Zoom
Despre autor
Vechimea scrisului în limba română a preocupat istoriografia noastră, tema impunându-se în atenţia publicului cultivat şi a experţilor prin condeie prestigioase (N. Iorga, N. Cartojan, P. P. Panaitescu ş.a.). Ultimele decenii de cercetări filologice şi istorice au adus însă în lumină noi tentative interpretative. În rândurile care urmează încerc să rezum cu fidelitate unele dintre concluziile lui I. C. Chiţimia, prezente în mai multe texte publicate în ultima sa perioadă de cercetare, corelându-le cu explorările lui Adrian Andrei Rusu referitoare la creştinismul românilor şi, nu în ultimul rând, raportându-le la cercetările lui Ion Gheţie pe marginea vechilor psaltiri rotacizante, datate în secolul al XVI-lea.
Societatea fără stat propriu a românilor (doar cu o aristocraţie cnezială, după unii autori, cu o anonimă viaţă de obşti, fără biserici, inventar liturgic sau ierarhie vizibile), plecarea bulgarilor şi lipsa de xenofobie orientală a ungurilor, sunt circumstanţe istorice care fac improbabilă asimilarea slavonismului cultural strict în intervalul cuprins între secolele al X-lea – al XI-lea.
Răspândirea culturii slavone este posibil să fi început, sporadic, în Dobrogea şi Câmpia Munteană, în cursul secolelor al X-lea – al XII-lea. Cronicarul Paisie de la Hilandar nota însă în istoria sa din 1762 că ţarul Ioan Asan al II-lea „a poruncit vlahilor, care până atunci citeau în limba latinească, să lepede legea romană şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară. Şi a poruncit: care va citi în limba latină, să i se taie limba. Şi aşa vlahii au primit de atunci legea ortodoxă şi au început să citească bulgăreşte”.
Conversia Bisericii bulgare la obedienţă răsăriteană s-a realizat în 1238, în contextul modificărilor alianţelor politice ale Ţaratului Vlah şi Bulgar, ceea ce situează, din punct de vedere cronologic, începuturile slavonismului românilor, la o dată ulterioară celor propuse anterior de istorici. Adoptarea slavonei ca limbă religioasă obligatorie a fost, în primul rând, un act politic la care ţarul a putut fi constrâns de anturajul lui preponderent format din bulgari, ceea ce datează precis şi începutul bulgarizării treptate, încurajate chiar de vârfurile ierarhiei, a statului întemeiat pe baza alianţei dintre vlahi, cumani şi bulgari cu circa jumătate de secol înainte.
Limbă română stratificată
Dovezile referitoare la utilizarea românei ca limbă de cultură în secolul al XIII-lea lipsesc. Există numai mărturia care afirmă că în timpul Papei Inocenţiu al IV-lea (1243 – 1258) se traducea liturghia şi în limba română, efortul de tălmăcire fiind o iniţiativă catolică, inspirată probabil de doctrina originii latine a românilor. Acţiunea de traducere a slujbei religioase în română se cuvine datată pe la jumătatea veacului al XIII-lea, fiind o urmare a încoronării Ţarului de către Sfântul Scaun, în 1204, şi a dobândirii pe seama Bisericii ţaratului a statutului autocefal.
Trecerea la traducerea liturghiei în română, concepută, poate, şi ca o contrapondere la influenţa liturghiei în bulgară, s-a produs într-un context favorabil, ca parte a unei strategii mai ample de implementare religioasă. Dar ea putea avea loc în vremea lui Inocenţiu al IV-lea, când deja Ţaratul Bulgar făcuse joncţiunea cu Biserica creştină răsăriteană, ca o tentativă de atragere, din nou, a vlahilor în orbita Bisericii romane.
Analiza la care a supus I.C. Chiţimia câteva vechi traduceri româneşti din „Psaltire”, păstrate în manuscrise din secolul al XVI-lea – „Psaltirea Şcheiană”, „Psaltirea Hurmuzaki”, „Psaltirea Voroneţiană” şi „Codicele Voroneţian” –, a indicat existenţa mai multor etape de traducere, textul multistratificat fiind rezultatul efortului mai multor tălmăcitori anonimi, din diverse perioade de timp.
Aceste copii târzii – realizate în Moldova după prototipuri socotite o vreme maramureşene, dar plasate mai de curând de Ion Gheţie în Banat, Hunedoara – conţin forme de limbă românească de vechimi diferite. Se regăseşte aici o limbă românească veche, greoaie, dar amestecată cu o exprimare evoluată şi mai fluentă, databilă mai recent. Limba mai arhaică conţine elemente tipic latine, în timp ce cea nouă conţine mai multe elemente slavone.
Reiese de aici faptul că, într-o etapă mai nouă de travaliu cultural, anterioară însă secolului al XVI-lea, vechi traduceri din latină au fost revizuite şi „îndreptate” cu textul slavon în faţă, aducându-le mai aproape de uzanţa religioasă a vremii.
Primele traduceri de limbă română
Conformaţia şi rarul uz ale cuvintelor celui mai vechi dintre cele două straturi lingvistice trădează provenienţa dintr-o etapă culturală anterioară adoptării slavonei ca limbă sacră1. Unele lexeme sunt probabil autohtonisme foarte vechi şi rare, al căror sens nici n-ar putea fi descifrat, dacă nu ar exista textele paralele2. „Dacă unii termeni latini, care «înşurubează» textul românesc, de cel latin, se află în «Vulgata», intrată în uz din secolul al XIII-lea, precum agros, desiderat, sicarius, alţii, în schimb, nu apar în această redactare înnoită a Bibliei latine (inclusiv a «Psaltirii») şi deci nu puteau fi folosiţi decât dintr-un text mai vechi în limba română.
Provenienţa, forma şi raritatea lor ţin vizibil de o primă epocă a limbii române în plină dezvoltare şi de o veche transpunere a «Psaltirii» în română, termeni cu tradiţie şi întrebuinţare numai în vechile texte religioase: mesereare părătare, păraţ, încindre, gintu, vence, prevence etc. Asemenea termeni de origine latină au alţi corespondenţi în «Vulgata»“ (I.C. Chiţimia).
Asemenea traduceri din latină, făcute într-un context de limbă română primară, n-au putut fi realizate decât înainte de adoptarea liturghiei în limba slavonă, şi anume, într-o perioadă de timp când propagarea creştinismului şi serviciul religios se făceau încă pe bază de texte latine, iar „Psaltirea“ era tradusă pentru populaţie. Acest fel de limbaj nu se apropie de cel din „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” din 1521, cel mai vechi text păstrat în original în limba română, fiind mult mai arhaic. Nu poate fi vorba, aşadar, de traduceri din secolul al XVI-lea, făcute sub influenţa Reformei. Concluzia sugerează că primele traduceri româneşti din „Psaltire“ aparţin epocii Ţaratului Vlah şi Bulgar.
După introducerea în uz ecleziastic şi folosirea liturghiei slavone, când s-a simţit din nou nevoia limbii române, s-au revizuit vechile traduceri pe baza textului slavonesc, depăşindu-se tentaţia unei simple modelări de limbă. Faptul s-a petrecut prin secolul al XIV-lea – după I. C. Chiţimia - pentru că liturghia bizantino-slavă n-a însemnat numai schimbarea de limbă sacră, ci a implicat şi modificări de dogmă şi de fond textologic: „În serviciul religios oriental au apărut noi texte, ca, de exemplu, «Octoihul» (pe care nu-l are Occidentul). În ceea ce priveşte «Psaltirea», pe lângă distribuirea psalmilor în «catisme» şi acestea în «slave», adică «osanale» (cu o anumită destinaţie rituală), i s-au adăugat acesteia, la începutul ei, şapte psalmi zişi de penitenţă (pierduţi de psaltirile româneşti vechi), iar la sfârşit nouă cântece ale lui Moise şi alte imnuri, care s-au păstrat întocmai în toate cele trei copii româneşti”. Aşadar, canonul ortodox impunea nu numai o ajustare lingvistică, ci şi una de text. De aici a rezultat şi intervenţia noilor traducători cu propriile lor reformulări, în care s-a imprimat nu o dată şi expresia tipic slavonă a textului urmat în paralel.
Primele traduceri în română ale căror urme s-au păstrat ar putea data, deci, din secolul al XIII-lea sau prima parte a secolului următor, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea trecându-se, sub influenţa slavonismului cultural şi a joncţiunii oficiale cu Biserica creştină răsăriteană, la ajustarea versiunilor existente prin introducerea de cuvinte derivate din slavonă. Ceea ce a rezultat s-a păstrat în copiile moldoveneşti din secolul al XVI-lea ale psaltirilor rotacizante. Fără a fi rezultate definitive, concluziile de etapă consemnate mai sus marchează redeschiderea discuţiei despre începuturile culturii scrise în limba română.
Note:
1. „Din numărul destul de mare de elemente lexicale vechi care au ajuns până în textele rotacizante ... dăm câteva: mesereare (milă) din lat. miserere, păraţ (cerul-gurii) din palatium, părăta (a pătimi) din lat. poenitare, deşildere (a dori) din desiderare, sprezice (a apela juridic) din superdicere, încindre (înflăcărare) din incendere, încăreaşte (a se încălzi) din incalescere, învoalbe (a înveli) din involvere, ferica (a ferici), dintr-un felicare, vence (a învinge) din vincere etc. Aceste forme (şi derivatele lor în frază) sunt livreşti şi sună destul de primitiv.” (I.C. Chiţimia).
2. Zgarbură, adică încălţăminte; gimţ (şi cimţ), adică şale; rutes, adică iarăşi etc.
nota 9:01
nota 9:01
Mda..., raspuns concret la
Mda..., raspuns concret la intrebarea din titlu nu exista in articol. Se vorbeste insa de o traducere a Bibliei la ordinul papei Inocentiu. Dar, unde este acea traducere, cine a executat-o????
Probabil pe baza doctrinei originii latine a romanilor??? Care doctrina? Ca primele idei cu presupusa origine latina a vlahilor apar doar mai tarziu, la Bonfini, in curtea regelui Mattia Korvin.
Ce reiese clar din articol ptr. mine este faptul ca stramosii romanilor de azi, vlahii, in perioada lor de concubinaj balcanic (cu bulgarii) inca nu practicau scrisul in nicio limba.
Autorul ofera si motivatia acestei stari de fapt: "Societatea fără stat propriu a românilor (doar cu o aristocraţie cnezială, după unii autori, cu o anonimă viaţă de obşti, fără biserici, inventar liturgic sau ierarhie vizibile), plecarea bulgarilor şi lipsa de xenofobie orientală a ungurilor..."
(O intrebare, totusi: (de) unde au plecat bulgarii? Sau sa fie vorba in realitate de migratia romanilor, care traverseaza incet-incet Dunarea, se muta inspre nord, in Cumania, ulterior in Regatul Ungariei? Imparatul Basileios a decis ca vlahii pelegrini, dupa caderea Taratului Bulgaro-Vlah in 1018 sa apartina bisericeste de Mitropolia Ochrid, in vestul Macedoniei).
Este greu de presupus ca valahii vechi scriau in lb-a lor materna, atita timp procentul cuvintelor de origina slava in limba lor si atunci a fost mare (lingvistul Alexandru de Cihac sutine un procent de peste 45% a cuvintelor de origina slava in limba romana),
Cuvânt lămuritor Precizăm că
Cuvânt lămuritor
Precizăm că acest studiu a fost susţinut în cadrul Cercului Deceneu, cu ani înainte de a face parte din lucrarea
Gheorghe Gavrilă Copil
DACIA SECOLELOR IX-XIV. LITERATURA DACOROMÂNĂ VECHE ÎN CONTEXT ISTORIC ŞI CULTURAL EUROPEAN
Bucureşti, 1988
E vorba de lucrarea pentru gradul I, coordonator Prof. univ. doctor ION ROTARU, Universitatea din Bucureşti, Catedra de literatură română
Este înregistrată la Universitate la nr. 633/29 VIII, 1988
Lucrarea are 298 pagini dactilografiate.
Lucrare pentru gradul întâi în învăţământ.
După cum prea bine se ştie o astfel de lucrare de grad avea aproximativ 60 de pagini, în urma căreia profesorul primea atestatul de grad I.
Multă vreme prof. ION ROTARU a refuzat să-mi accepte o astfel de temă, pentru că punctul meu de vedere era cu totul altul decât cel universitar la acea vreme. Il rugasem în nenumărate rânduri să mă lase să demonstrez eroarea academică din istoriile literaturii române, care începeau literatura română scrisă cu cele în limba slavonă, sau cu traducerea acestora în limba română. Sunt, cu mici excepţii, circumscrise în timp, la cumpăna secolelor de la mijlocul celui de al doilea mileniu. Subsemnatul susţinea că începutul literaturii române scrise trebuie să înceapă cu peste o mie de ani mai devreme. Încercam să-l conving că în urmă cu o mie de ani avem texte, păstrate peste vremi, care ar face cinste culturii oricărui popor.
Ca să scape de insistenţele mele sâcâitoare, mi-a spus un bine, dar să-mi faci demostraţia pe o mie de pagini, ca să poţi contrabalansa istoriile culturii noastre, redactate cu multă trudă. Era limpede că nu mă considera în toate minţile. Era o manieră de a scăpa de mine.
Nu mersesem la Domnia-Sa fără să fi avut în sertar, pagini de trudă şi revelaţii. Spre uluirea dumnealui, după o vreme mă prezint cu vreo mie de pagini, scrise de mână, citeţ. Când i le-am pus în faţă i s-a părut a fi o confirmare că nu sunt în toate minţile. După vreo lună sunt chemat la Universitate. Avea lucrarea în faţă. Era limpede că paginile mele îi răsturnaseră convingerile. Imi comunică pe un ton cât se poate de convingător, că mi se aprobă această lucrare, dar e prea voluminoasă, deci să mai renunţ la vreo două sute de pagini şi să o dactilografiez şi să i-o aduc. Se înţelege că Domnia-Sa nu a contribuit cu nici o sugestie, cu nici o corectură, sau cu vreo trimitere bibliografică. Miezul, partea de fond a lucrării este capitolul Limbile liturgice din Dacia şi implicaţiile pe planul moştenirii culturale, p. 77-266. La un timp după evenimentele din Decembrie 199O, în sala de conferinţe a Muzeului Naţional de Istorie, îmi pare cu ocazia Unirii Basarabiei cu România-27 Martie 1918, d-l prof. era la microfon, cu un discurs. Întârziasem. Intru cu grijă în sală, văd un loc mai în faţa, liber, pe lateral, deci nu deranjam pe nimeni. Nu am ajuns bine lângă acel loc şi-l aud pe distinsul professor, care îşi întrerupsese cuvântarea, că anunţă sosirea mea. Sala izbucneşte în aplauze-se aprecia activitatea subsemnatului pentru Reîntregirea României. Dar domnul professor mă salutase din alt motiv. A dat dovadă de înaltă moralitate şi demnitate. A spus: Îi mulţumesc domnului Gheorghe Gavrilă Copil pentru paginile redactate despre cultura noastră din mileniul întîi. Acum susţin un curs la Facultatea de Teologie, citind aceste pagini. Lângă dumnealui, la prezidiu se afla pr. prof. univ. dr. Dumitru Radu, prodecan al Institutului Teologic Universitar din Bucuresti.
Studiul care urmează face parte din acest volum, p.281-292. Precizăm, pentru evitarea unor confuzii, că termenul de limbă dacoromână este folosit de autorul acestui studiu, cât şi cele de Dacia sau Dacoromânia, pentru ţara noastră, sau de dacoromâni, dar Daciae Valachi ( valahii din Dacia) este în textul latin din cartea pe care o analizăm, cât şi Grammatică Daco-Română, de pe foaia de titlu.
Când s-a tradus liturghia în limba dacoromână?
Pe la anul 1100, sau în secolul XVII?
Pentru a încerca să răspundem la această întrebare vom prezenta, pentru prima dată, o informaţie bibliografică omisă de istoria literaturii române vechi. Ea a fost semnalată în anul 1848 şi resemnalată în anul 1982.
În „Gramatica română pentru seminarii şi clase mai înalte, lucrată de Nicolae Bălăşescu, profesoru (Grammatică Daco-Română), Sibiu. În privil. Tipografie a lui Gheorghiu de Klovius, 1848, într-o lungă notă de la p. XI, apare următoarea sub-notă:
„În cartea întitulată SAZAVO-EMMAUZSKOJE SVJATOJE
BLAGOVESTVOVANIJE, Tip. la Praga, faţa XVII, nota 12, stă scrisă cum că Românii, în suta XII, pe la anul 1100 ar fi avutu în limba română tradusă Liturghia”.Aici, vorbindu-se de papa Inochentiu IV (1243-1258) zice aşa:
>>Nam etsi recentissimus quoque temporibus, i.e. vix abhinc sesquiseculo, Daciae Valachi slavicam graeci ritus liturgiam, ante apud se quoque usitatam sensium in vernaculam suam converterunt, tacente et connivente ut videtur, aut vel ignorante et inconsulta matre Constantinopolitana, etc<<
Acest locu milu arătă Înaltu Prea Sf. D. Episcopul Ardealului Andreiu de Şaguna în arătata carte ce se află în Biblioteca Sa.
Tot la atât se reduce şi reluarea ei, în 1982, de către Dumitru Şerbu, care, a încercat să ajungă în posesia cărţii semnalate de N. Bălăşescu, dar nu a reuşit. Nu exista în nici una din marile bibliteci. În 1978, mergând pe urmele bibliotecii lui Andrei Şaguna, a popsit la Sibiu, la Biblioteca mitropoliei, dar nici aici nu a avut la îndemână mult căutata carte. I s-a permis să verifice inventarul bibliotecii lui Şaguna. Se afla înregistrată şi cartea în cauză.
Prezentăm, în copie, acest atât de dorit volum(1).
Cine a fost Nicolae Bălăşescu?
S-a născut, probabil, în 1806, în satul Haşag-Mediaş. A absolvit Academia românească a episcopatului din Arad. Cunoştea foarte bine limbile germană, latină şi maghiară. A învăţat limba franceză şi, se pare, limba turcă. A deschis cursurile Seminarului Teologic din Bucureşti, unde a fost profesor unic (pentru toate obiectele) şi director. A contribuit apoi la formarea unui corp profesoral adecvat.
Este adânc implicat în Revoluţia din 1848.
A scris Gramatica, dicţionare latin-român, român-latin, francez, lucrări cu caracter religios, etc.
Pe la 1870-71, deşi în vârstă, se sbate pentru a deschide şcoli româneşti în satele din Dobrogea. Pleacă, spre a obţine aprobarea, la Constantinopol. În trecere prin Macedonia, la şcolile româneşti de acolo, îşi consemnează observaţiile în interesante rapoarte.
Dumitru Şerbu, referindu-se la sub-nota la Gramatica din 1848, îşi încheie observaţiile despre Nicolae Bălăşescu, la care subscriem întrutotul, în felul următor:
„Astfel, într-o lungă notă care însoţeşte textul de la p. a XI-a, face o adevărată expunere a Istoriei literaturii române vechi, pe care o începe de la 1580, cu Cazania de la Braşov, deşi menţionează şi Catehismul românescu cel tipăritu la Sibiu, la 1546”, însă adaugă că „nu suntem deplini încredinţaţi”. Nu se mulţumeşte să arate numai cărţile româneşti apărute în Ardeal, Ţara Românească şi Moldova, ci chiar şi pe cele apărute, tot în limba românească, în Rusia, Ungaria şi Austria, încât numai pentru conţinutul acestei note ar merita titlul de primul dintre istoricii literari (s.n.), dar valoarea acestei note creşte încă şi mai mult prin conţinutul sub-notei care o însoţeşte (2).
Dumitru Şerbu, cu minuţiozitatea celei mai bune tradiţii a bibliotecarilor de la Biblioteca Academiei, continuă investigaţiile şi descoperă că ştirea a mai fost semnalată de Dimitrie Iarcu:
„Se mai poate pune întrebarea: nu s-a sesizat nimeni până acum?
După câte ştiu, se poate spune, cu preciziune, că a fost Dimitrie Iarcu, personalitate cu o aleasă pregătire (începând cu renumita şcoală din Slatina), profesor în Bucureşti, autor de manuale şcolare, traducător al unor lucrări din limba franceză, precum şi mai târziu, contabil al Academiei Române. A întocmit o bibliografie a publicaţiilor româneşti pe care a publicat-o în anul 1865, cu titlul Anale bibliografice române, în care semnalează, în mod evident, anul 1100 ca an al începutului scrisului românesc, arătând într-o notă pe Nicolae Bălăşescu drept sursă a informaţiei. Aici, dă chiar şi traducerea acelei ştiri. Acelaşi fapt apare şi în ediţia din 1873. Şi cu toate că ştirea publicată de Nicolae Bălăşescu a fost semnalată şi de Dimitrie Iarcu, totuşi, iată că, de la prima ei apariţie, au trecut 134 de ani, iar de la a doua 117 şi, ca şi când nu ar exista!(3)
Cu traducerea textului latin al sub-notei, încheiem prezentarea studiului lui Dumitru Şerbu şi respectiv stadiul cercetărilor până în clipa de faţă.
„Într-adevăr, în timpurile cele mai noi, adică de un secol şi jumnătate, valahii din Dacia traduseseră, pe nesimţite, în limba lor, liturghia slavică a ritului grecesc, mai înainte uzitată şi la dânşii pe tăcute şi pe nebăgate de seamă, precum se pare, sau chiar fără ştirea şi neconsultată fiind mult încercata mama Constantinopolitană (4), etc. Anexăm copii cu textul din Gramatica lui Bălăşescu şi cu reluarea lui de către Dimitrie Iarcu.
Conform sub-notei lui Nicolea Bălăşescu, Dimitrie Iarcu şi Dumitru Şerbu optează pentru anul 1100, ca început al scrisului în limba română.
În mod cert ne aflăm în faţa unei erori, pe care o datorăm lui Nicolae Bălăşescu. Acesta scrie:
„În cartea întitulată SAZAVO-EMMAUZSKOJE SVJATOJE
BLAGOVESTVOVANIJE, Tip. la Praga, faţa XVII, nota 12, stă scrisă cum că românii, în suta XII, pe la anul 1100 ar fi avutu în limba română tradusă Liturghia.Aici, vorbindu-se de papa Inochentiu IV (1243-1258 zice aşa”.
Nu numai la p. 17, nota 12, nu este scris că românii în secolul XII, pe la anul 1100 ar fi avut tradusă liturghia, ci nici în întregul volum.
Pentru a îndepărta absolut orice îndoială, oferim spre lectură, pentru prima dată, în copie, întreaga notă 12.
Iată acest text readus în limba română:
Cu totul vrednic de amintire este privilegiul unic în patriarhia romană, al liturghiei în limba proprie a slavilor, în timp ce îndeobşte toate popoarele catolice de prin Europa, Africa şi America îşi fac slujbele numai în latină. Cât despre faptul că slavii spun că a fost primită cu titlu de privilegiu la Roma liturghia în limba proprie, pe care odinioară toţi cei vechi şi chiar latinii şi-o însuşiseră laolaltă (ca pe un drept comun), în cauză este epoca mai recentă, a sec. IX fireşte, pentru care slujbele de fiecare zi ale celor de mai înainte le păreau neobişnuite, ca să nu spun nepermise. Căci deşi şi în timpurile foarte apropiate adică abia cu un secol şi jumătate în urmă valachii din Dacia au tradus puţin câte puţin liturghia slavă de rit grecesc folosită şi la ei mai înainte, cu tăcerea şi cu îngăduinţa, sau chiar fără ştirea şi consultarea mult încercatei mame Constantinopolitane, aveau totuşi exemplul diferit şi cu mult mai vechi al Goţilor convertiţi în sec. IV, un neam prea puternic şi cu totul nobil şi în totalitate abia mai mic ca număr decât este al Slavilor. Aceşti goţi, deşi discipoli ai bizantinilor a căror generozitate nu încetează să o critice protestanţii, rivalii latinilor, ascultau liturghii nicidecum gotice, cât numai greceşti şi după aceea latine, clerul şi împăraţii ambelor imperii dispreţuind cu prea multă trufie o limbă barbară. Aşa şi Apostolul Anglilor, Augustinus şi Bonifaciu al Saxonilor nici nu s-au gândit măcar la o liturghie în limba acestor popoare. Aşa şi astăzi, cu toate că zilnic îi văd pe confraţii lor, fie Slavi, fie Valahi, liturghisind în limbile lor, preoţii greci continuă după ritul lor să rostească liturghiile greceşti pentru Albani şi Valahii din Macedonia şi Tesalia, ba chiar în parte şi pentru Bulgari, nepăsându-le dacă astfel răspund bine sau rău la chezăşia nepotrivită şi acaparatoare a protestanţilor faţă de liberalismul bisericii greceşti. Mai respiră şi acum în cărţile celor vechi care vorbesc despre această inovaţie triumful slavilor şi furia celor din Slazburg. N-a suportat dispreţuirea misei latine arhipresbiterul Richbaldus, care atunci (pe la 870) se afla ca epicop pe lîngă Hecile, căpetenia slavilor din Panonia la lacul Balaton şi s-a întors la scaunul din Salzburg. Slavii dimpotrivă nu numai pe cuprinsul diocezei lui Methodius, ci prin întreg Iliricul, cît e de întins, de la mare la mare, îmbrăţişau plini de rîvnă o inovaţie foarte populară (căci este amintit de exemplu pentru acelaşi timp Theodorus episcopul de Salona, după pilda căruia în anul 1222, preotul Nicolaus Arbensis a transcris /tradus/ psaltirea cu litere glagolitice, ce să mai spun de faptul că chiar epistolele papei Ioan al VIII-lea, din anii 870-880 sunt pline de aceste mişcări). Dar trebuie să tratăm în ordine originea şi progresul liturghiei slave care acum mai ales se întinde în foarte mare măsură cât să umple întreaga lume a slavilor la care încă cu un secol mai înainte predicase iezuitul Farlatus.
Ascultă şi din scrisoarea destinată papei de Salzburghezi chiar în această pricină: „Până când un anume grec, pe nume Metodius, înlocuind limba latină şi învăţătura romană cu literele slave nou inventate a făcut să slăbească în faţa întregului popor misele şi evanghelia şi slujbele bisericeşti ale acelor care le celebrează în latineşte. Nefiind înstare să suporte acest lucru acela (Richbaldus) şi-a reluat reşedinţa de la Salzburg. Căci liturghia slavonă de ambele rituri, latin şi grec, domină deja pe o mare întindere şi nu poate fi delimitată decât cu hotarele ţinutului imens de la răsărit şi nord deţinut de neamul slavilor. Cu toate acestea şi în vremea lui Farlatus cu un secol înainte şi astăzi Polonii se folosec de liturghia latină, Boemii şi alţii cam la 20 de milioane de Slavi şi ceilaţi mai mult de două ori de atâţia păstrând liturghia slavonă”
După cum se poate observa, în notă nu există nici o referinţă la timpul înainte de care cu un secol şi jumătate a fost tradusă liturghia în limba dacoromână. Desigur, de aşa ceva, Nicolae Bălăşescu, bun cunoscător la limbii latine, şi-a dat seama de-ndată. Pe ce temei a opinat, totuşi, pentru secolul XII, ba chiar pentru cumpăna dintre sfârşitul sec.XI şi începutul sec. XII (pe la anul 1100)? Explicaţia ne-o oferă când are în vedere textul de la care descinde nota, text în care autorul cărţii vorbeşte de papa Inocenţiu IV. Nicolae Bălăşescu a scăzut un secol şi jumătate, de pe la 1250, când a fost Inocenţiu IV papă şi a ajuns pe la 1100. Numai că fragmentul despre traducerea liturghiei în dacoromână nu are nici o legătură cu papa Inocenţiu IV. E limpede că Nicolae Bălăşescu nu cunoştea nici limba cehă, nici limba rusă. Întreaga carte este scrisă pe două coloane, una în cehă, cealată în rusă. Paginile I-XXX cuprind prezentarea manuscrisului sazavo-emauskan, iar paginile 1-199, textul acestei Evanghelii.
Redăm în copie textul de care aparţine nota 12, p. XVI-XVII.
Iată textul în traducere:
„I. Privilegiu unic, slujirea Domnului în limba slavă. Acest privilegiu a fost acordat poporului slav de către papa Ioan...în anul 880, mai târziu, în 1248, fiind întărit de Inochentie IV!”.
Deci autorul cărţii, prin nota 12 nu se referă, având în vedere pe papa Inocenţiu IV, la traducerea liturghiei slave în limba dacoromână, ci la unicul privilegiu acordat slavilor de către papalitate de a oficia liturghia în limba slavă.
La cele de până acum, reţinem că mitropolitul Andrei Şaguna i-a atras doar atenţia lui Nicolae Bălăşescu asupra unui fragment din cartea care abia îi sosise de la Praga, în care se vorbeşte despre traducerea liturghiei în dacoromână.
Datarea greşită a începutului liturghiei în dacoromână îi aparţine deci numai lui Nicolae Bălăşescu.
Urmează să stabilim ce timp a avut în vedere autorul volumului praghez, când afirmă că dacoromânii traduseseră liturghia slavă de rit grecesc în limba dacoromână. Formularea e clară, în timpurile cele mai noi (foarte apropiate), adică de un secol şi jumătate în urmă faţă de anii în care trăia autorul, în care a fost scrisă şi tipărită cartea SAZAVO-EMMAUZSKOJE SVJATOJE BLAGOVESTVOVANIJE.
Introducerea liturghiei în limba dacoromână în biserică a fost începută de Dosoftei, care a tipărit Liturghierul său în 1679 şi s-a încheiat în prima jumătate a secolului următor.
Dumitru Şerbu, în căutarea volumului din care a citat Bălăşescu, scrie:
„Spre a-mi întări convingerea şi mai mult că nu poate fi vorba de nici o mistificare, cu toată garanţia morală a celor două mari personalităţi (Mitropolitul Şaguna şi profesorul de teologie Nicolae Bălăşescu), mi-am pus, prin absurd, problema existenţei sau neexistenţei acestei cărţi (5).
Numai că mistificarea nu consta în existenţa sau neexistenţa acestei cărţi, ci, după cum am stabilit, în chiar subnota din Gramatica lui Bălăşescu.
Datarea lui Nicolae Bălăşescu este în evidentă neconcordanţă cu conţinutul textului pe care îl citează. Dacoromânii din Dacia traduseseră liturghia în limba lor „pe nesimţite...pe tăcute şi pe nebăgare de seamă”. Această apreciere, surprinzător de exactă, coincide întocmai cu ce s-a întâmplat cu Dacia la sfârşitul secolului XVII. În 1679 Dosoftei, mitropolitul Moldovei, tipăreşte primul Liturghier în limba dacoromână (La Uniev, în Polonia), fără a avea aprobarea în sensul acesta din aprtea patriarhiei constantinopolitane sau a altei patriarii ortodoxe.
„Cu alte cuvinte, mitropolitul Dosoftei daclară că de vreme ce s-a admis şi altor ortodocşi, sirieni şi armeni, să ţină liturghia în limba lor, îşi ia şi el îndrăzneala de a publica liturghia în româneşte, fără a mai aştepta o încuviinţare oficială. Acestă încuviinţare s-a dovedit însă necesară. Patru ani mai târziu, acelaşi mitropolit al Moldovei, publică un Molitvelnic, urmat de Liturghia lui Ioan Gură de Aur, în româneşte, după care urmează învoirea patriarhului de Alexandria: >>Cu blagoslovenia sfinţii sale Parthenie…papă şi patriarh de cetatea ce mare Alexandriia ş-a tot Eghipetu, Liviei, Pentopoleiului, Etiopiei, părinte părinţilor, păstor păstorilor, al treispreziace den apostoli şi giudecătoriu preste lume, luând de la sfinţia sa voe, tâmplându-să în Iaşi sfinţia sa, am tipărit această sfântă carte, să-nţăleagă creştinii sfintele taine”.
În aceeaşi carte se află o <
„În Ţara Românească momentul hotărâtor pentru introducerea limbii române în biserică a fost publicarea Bibliei lui Şerban Cantacuzino din 1688”(8). Biblia apare sub binecuvântarea lui Dositei, Patriarhul Ierusalimului şi a toată Palestina.
Concomitenţa efortului pentru intoducerea liturghiei în limba dacoromână în biserică s-a manifestat şi în cealaltă ţară dacoromână, în Transilvania. Acelaşi Dositei, aici, o interzice.
„În genere biserica ortodoxă din Orient nu s-a opus la traducerea cărţilor bisericeşti şi la folosirea liturghiei în româneşte, dar a privit această activitate cu rezervă şi neîncredere. Patriarhii din răsărit au intervenit o singură dată în acestă problemă internă a romînilor. Patriarhul Dositei de Ierusalim era considerat, în ultimii ani ai veacului al XVII-lea, ca şef spiritual al ortodocşilor şi conducea o vastă acţiune de apărare a bisericii împotriva propagandei catolice şi reformate, precum şi o acţiune politică de eliberare a popoarelor creştine de sub jugul turcesc. În acel moment se produce, precum se ştie, unirea bisericii române cu cea catolică, în Transilvania. Cu prilejul ridicării lui Atanasie ca mitropolit al românilor din Transilvania, în 1698, patriarhul Dositei îi trimite o poruncă asupra felului cum trebuie să folosească în biserică limba română şi cea slavă: pentru predici el se va adresa >>la rumâni pre limba rumânească>>, dar “slujba de toate zilele să te nevoieşti cu dinadinsul să se citească toată pre limba slovinească sau elinească, iar nu rumâneşte sau într-alt chip”.”Trebuie arhieria ta, Evanghelia să pui să se citească au sloveneşte, au românesşte, precum s-au tipărit în zilele blagocestivului Io Constantin Besarabă voivod”(Brâncoveanu).Rezultă de aici că şeful de atunci al bisericii orientale nu se opune la citirea cărţilor bisericeşti în româneşte, dar rezerva liturghia slavonă pentru Transilvania, ca semn al rezistenţei împotriva unirii cu catolicismul”(9).
Desigur va rămâne o taină cum de Nicolae Bălăşescu nu a fost atent nici la ultimele cuvinte ale textului reprodus. Ne vine greu să înţelegem de ce. Să fi primit mitropolitul Şaguna această carte în anul 1847, când Bălăşescu îşi pregătea, sau înainta gramatica pentru tipar, sau chiar când se tipărea, la Sibiu în 1848? Să nu scăpăm din vedere că în anii de dinaintea Revoluţiei din 1848 a fost profesor de teologie la seminarul din Bucureşti, apoi, în vârtejul evenimentelor politice va ajunge în Transilvania, la Sibiu, unde va fi prezent în toiul desfăşurării Revoluţiei.
„La apariţia Revoluţiei din 1848, vechile lui legături l-au atras spre Ardeal, unde a făcut parte chiar din Comitetul permanent de la Sibiu. Scăpat din închisoare, a fugit, travestit, din nou în Ţara Românească, apoi în Moldova, unde îşi reia preocupările vechi, la Semniarul Socola din Iaşi, apoi la Seminarul din Huşi. Trece din nou la Bucureşti, ca profesor. Cum nu se putea împăca cu viaţa închisă de călugăr, deoarece preocupările lui depăşeau zidurile mânăstireşti, primeşte la Mânăstirea Neamţ „tunsura de călugăr în mantie” (călugăr chirovag-călător), în 1852” (10)
Bălăşescu a acţionat, se pare, în mare grabă, presat de timp, fără să mai aibă când să îşi verifice prima şi fugara impresie, care va rămâne astfel, până acum, o problemă de istorie literară nerezolvată, o aparentă enigmă.
Dacoromânii traduseseră liturghia „fără ştirea şi neconsultată fiind mult încercata mamă constantinopolitană”. În textul latin reprodus de Bălăşescu apare un cuvânt grecesc, care, în traducere înseamnă „mult încercata”. Ori pe la anul 1100 Patriarhia de Constantinopol nu era „mult încercata mamă”, ci dimpotrivă, se afla în plin triumf. Dar, pe la sfîrşitul secolului XVII, era într-adevăr pradă celor mai cumplite încercări. Constantinopolul căzuse din 1452, sub turci. Aceştia îi schimbaseră numele în Istambul. Patriarhia de Constantinopol este obligată să îşi restrângă drastic activitatea, încât abia supravieţuieşte, nemaireuşind să îşi exercite atribuţiile tradiţionale. Că alta este situaţia ei însecolele XI şi XII ne dăm seama şi la o sumară evocare a unor evenimente din prima parte a celui de al doilea mileniu. Prăbuşirea Bulgariei, începută în 971, se încheie în 1018, când este transformată într-o provincie bizantină. În urma acestei înfrângeri, grecii desfiinţează autocefalia arhiepiscopiei bulgare, grecizează biserica bulgară prin arhiepiscopii greci şi sufraganii lor (11). Imperiul bizantin se întinde din Siria până la Dunăre şi din Armenia până în Italia de sud. În 1038 îi înfrânge pe arabii din Sicilia, în 1045 se extinde asupra centrului Armeniei, în 1097 reintră în stăpânirea Niceei, ocupă Smirna, Efesul şi îşi reinstaurează stăpânirea asupra vestului Asiei Mici, în 1110-1117 ocupă litoralul Anatoliei, în 1137 Anatolia capitulează, în 1154 regele ungur Geza II recunoaşte suzeranitatea bizantinilor, în 1161-1168 Imperiul bizantin îşi stabileşte controlul asupra Dalmaţiei, Croaţiei şi Bosniei, etc.
Nu dorim ca prin acest studiu să întârziem şi mai mult reevaluarea moştenirii spirituale lăsată de Nicolae Bălăşescu. Lucrările acestui înflăcărat patriot, a cărui viaţă a fost o continuă jertfire pentru propăşirea poporului dacoromân, îşi aşteaptă reactualizarea. Aşa vom ajunge la o mai bună cunoaştere a Revoluţiei din 1948 şi a drumului spre unirea tuturor dacoromânilor într-un singur stat.
Gheorghe Gavrilă Copil
Bibliografie
1.Sazavo-Emmauzskoje Svjatoje Blagovestvovanije-Remeskoje, Praga, 1848 (Manuscrisul Sazavo-Emauskoje, Lumina Bunei Vestiri, după cel de la Reims). Mulţumim pe această cale d-lui Liviu Petrina, care ne-a înlesnit să intrăm, pentru studiu, în posesia cărţii/
2, 3. Dumitru Şerbu, Pe urmele limbii dacilor. O ştire care ne pune în faţa unei dovezi că în jurul secolului al XI-lea, se scria româneşte, Bucureşti, 1982, studiu în manuscris, susţinut public în cadrul Cercului Deceneu, pe data de 12 martie 1982 şi apărut, fragmentar, în Contemporanul, nr. 14, din 2 aprilie 1982/4. idem/5. idem/6.P.P.Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Editura Academiei, Bucureşti, 1965, p.222-224/7. idem/8. idem/9. idem/10. Dumitru Şerbu, st. citat/11. Mircea Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române, I, Bucureşti, 1980, p. 177, 180
Constat că nu se pot transmite documentele scanate pe care se bazează acest studiu. Celor interesaţi,
le trimit studiul ataşat, în care se află copiile după documentele originale.
gheorghegavrilacopil@yahoo.com
Publică un comentariu nou