurările dispariţiei sale sunt neclare. Dintr-un ziar de limbă engleză, din aprilie 1907, aflăm că, printr-o scrisoare trimisă din Italia unui cunoscut, anunţă că suferă de o boală incurabilă, singurul său regret de a părăsi această lume fiind că va trebui să lase în urmă „un înger de soţie şi doi copii adorabili”. Ipoteza pare a fi sprijinită de o altă scrisoare, comunicată în cartea amintită a lui D. Hîncu şi datată Milano, spre sfârşitul anului 1905, în care dezvăluie că s-ar fi logodit cu o fermecătoare italiancă şi că s-ar fi hotărât să se lase de viaţa de aventurier. De-a lungul scurtei sale existenţe, Manolescu a strâns din furtul de bijuterii şi alte valori, precum şi din escrocherii, o sumă fabuloasă, care, pentru epoca sa, îl situează în fruntea infractorilor din întreaga lume.

Cât a trăit a ştiut ca nimeni altul să-şi gestioneze notorietatea, inclusiv prin comercializarea memoriilor sale, chiar dacă acestea sunt fictive într-o măsură apreciabilă şi dacă, la întocmirea lor, şi-a „ascociat”, după toate probabilităţile, profesionişti ai scrisului. În această ordine de idei, într-o corespondenţă din Berlin, de la începutul lui mai 1907, „New York Times” publică ştirea de senzaţie că şi-ar fi oferit, contra cost, creierul Institutului de Psihologie german pentru a fi studiat după ce va deceda. Nu se ştie dacă institutul a dat curs acestei oferte, cert fiind însă că memoriile sale, care s-au bucurat în epocă de un extraordinar răsunet şi din care acelaşi prestigios „New York Tomes”, între alte ziare, a publicat o serie de extrase, se constituie într-o veritabilă mină de informaţii pentru jurişti, criminalişti, psihologi, specialişti în boli mintale, rămânând o sursă de inspiraţie nu numai pentru literatura de gen, dar şi pentru scriitori autentici, ca şi pentru dramaturgi, cineaşti sau realizatori tv.

Un brand care ar putea servi României

Ţinând seama de momentul în care au fost scrise, memoriile lui Manolescu pot reprezenta şi astăzi pentru cititorul român o lectură instructivă şi agreabilă, deşi, din păcate, în comparaţie cu Germania în primul rând, autorul lor este prea puţin cunoscut generaţiilor actuale din ţara sa natală. În schimb, iată, o persoană familiarizată cu spaţiul cultural germanofon, cum este publicistul şi analistul politic Emil Hurezeanu, se declară, din varii motive, fanul înfocat al acestui vântură-lume de acum o sută de ani şi mai bine, descriindu-l ca „preferatul meu absolut”.

După vampirul Dracula, aventurierul Manolescu (cu autobiografia sa, tributară sau nu ficţiunii), personaj real, dar şi erou de povestiri şi romane, de filme şi piese de teatru, obiect de studii de caz criminalistice ori juridice ş.a., constituie în universul mass media al doilea mare brand asociat în Occident numelui de România. Ceea ce, desigur, nu trebuie să ne supere, dimpotrivă, să ne amuze, pentru că şi întâmplările prin care trece această puşlama valahă, în fond simpatică, sunt amuzante. Un brand care s-a dovedit, în timp, cât se poate de profitabil pentru casele de editură, studiourile cinematografice ori cele tv etc. din acelaşi Occident şi care ar putea fi rentabil – de ce nu? – şi pentru iniţiativa privată românească, fireşte, cu condiţia de a fi exploatat în mod inteligent.