Ucraina, identitate naţionalã şi rãzboi istoriografic

Autor: Irina Manea | 21499 vizualizări

O ţarã frontierã situatã la confluenţa dintre UE şi Rusia, o fostã republicã sovieticã cu o populaţie de 46 de milioane de locuitori, independentã din 1991, cunoscutã în afara graniţelor prin stereotipii de genul „grânarul fostei URSS”, „catastrofa de la Cernobîl”, „criza gazelor” sau „revoluţia portocalie”, Ucraina încearcã sã-şi construiascã o identitate.

Dificultatea de a gãsi aceastã identitate provine din faptul cã mult timp Ucraina a fost fragmentatã între imperiile Rus şi Austro-Ungar, frontierele actuale fiind trasate de Iosif Stalin. Este drept cã ideile naţionaliste îşi fac loc şi aici în secolul al XIX-lea, dar abia dupã dezmembrarea URSS Ucraina devine independentã, exceptând o scurtã perioadã între 1917 şi 1920. Se pune accent deosebit pe o unitate culturalã şi lingvisticã în ultimul deceniu, întrucât ucraineana devine limba principalã din şcoli şi se invocã tot mai mult figura poetului Taras Şevcenko, considerat cel care a creat limba ucraineanã şi conceptul naţiunii ucrainene. În 2004 ţara pare cã ia cotitura proocidentalã prin „revoluţia portocalie”, dar Viktor Iuşcenko, eroul acestei revoluţii, înregistreazã o cãdere în opţiunile aleagatorilor. Glorificarea combatanţilor antisovietici şi încercarea de a determina recunoaşterea foametei din anii 30 drept un genocid orchestrat de ruşi au amplificat divergenţele dintre vestul naţionalist şi estul pro-rus. Vom încerca sã trasãm câteva repere cronologice şi apoi sã relevãm conflictele dintre şcolile istoriografice care abordeazã istoria unei identitãţi problematice cum este cea ucraineanã.

Cronologie

Statalitatea ucraineană are o istorie mai veche, dar şi aceasta este cu mari întreruperi temporale şi cu încă mai mari semne de întrebare. Primele dintre ele este puse chiar în faţa denumirii statului, poporului şi a provenienţei sale. Toponimicul „Ucraina” nu era denumirea unei ţări, ci a unei regiuni sau, mai exact, astfel era arătată poziţia ei geografică. „Ucraina” (cuvînt derivat din „u kraia” sau „okraina”) din limba rusă se traduce: „la periferie”, „la margine” sau pur şi simplu „periferie”. Rădăcina acestui cuvînt este „krai” – „margine”. Teritoriul a fost un important centru de culturã slavã timpurie în Evul Mediu. Istoricul Gruşevski a afirmat că oraşul Kiev a fost fondat în perioada în care zona traversată de cursul mijlociu al Niprului era parte a statului Hazaria, pornind însã de la legende, nepãstrându-se vreo atestare documentarã. Hazari au pierdut Kievul în 882, oraşul fiind cucerit de conducătorul vareg Oleg, care a pus bazele dinastiei Rurikide. În acea perioadă, teritoriul Ucrainei era locuit de mai multe triburi slave (polanii, drevlianii, severianii, ulicii, tiverianii, croaţii albi şi dulebeţii). Kievul era plasat la intersecţia unor importante rute comerciale şi a prosperat ca centru politico-economic al Rusiei Kievene. Cunoscut şi sub numele de Rutenia, Rusia Kieveanã era în secolul al XI-lea cel mai vast stat european. Numele de „Ucraina” îl gãsim pentru prima datã în cronicile din secolul al XII-lea. Acceptarea creştinismului a avut loc în 988, factorul hotărâtor al procesului de creştinare al Rusiei Kievene a fost domnia marelui cneaz Vladimir cel Mare. Fundamentele legale ale slavilor de răsărit au fost puse de Iaroslav I cel Înţelept, cel care a publicat colecţia de legi Pravila rusă, legi care au rezistat ocupaţiei lituanieno-polone a teritoriilor rutene.
În 1169, Kievul a fost jefuit de cnezatul Vladimirului, pentru ca mai apoi să fie pustiit de atacurile cumanilor şi mongolilor din secolele al XII-lea şi al XIII-lea, care subjugã în cele din urmă toate statele de pe teritoriul Ucrainei (1239–1240). Unul dintre statele succesoare a fost Galiţia-Volînia, care intrã în conflict cu Regatul Poloniei şi Marele Ducat al Lituaniei.

În timpul secolului al XIV, Polonia şi Lituania au purtat o serie de războaie împotriva mongolilor, iar cea mai mare parte a Ucrainei a trecut sub controlul acestor două puteri. După actul de unire dintre Polonia şi Lituania (Lublin, 1569), regiunea a fost colonizată cu polonezi, germani, armeni şi evrei. Ucraina a trecut sub administrarea poloneză, devenind parte a teritoriilor Coroanei poloneze. Ţăranii ruteni (ucraineni, dar şi de alte naţionalităţi), care au fugit pentru a nu ajunge iobagi, au devenit cunoscuţi cu numele de cazaci, care au întreprins în 1648, revolta care s-a dezvoltat într-un adevărat război de independenţă. Precursorul statului ucrainean contemporan, (Armata Zaporijiană) a căutat să se pună sub protecţia Rusiei prin semnarea unui tratat în 1654, Tratatul de la Pereiaslav, prin care cazacilor le era recunoscută autonomia internă. Guvernarea directă a ţarilor a înlocuit treptat, de-a lungul a mai multor decenii, statutul de autonomie al Ucrainei. După Împărţirile Poloniei din 1772, 1793 din 1795, Galiţia a trecut sub administraţia Austro-Ungariei, restul Ucrainei revenind Rusiei. Dpã primul rãzboi mondial, în care Teritoriul Ucrainei a fost teatrul de luptă al armatelor Imperiului German, Austro-Ungre, a Armatei Roşii bolşevice, a „albilor” lui Denikin, a celei poloneze şi a anarhiştilor lui Nestor Mahno, liderii polonez Józef Piłsudski şi ucrainean Simon Petlura au semnat tratatul de la Varşovia din 1920, prin care s-a încercat alungarea bolşevicilor din Ucraina în timpul Operaţiunii „Kiev”, operaţiune nereuşitã.

Mai mult, dupã Tratatul de la Riga din martie 1921 teritoriile ucrainene de la vest de râul Zbruci au fost încorporate în A doua Republică Poloneză, iar restul a devenit parte a URSS-ului ca RSS Ucraineană. În perioada interbelicã s-a încercat punerea în aplicare a unui program intens de ucrainizare: dezvoltarea rapidă a sistemului de învăţământ în limba ucraineană, noi edituri şi publicaţii în limba ucraineană, folosirea limbii ucrainene a fost încurajată la toate nivelurile, a fost înfiinţată biserica ortodoxă naţională autocefală ucraineană. Colectivizarea a afectat profund Ucraina, sovieticii colectatând în unele cazuri cantităţi atât de mari de cereale din hambarele fermelor colective, încât foametea a devenit un fenomen răspândit la nivel naţional. Perioada industrializării şi colectivizării a coincis cu o vastă campaniei împotriva „deviaţiilor naţionaliste”, care s-a tradus în Ucraina printr-un atac făţiş împotriva elitelor politice şi culturale. Odată cu stoparea politicii de indigenizare în 1931, a fost declanşată rusificarea tuturor sectoarelor vieţii ucrainene. În cel de-al doilea rãzboi mondial ucrainenii au participat la unele dintre cele mai mari bătălii ale celui de-al Doilea Război Mondial precum încecuirea de la Kiev din 1941, asediul Odesei sau forţarea Niprului din 1943. În primele decenii după încheierea războiului, RSS Ucraineană nu număi că a depăşit toate nivelurile producţiei industriale interbelice, dar a devenit vârful de lance al puterii sovietice. Ucraina şi-a proclamat independenţa pe 24 august 1991, ca urmare a procesului de disoluţie a Uniunii Sovietice şi a devenit unul dintre membrii fondatori ai CSI. Prima constituţie postsovietică a fost adoptată pe 28 iunie 1996.

Istoriografie

Cam atât despre momentele cheie din istoria teritoriului ucrainean. Întrebarea este dacã acestea permit extragerea unei esenţe etnice ucrainene. Interpretãrile istorice şi istoriografia unei statalitãţi problematice au o mare influenţã asupra construirii unei identitãţi naţionale, mai ales în cazul slavilor de est, unde contestãrile sunt înflãcãrate din momentul dezintegrãrii URSS. Elitele ruseşti şi chiar majoritatea ruşilor nu considerã Ucraina sau Belarusul ţãri strãine. Şcolile sovietofilã şi rusofilã ridicã Rusia la rang de naţiune primordialã şi acceptã ideea unui transfer de putere dupã colapsul Rusiei kievene cãtre Vladimir-Suzdal, Moscova şi Imperiul Rus. Acest „translatio imperii” este conceptul cheie al celor douã şcoli. Diferenţa dintre ele constã în faptul cã şcoala sovieticã permite o oarecare acceptare a entitãţilor naţionale ucraineanã şi bielorusã. Dar conform doctrinei sovietice, ucrainenii s-au nãscut dupã colapsul Rusiei kievene şi în toatã istoria lor au aspirat la reuniunea cu Rusia, care s-a concretizat în 1654 în Tratatul de la Pereyaslav. Prin urmare, independenţa ţãrii era ceva nenatural, împotriva firii. Rusofilii îi definesc pe ucraineni ca pe o grupare regionalã rusã. În Ucraina aceste şcoli au aderenţi doar în rândul Partidului Comunist şi organizaţiilor panslaviste. Celelate douã şcoli istoriografice care intrã în discuţie sunt cea ucrainofilã şi cea est-slavã, prima prin excelenţã naţionalistã, iar a doua mai degrabã o reacţie la politizãrile istoriei ucrainene. Deşi cei doi preşedinţi centrişti care au condus ţara pânã în 2004, Leonid Krawchuk şi Leonid Kuchima, au susţinut viziunea naţionalistã în sistemul educaţional şi militar, ei au fost mai degrabã est-slavişti. Cãt despre Viktor Iushcenko, el a întãrit poziţia ucrainofilã.

Lupta pentru moştenirea Rusiei kievene are un impact profund asupra tuturor aspectelor percepţiei culturale, conştiinţei istorice sau mitologiei naţionale ruse şi ucrainene. Şcolile ucrainofilã, rusofilã şi sovieticã se bazeazã însã pe realitatea incontestabilã a unitãţii Rusiei kievene, care de fapt a fost, conform istoricului Jaroslaw Pelenski, „o entitate politicã laxã, slab definitã şi eterogenã în care loialitatea triburilor era inseparabilã de teritoriul local”. Asta nu a stopat însã mitologizarea. În tradiţia rusofilã ucrainenii îşi fac apariţia abia prin secolul al XVII-lea, dupã ruperea unitãţii slavilor de est odatã cu prãbuşirea Rusiei kievene. Se presupune cã istoria slavilor de est ar trebui tratatã ca un tot organic. Şcoala sovieticã continuã de fapt tradiţia imperialistã, dar cu ceva balast comunist. Ea propune o origine din „drevnerusskaia narodnost”, care se referã de fapt tot la ruşi şi promoveazã o inegalitate temporalã între cele douã naţii, apariţia Ucrainei pe scena politicã fiind limitatã la secolul al XIV-lea, pânã la reunificarea din 1654. Partidul Comunist şi Partidul Progresist Socialist pun aceent pe o uniune care sã renascã fosta URSS. Volodymir Mukhin, şeful comitetului parlamentar de apãrare şi securitate, subliniazã parteneriatul strategic cu Rusia din considerentul cã ambele provin din acelaşi stat. Mixtura de panslavism şi internaţionalism comunist este similarã celei promovate de Lukashenka în Belarus.

Elita culturalã şi politicã ucraineanã este însã dominatã de şcoala ucraineanã, de viziunea liberalã şi de centru-dreapta. Dominaţia sa este susţinutã şi de rolul disproporţionat pe care îl joacã vestul şi centrul Ucrainei, incluzând capitala Kiev. Diaspora ucraineanã este iarãşi foarte apropiatã de aceastã şcoalã criticatã de mult ori în Occident pentru ultranaţionalism. De altfel diaspora este prima care începe sã producã lucrãri contestatare ale viziunii sovietice, de pildã Orest Subtelny, care publicã la Toronto în 1988 „Ukraine. A History”. Revendicarea moştenirii kievene face parte dintr-un efort mai amplu de a depãşi complexul de inferioritate hrãnit de politicile ţariste şi sovietice. Aşadar întâlnim opinii ca cea a istoricului Mykhailo Braichevsky, care spune cã „Rusia kieveanã este leagãnul ucrainean pentru cã Rusia kieveanã reprezintã primul regat ucrainean”, al doilea regat fiind cel al prinţului Danylo Halytskyi, Galiţia-Volînia. Poporul rus îşi are rãdãcinile în teritoriul geografic ucrainean, în Kiev, Chernihiv sau Periaslav, de unde a migrat spre nord. Aşadar ucrainenii se rãzbunã printr-o inversare de perspectivã, ei devenind acum fraţii mai mari ai ruşilor. În ambele şcoli se pare însã cã miturile şi ideologizãrile creazã baza consolidãrii unei naţiuni din punct de vedere politic şi cultural. Ucraina este redescoperitã şi reconstruitã prin Rusia Kieveanã, care apare ca punct de reper fundamental în toate manualel şcolare începând cu 1991, alãturi de culturi şi state slave şi preslave şi mai vechi, reprezentând o naţionalizare atotcuprinzãtoare a istoriei. Ucraina este prin urmare capabilã de a-şi fãuri o existenţã geopoliticã independentã de Rusia, fapt urmãrit prin aspiraţia spre apartenenţa la UE.

O poziţie intermediarã gãsim în şcoala est-slavã, care pretinde depãrtarea de exclusivismul rusofil, care neagã existenţa ucrainenilor şi bieloruşilor ca entitãţi etnice separate de ruşi, sau ucrainofil, care naţionalizeazã la modul absolut toatã istoria Rusiei kievene. Poziţia centristã şi natura eclecticã a acestei şcoli sunt un produs al legãturilor istorice cu Rusia şi al regionalismului ucrainean. Slaviştii estici propun o estompare a distincţiilor dintre cele douã popoare, dar şi o apropiere faţã de Europa, mizând pe poziţia Ucrainei ca liant între cele douã. Aceastã viziune are mulţi aderenţi din rândul partidelor democrate naţionale tocmai pentru cã propune o egalitate între slavii de est, susţinând cã Rusia kieveanã este locul de baştinã şi a ruşilor, şi a ucrainenilor, şi a bieloruşilor. Egalitatea ruso-ucraineanã este un reper esenţial în politica faţã de Federaţia Rusã, ea presupunând un pragmatism similar celui al lui Kuchma, care a trecut de la platforma pro-rusã de pe care a fost ales în 1994 la platforma pro-NATO, care l-a ajutat în obţinerea recunoaşterii legislative şi executive a graniţelor Ucrainei în 1997-99. Şi totuşi, aderarea la şcoala est-slavã se traduce în dezideratul integrãrii Ucrainei împreunã cu Rusia în „Europa”, ceea ce este greu de acceptat şi pentru politica centristã (de exemplu Partidul Regiunilor) şi pentru Rusia. Sub Iushcenko obiectivul strategic al integrãrii euro-atlantice devine mai clar formulat decât în perioada oscilaţiilor din politica externã ale lui Kuchima, ceea ce presupune şi o ieşire mai pronunţatã din sfera de influenţã rusã.

Ca proiect istoriografic, perspectiva şcolii est-slave se remarcã prin lipsa de radicalism şi o încercare de eliberare de politizãri şi mitificãri, dar din pãcate este greu de aplicat la o naţiune independentã de atât de puţin timp şi în curs de formare identitarã, pentru cã dominaţia rusofiliei şi sovietismului a provocat o reacţie la fel de extremã, menitã sã contracareze orice tentativã de anulare a unei moşteniri istorice pe care poporul ucrainean se vede obligat sã o asume şi sã o apere în vederea construcţiei politice şi culturale a etnicitãţii.
 



Ziare.com
Comentarii

pace

pace

Postat de: Anonymous, 20 Februarie 2014 |

Un articol bun

Am calatorit destul de des prin Ucraina si intr-adevar are o problema de identitate. Marea majoritate a populatiei vorbeste ruseste (in Est si in Centru, inclusiv in Kiev, mai putin in Vestul Ucrainei). Inceputurile istoriei sunt comune cu rusii - nu poti sa spui ca Vladimir sau Oleg sunt ucraineeni sau rusi.. cred ca despartirea intre rusi si ucraineeni a avut loc dupa destramarea Rusiei kievane.
As vrea insa sa va atrag atentia ca biserica din ultima poza nu este din Ucraina, ci din St. Petersburg - Church of the Holly Savior on Blood construita pe locul unde a fost asasinat tarul Alexandru II in 1881.

Postat de: Anonymous, 29 Septembrie 2011 |

Publică un comentariu nou

By submitting this form, you accept the Mollom privacy policy.
Credeţi că achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1925 a fost justă?
Te abonezi la Historia şi câştigi
Aboneaza-te la NEWSLETTER
 

HISTORIA, Nr. 153, Octombrie 2014

HISTORIA, Nr. 153, Octombrie 2014 -
15 Octombrie 2014

În vara anului 1918, războiul civil aprinsese Rusia ca un rug. Pentru revoluţia boşevică, lunile fierbinţi de vară au reprezentat un moment de cumpănă; neobosit, Lenin ţinea discurs după discurs, încercând să redreseze situaţia.  De fiecare dată a vorbit cu convingere despre inevitabilitatea revoluţiei mondiale. Însă soarta îl va duce la uzinele Michelson, acolo unde va fi împușcat în condiții ce ridică până și astăzi mari semne de întrebare...

Vedeţi mai multe detalii
Realitatea.net

Popular content
Soluţie implementată de Tremend
SATI