Cel mai odios criminal în serie român este o femeie

Prima parte a vieții celei care ocupă primul loc în topul celor mai mari criminali în serie români reprezintă și azi un mister pentru criminaliști. În fond, nici măcar numele adevărat nu îi este cunoscut, atâta vreme cât în analele criminologiei ea a rămas cunoscută ca Vera Renczi , numele de familie aparținând celui de-al doilea sau soț. Unele surse îi indică drept an al nașterii anul 1903 dar, cel mai probabil, Vera s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în București, în urma legăturii dintre un om de afaceri ungur și o frumoasă tânără unguroaică ce aparţinea micii nobilimii din România. Copilăria și-o petrece la București, acolo unde rămâne până la vârsta de 13 ani.

Odată cu pierderea mamei, Vera este mutată de tatăl său la Berkerekul Mare, oraș din Serbia, ce la vremea respectivă făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, unde acesta deținea o mică moșie. Adolescența Verei este marcată de lipsa unei prezenţe protectoare masculine (a tatălui) şi numeroase aventuri amoroase, ea ajungând nu o dată, pe prima pagină a ziarelor locale din cauza scandalurilor în care implică de la elevi de liceu până la bancheri și oameni de afaceri.

Nimeni nu se aștepta că tânăra să își mai uite moravurile, însă miracolul se produce atunci când Vera îl cunoaște pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va și căsători. Tânăra nu își continuă escapadele, ci devine o soție atentă și plăcută, mai ales după nașterea fiului lor, Lorenzo.

Totuşi la mai puțin de un an, Karl dispare misterios pentru a nu mai reveni niciodată. Vera explică apropiaților că soțul său a părăsit-o și că a decedat ulterior într-un accident de mașină în România.

După ce a purtat o vreme doliu, cam cât cereau canoanele vremii, Vera se mărită din nou. Numele acestui bărbat avea să rămână în istoria crimei, Joseph Renczi. La fel ca şi Vera, acesta era recunoscut în lumea mondena pentru frumuseţea sa şi pentru numărul mare de amante pe care le avusese de-a lungul timpului. Un amănunt în plus: Joseph Renczi era extrem de bogat.

Cuplul nu se bucura, însă, prea mult de liniştea unei casnicii, iar Joseph, obişnuit cu vechile sale obiceiuri, începe să îşi inşele cu frenezie tânăra soţie, la scurt timp după oficializarea căsătoriei. Zvonurile ajung la urechile Verei Renczi, iar accesele ei de furie şi ameninţările dintre cele mai morbide devin o obişnuinţa pentru apropiaţii cuplului. Ameţit, probabil, de succesele sale, Joseph face imprudenţa de a nu-şi asculta soţia şi de a continua seria escapadelor amoroase. La scurt timp, în ciuda constituţiei sale robuste, el este lovit de o boală misterioasă şi nu se mai poate ridica din pat. Cu un devotament exemplar, Vera îl îngrijeşte seară de seară şi nimeni nu îşi putea imagina că tocmai ea era cauza afecţiunii care îl lovise din senin. În mod ciudat, nici dispariţia inexplicabilă a lui Joseph, care survine la numai câteva luni după îmbolnăvire, nu ridica semne de întrebare autorităţilor locale, iar castelană de la Berkerekul este lăsată, din nou, în pace.

La fel ca şi în cazul dispariţiei primului soţ, Vera începe să poarte iarăşi rochiile negre de doliu deşi nimeni nu avea cunostinţă de decesul celor doi. Doliul nu a ţinut prea mult. Pentru Vera Renczi începea o nouă perioadă în care escapadele amoroase aveau loc cu regularitate. De data aceasta, tânăra îşi căută rapid alinare în tumultoasa viaţa de noapte de la Viena. Petrecerile deocheate din centrul Imperiului Austro-Ungar se ţin lanţ seară de seară şi, nu o dată, se transforma în orgii care o au în centrul lor pe frumoasa blonda din Berkerek. Însoţită întotdeauna de o ceată de admiratori, Vera Renczi se retrage din când în când cu câte unul dintre aceştia la conacul sârbesc. În mai puţin de 10 ani, peste 30 de bărbaţi treg pragul castelanei, fără a se mai întoarce vreodată. Vera îşi alegea cu atenţie victimele: erau doar străini veniţi ocazional de la Viena, despre care autorităţile sârbeşti nu aveau nicio informaţie.

Misterele din cripta conacului 

În ciuda precauţiilor luate de Vera Renczi atunci când îşi alegea amanţii din rândul străinilor, ea face „imprudenţa” de a se îndrăgosti de un anume Milorad, un bancher sârb, căsătorit, cu 20 de ani mai în vârstă decât ea. Ca să-şi justifice absenţa prelungită, bancherul îi spune soţiei sale că pleacă într-o călătorie de afaceri, dar cum zilele treceau fără ca acesta să dea un semn de viaţă, bănuielile încoltesc în mintea soţiei. La fel de influentă ca şi Vera în rândul autorităţilor locale, ei nu îi este greu să afle de relaţia celor doi şi cere jandarmeriei să înceapă o anchetă.

Suprizele încep să apară odată cu prima vizită a jandarmilor la conacul de la Berkerek. „Ştiam că veţi veni să mă vizitaţi, domnilor!”, este replica pe care Vera Renczi le-o adresează celor oamenilor legii. Ea nu neagă legatura cu Milorad şi chiar dă o declaraţie scrisă prin care recunoaşte faptul că acesta i-a fost amant în ultimele luni. În schimb, precizează ea, relaţia s-a rupt în momentul în care a aflat ca bancherul este căsătorit. Mai mult, încearcă să le insufle celor doi oameni ai legii că, probabil, Milorad ar fi comis un act necugetat în urma despărţirii. Puternic intimidaţi, jandarmii părăsesc conacul fără a pune alte întrebări. În fond, cazurile de infidelităţi şi părăsiri de domiciliu erau numeroase chiar şi la acea vreme. De ce ar fi fost altfel acum?

Soţia bancherului începe, însă, o anchetă pe cont propriu pe care o aduce în faţa autorităţilor. Ce se întâmplase cu Karl Schick? Dar cu Joseph Renczi şi Lorenzo? Unde au disparut toţi bărbaţii care fuseseră văzuţi la Berkerek? În plus, aceasta aduce jandarmilor un bilet de dragoste pe care imprudentul Milorad îl păstrase în buzunarul unei haine. Începea astfel a doua şi ultima anchetă a poliţiei.

Surprinzator, în faţa celei de a doua vizite a jandarmilor, Vera Renczi neagă vehement că l-ar fi cunoscut pe Milorad. Confruntată cu biletul din buzunarul bancherului, dar şi cu propria declaraţie scrisă, Vera se prăbuşeşte strigând isteric:”Nu sunt o criminală!”. Oficialii se privesc stupefiaţi. Nimeni nu pronunţase o asemenea acuzaţie. Prima percheziţie a conacului nu aduce nimic în plus. Nu mai rămânea decât cripta familiei, cea ale cărei chei se aflau în permanenţă asupra tinerei. Fără să se opună, aceasta deschide uşa, absentă, şi îi însoţeşte pe jandarmi pe scara în spirală ce conducea către subsolul întunecat al conacului. Imaginea care avea să li se înfăţiseze martorilor era, pe drept cuvânt, una de coşmar.

Nu mai puţin de 35 de sicrie de zinc, aşezate în cerc, încadrau camera luminată doar de câteva lumânari. Fiecare sicriu avea o eticheta pe care era notat, elegant, un nume. În mijocul camerei se afla un fotoliu, iar lângă acesta se găsea un sfesnic bisericesc cu o lumânare pe jumătate arsă precum şi o sticla şi o cupă de sampanie. În faţa jandarmilor, Vera Renczi îşi începea confesiunea, în fapt 35 de confesiuni terifiante. Oprindu-se în faţa fiecărui sicriu, frumoasa stăpâna a conacului ţinea, fără nici un pic de emoţie, un monolog sinistru. La cel de al doisprezecelea sicriu, Vera se prabusi izbucnind in plans. Era sicriul propriului ei fiu. Aşa cum avea să declare ulterior, fusese nevoită să îl ucidă pentru că îi aflase secretul macabru.

Conform propriilor declaraţii, Vera Renczi şi-ar fi ucis primul soţ, pe Karl Schick, cu o doză de arsenic pe care i-ar fi turnat-o din plin în cupa de vin pe care obişnuia să o bea în fiecare seară. Motivul? Desele călătorii de afaceri şi bănuiala unei presupuse infidelităţi. La fel se întâmplase şi cu Joseph Renczi, cu deosebirea ca sadismul tinerei atinge, în acest caz, paroxismul.

Incapabilă să îşi imagineze că în viaţa bărbaţilor din jurul ei poate exista şi o alta femeie, Vera îl otrăvea lent, seară de seară, pe cel al cărui nume avea să îl poarte până la sfârşitul vieţii. Sub grija aparentă, tânăra îi administra acestuia doze mici de arsenic în cina şi cupele de vin pe care ea singura îl le aducea la pat. Mai mult, ea va recunoşte ca l-a închis pe Joseph în sicriu încă înainte de a-şi da ultima suflare.

Ceea ce a urmat este lesne de închipuit. Toţi cei care i-au trecut pragul au luau drumul criptei din Berkerek în urma unei puternice doze de arsenic. Lui Milorad, ultimul din lista victimelor, fusese nevoită să îi ofere, pe deasupra, o puternica doza de stricnina, pentru ca efectul otrăvii să fie imediat.

Vera simţea o plăcere stranie să ştie ca ea, şi nimeni alta, a fost ultima femeie din viaţa fiecărui bărbat care îi trecuse pragul. În liniştea sumbră a criptei, ea se reculegea adesea, delectându-se cu o cupă de şampanie şi vorbind cu fantomele celor ucişi. Acest ritual a durat vreme de peste 15 ani.

Condamnată la moarte, Vera nu mai realiza ce i se întamplă. Pedeapsa i-a fost comutată la închisoare pe viaţă, întrucât femeile nu puteau fi executate în Yugoslavia acelor vremuri. În închisoare, starea ei s-a agravat. În celula în care era închisă, Vera Renczi se credea înconjurată de toţi cei pe care îi ucisese şi le vorbea acestora ore întregi cu voce tare. Schizofrenică, Vera a fost transferată într-un ospiciu, acolo unde se stingea în urma unei hemoragii cerebrale, cu puţin înaintea începerii celui de Al Doilea Război Mondial. Cazul său ramanea în istoria criminalisticii sub numele de cazul Văduvei Negre.

Sursă: "Cei mai odiosi 100 criminali romani" – Traian Tandin, Editura Tritonic"