Actualitate

Registrele parohiale de stare civilă, introduse în Principatul Moldovei şi Ţara Românească în timpul războiului ruso-turc (1806-1812)

Autor: Dinu Poştarencu | 2969 vizualizări

„Historia” vă duce în culisele unui moment cu adevărat important, despre care se ştie prea puţin spre deloc: dispoziţia, în octombrie 1808, a mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni de a se introduce, în toate bisericile din Principatul Moldovei şi Ţara Românească, a registrelor de stare civilă, conform modelului folosit în acea vreme în Rusia. Iniţiativa înregistrării persoanelor născute, căsătorite sau decedate în Principate a fost una îndrăzneaţă; dar a mai trecut ceva vreme până la punerea ei în practică: în 1810, de pildă, numărul registrelor de stare civilă din Principatul Moldovei era încă neînsemnat, iar în Ţara Românească, „din cauza nesupunerii fostului mitropolit Dositei, încă de loc nu sunt introduse”.

 

Prin actele de stare civilă, trecute în registre speciale, după formele prevăzute de lege, se consemnează naşterile, căsătoriile, divorţurile, decesele, adopţiile, schimbarea prenumelui şi a numelui de familie. Ele au menirea de a indica situaţia civilă a fiecărei persoane şi reprezintă nişte minibiografii, fiind indispensabile pe tot parcursul vieţii de om.

Informaţia istorică universală semnalează faptului că, iniţial, în statele creştine, atribuţia de a înregistra actele de stare civilă o avea biserica. Începând cu secolul al III-lea, creaţiile feţelor bisericeşti conţin indicaţii referitoare la înscrierea numelor persoanelor botezate. Tot atât de veche, se pare, este şi înscrierea oamenilor decedaţi, al căror nume erau trecute în pomelnicele de la mănăstiri. Întocmirea actelor oficiale cu ocazia celebrării căsătoriilor devenise un obicei la romani.

Scurt istoric al actelor de stare civilă

Regulile generale privind ordinea de ţinere a registrelor bisericeşti au fost elaborate pentru prima dată de către Conciliul de la Trento(1545-1563). Această adunare a episcopilor a poruncit preoţilor din toată creştinătatea să introducă registre de botez şi de căsătorii, dar fără să impună registre de deces. În primul dintre aceste registre, preotul parohial urma să consemneze numele persoanei botezate şi ale naşilor, iar în cel de-al doilea – numele persoanelor care se căsătoresc şi ale martorilor, ziua şi locul cununiei. Treptat, în anumite dioceze s-a stabilit ca în registrele de botez să fie indicate data şi ora naşterii, iar în registrele de cununie să fie trecute şi numele părinţilor a persoanelor care se căsătoresc. Totodată, în unele dioceze au fost introduse şi registre de deces, în care se indica numele defunctului, ziua morţii şi a înmormântării.

Din secolul al XVI-lea, înregistrările de stare civilă, aflate în atribuţia instituţiei ecleziastice, încep să fie supuse controlului din partea puterii de stat, mai întâi în Anglia (1538) şi Franţa (1539), fenomen care, în secolul al XVII-lea, capătă o largă răspândire. În ultimă instanţă, această tendinţă a determinat transmiterea deplină, într-un şir de ţări din Europa Occidentală, a registrelor de stare civilă în subordinea autorităţii laice. Prima ţară care a introdus înregistrarealaică a actelor de stare civilă a fost Franţa (1781), apoi Olanda, Belgia, România (1864), Italia (1865), Elveţia (1874), Germania (1875), Ungaria (1894), iar cu unele particularităţi (fiind păstrată oficierea obligatorie a căsătoriei religioase) – în Grecia (1856) şi Spania (1870)[1].

Stop-cadru: Ucraina şi Rusia

O tentativă de a introduce registre de stare civilă a fost iniţiată în Ucraina, pe timpul administrării Mitropoliei Kievului de către mitropolitul Petru Movilă, descendent al familiei de mari boieri şi domni ai Ţării Moldovei, Movilă. În cadrul „soborului mitropolitan” din 1646, convocat de acest mitropolit, a fost adoptată decizia ca fiecare preot să aplice registre de stare civilă. Însă, după decesul, în anul următor, al mitropolitul Petru Movilă, registrele au fost abandonate[2].

În Rusia, primul act oficial în care se menţionează despre existenţa registrelorde stare civilă datează din anul 1702, când Petru I a dispus ca toţi preoţii parohiali din oraşul Moscova să prezinte rapoarte cu privire la naşteri şi înmormântări. Introducerea, pretutindeni în Rusia, a registrelor parohiale de stare civilă – la început doar pentru populaţia ortodoxă – a fost iniţiată nu mai devreme de anul 1722. Conform modelului registrului de stare civilă, anexat la decretul sinodal din 1724 al Bisericii Ortodoxe Ruse, acesta consta din trei părţi şi conţinea următoarele date: despre născuţi (numele părinţilor, data botezului şi numele naşilor), căsătoriţi (numele celor cununaţi, ziua cununiei, numele chezaşilor sau al nuntaşilor) şi decedaţi (numele mortului, boala de care a suferit, data împărtăşirii, locul înmormântării). Din 1806, bisericile ortodoxe din Rusia au început să întrebuinţeze registre de stare civilă tipărite[3].

Studiu de caz: Principatul Moldovei şi Ţara Românească

 

La începuturi, naşterile, căsătoriile şi decesele erau dovedite prin mărturii şi prezumţii

Se consideră că până în secolul al XVI-lea, atât în Principatul Moldovei, cât şi înŢara Româneascăstarea civilă a persoanelor nu a făcut obiectul niciunei înregistrări laice sau religioase. Şi aceasta, din cauză că dreptul vechi nu conţinea dispoziţii referitoare la întocmirea actelor de stare civilă. În această situaţie, dovada naşterilor, a căsătoriilor şi a deceselor se făcea prin mărturii şi prezumţii. Astfel, atunci când trebuia cunoscută vârsta unui copil, acest lucru se afla prin depoziţiile unite ale naşilor şi ale preotului care l-a botezat. Dacă cineva contesta starea civilă stabilită prin mijloacele de mai sus, aceasta se putea dovedi cu martori şi acte de familie. Martorii erau preferaţi dintre rudele şi prietenii care se bucurau de bună reputaţie şi care puteau atesta naşterea, căsătoria sau moartea persoanei în cauză, fără a exista vreo sancţiune în cazul unei declaraţii nesincere. Mai târziu, o oarecare evidenţă era ţinută prin grija preoţilor, pentru evenimente legate de anumite ceremonii religioase[4].

Treptat, preoţii încep să înregistreze botezurile, cununiile şi înmormântările, acestea fiind legate de ceremoniile religioase care se făceau cu ocazia

naşterii, căsătoriei sau decesului. Primele reglementări în acest sens se găsesc în Pravila ritorului Lucaci, dată în Moldova, în anul 1581. Unele dispoziţii date preoţilor cu referire la evidenţa înmormântărilor şi întocmirea testamentelor sunt prezente în Pravila lui Vasile Lupu din 1646[5].

Cu toate acestea, până la începutul secolului al XIX-lea, în Principatul Moldovei, din a cărui componenţă a făcut parte, până în 1812, şi spaţiul dintre Prut şi Nistru, nu s-au practicat registre de stare civilă. Informaţii despre lipsa lor în Principatul Moldovei, până la acest început de secol, spicuim din documentele de epocă. Bunăoară, la 28 noiembrie 1818, moşierul basarabean Iordache Millo a înaintat mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni o cerere în care a formulat rugămintea să i se elibereze un document cu privire la naşterea, în 1803, a fiului său Vasile, 

botezat la biserica din satul Hăbăşeşti, ţinutul Roman. Deoarece, în acea vreme, în Principatul Moldovei – aşa după cum se menţionează în cerere – nu existau registre de stare civilă, Iordache Millo a solicitat să i se pună la dispoziţie un certificat, prin care să se confirme că Vasile este cu adevărat fiul său. În certificatul ce i-a fost dat s-a specificat că în trecut, în Moldova, într-adevăr nu au existat registre de stare civilă[6].

Punctul de plecare: dispoziţia, din 1808, a mitropolitului Bănulescu-Bodoni

Atât în Principatul Moldovei, cât şi în Ţara Românească registrele de stare civilă au început să fie puse în practică în timpul Războiului ruso-turc din anii 1806-1812, când trupele ruse au ocupat ambele principate. Implementarea lor s-a produs după înlăturarea de la conducerea Mitropoliei Moldovei a mitropolitului Moldovei Veniamin Costache şi instalarea, prin decretul din 27 martie 1808 al împăratului Rusiei, Alexandru I, a fostului mitropolit al Kievului, Gavriil Bănulescu-Bodoni; acesta a fost numit în fruntea noii unităţi administrativ-teritoriale bisericeşti, create cu această ocazie şi numite Exarhatul Moldovei, Valahiei şi Basarabiei (până la 1812, prin toponimul Basarabia se subînţelegea doar partea de sud a teritoriului dintre Prut şi Nistru).

Evenimentul s-a produs în luna octombrie 1808, când mitropolitul Bănulescu-Bodoni a dispus ca în toate bisericile din ambele Principate să fie introduse registre de stare civilă, conform modelului existent în Rusia, pentru aînregistra persoanele născute, căsătorite sau decedate[7].

Deşi a fost emis un asemenea decret, introducerea registrelor nu s-a întâmplat imediat. Această acţiune s-a tărăgănat un timp; potrivit unui act al vremii, preoţii nu se foloseau de registre nici în luna aprilie a anului următor. La 14 aprilie 1809, membrii Dicasteriei Exarhale a Moldovei s-au pronunţat în privinţa adresei senatorului rus S.S. Kuşnikov, preşedinte al Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti, prin care acesta a solicitat ca, la sfârşitul fiecărei luni, să-i fie puse la dispoziţie informaţii referitoare la numărul născuţilor, căsătoriţilor şi decedaţilor din Moldova şi Basarabia. În răspunsul ce i-a fost dat i s-a explicat: cu toate că mitropolitul Bănulescu-Bodoni a poruncit „clerului din Moldova şi Valahia să introducă registrede stare civilă şi, pentru aceasta, le-au fost trimise modele, însă, din cauza lipsei de experienţă şi neobişnuinţei preoţilor parohiali de aici faţă de această nouă organizare, ar fi bine ca ei să prezinte, cel puţin, date anuale, pe când cele lunare este îndoielnic că le vor înainta. Pe deasupra, este puţin probabil că ei vor furniza în acest an date exacte”[8].

Măsura e aplicată cu greutate

Problema cu privire la introducerea în Principate a registrelorde stare civilă figura la ordinea zilei şi în luna aprilie 1810. În cadrul şedinţei Dicasteriei Exarhale a Moldovei din 29 aprilie 1810 a fost expus conţinutul adresei expediată de către următorul preşedinte al Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti, senatorul rus V.I. Krasno-Milaşevici; şi acesta a cerut să-i fie prezentate informaţii extrase din registrele de stare civilă, din momentul introducerii acestora în Principate, relative la numărul creştinilor născuţi, căsătoriţi şi decedaţi. Prin intermediul acestor registre, menţiona în continuare senatorul, „se pot obţine măcar unele date despre numărul populaţiei”[9]. Membrii Dicasteriei au decis să-i răspundă senatorului că în Principatul Moldovei,registrelede stare civilă sunt prezente într-un număr neînsemnat, iar în Ţara Românească, „din cauza nesupunerii fostului mitropolit Dositei, încă de loc nu sunt introduse”[10].

Putem, deci, afirma cu certitudine că în Principatul Moldovei registrelede stare civilă au început să fie folosite, deşi nu pretutindeni, în decursul anului 1809-începutul anului 1810.

Vom releva în acest context că la Arhiva Naţională a Republicii Moldova sunt depozitate mai multe condici parohiale de stare civilă, cu înscrieri efectuate în perioada Războiului ruso-turc din 1806-1812, şi anume: o colecţie de condici întocmite în anii 1810 şi 1812 de către clerul bisericilor din ţinutul Orhei[11]; o altă serie de condici aparţin bisericilor din ţinutul Iaşi, pe anul 1811[12], iar cea de a treia serie sunt din ţinutul Bender, alcătuite în anul 1812[13].

Analiză de document

Condicile respective, cu rubrici netipărite, sunt divizate în trei părţi, în fiecare dintre acestea fiind trecute evenimentele de stare civilă: naşterile, căsătoriile şi decesele. În prima parte, constituită din cinci rubrici, preotul indica numărul de ordine şi data naşterii (în primele două rubrici), apoi numele nou-născutului, părinţii acestuia (prenumele şi numele de familie al tatălui, prenumele mamei), dacă părinţii sunt cununaţi, localitatea în care erau domiciliaţi, prenumele şi numele de familie al preotului care i-a citit copilului rugăciunea, l-a botezat şi l-a uns cu sfântul mir. În cea de-a patra rubrică se nota data botezului, iar în ultima – naşii (prenumele, numele de familie şi locul de trai).

Partea a doua, prevăzută pentru înscrierea cununiilor, consta din patru rubrici: 1. Numărul de ordine; 2. Persoanele care s-au cununat (localitatea în care îşi aveau domiciliul, dacă mirele era holtei sau văduv, la a câta căsătorie era mirele, prenumele şi numele de familie al mirelui, prenumele domnişoarei, prenumele şi numele de familie al tatălui ei, iar în cazul dacă mireasa era văduvă se indica prenumele ei şi numele de familie după soţul precedent, a câta oară se căsătoreşte, după care urma prenumele şi numele de familie al preotului care i-a cununat); 3. Data cununiei; 4. Chezaşii.

Ultima parte, referitoare la decese, era formată din opt rubrici: 1. Numărul de ordine pentru sex masculin; 2. Numărul de ordine pentru sex feminin; 3. Data decesului; 4. Persoana decedată; 5. Vârsta mortului de sex masculin; 6. Vârsta mortului de sex feminin; 7. Cauza decesului; 8. Preotul care a spovedit şi a împărtăşit persoana decedată; locul înmormântării.

Condica se sfârşeşte cu o totalizare anuală. În primele trei rubrici ale tabloului final se indica numărul persoanelor născute (cele de sex masculin, apoi cele de sex feminin şi cifra totală a lor), apoi, în două rubrici, numărul cununiilor şi numărul persoanelor cununate, după care urmau trei rubrici referitoare la sufletele răposate (cele de sex masculin, apoi cele de sex feminin şi cifra totală a lor) şi altele două rubrici cu indici privitori la numărul morţilor de sex masculin, repartizaţi pe vârste.

 

Note


[1]Informaţii extrase din: Энциклопедический словарь. Издатели: Ф.А. Брокгауз, И.А. Ефрон, С.-Петербург, 1896, том ХIХ (37), р. 201-202.

[2]Ibidem, р. 203.

[3]Ibidem.

[4]Petu Paraschiv, Starea civila si acţiunile de stare civilă, Bucureşti, Editura Detectiv, 2009 (http://www.optimalmedia.ro/stire-dosare-istorice/istoricul-starii-civile-din-romania).

[5]Ibidem.

[6]Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), F. 205, inv. 1, d. 2274, f. 1, 4.

[7]Кишиневские епархиальные ведомости,1879, nr. 14, p. 543.

[8]ANRM, F. 733, inv. 1, d. 46, f. 45.

[9]Ibidem, f. 263.

[10]Ibidem.

[11]ANRM, F. 211, inv. 5, d. 1 (anul 1810); F. 211, inv. 5, d. 2 (anul 1812); F. 211, inv. 3, d. 1 (anul 1812).

[12]ANRM, F. 211, inv. 1, d. 1.

[13]ANRM, F. 211, inv. 2, d. 1.



Ziare.com
Comentarii

Publică un comentariu nou

By submitting this form, you accept the Mollom privacy policy.
Credeţi că achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1925 a fost justă?
Te abonezi la Historia şi câştigi
Aboneaza-te la NEWSLETTER
 

HISTORIA, Nr. 153, Octombrie 2014

HISTORIA, Nr. 153, Octombrie 2014 -
15 Octombrie 2014

În vara anului 1918, războiul civil aprinsese Rusia ca un rug. Pentru revoluţia boşevică, lunile fierbinţi de vară au reprezentat un moment de cumpănă; neobosit, Lenin ţinea discurs după discurs, încercând să redreseze situaţia.  De fiecare dată a vorbit cu convingere despre inevitabilitatea revoluţiei mondiale. Însă soarta îl va duce la uzinele Michelson, acolo unde va fi împușcat în condiții ce ridică până și astăzi mari semne de întrebare...

Vedeţi mai multe detalii
Realitatea.net

Popular content
Soluţie implementată de Tremend
SATI