Regi catolici, regine protestante, copii ortodocși

Casa Regală a României a fost un mozaic confesional. Primii doi regi ai României, născuţi romano+catolici, s-au căsătorit cu principese protestante, iar copiii rezultaţi au fost botezaţi ortodox.

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, în februarie 1866, oamenii politici ai vremii au hotărât să aducă pe tron un prinț străin, dintr-o casă domnitoare apuseană. Măsura trebuia să pună capăt disputelor pentru domnie între vechile familii boierești, toate înrudite. Și să asigure, totodată, prestigiu extern Principatelor.

Regi catolici într-o țară majoritar ortodoxă

Avantajoasă din punct de vedere politic, aducerea unui prinț de altă naționalitate putea genera complicații din punct de vedere religios. În acord cu harta confesională a Europei Occidentale, candidații la domnia Principatelor majoritar ortodoxe puteau fi ori romano-catolici, ori protestanți. Acest inconvenient a fost tranșat în Constituția din 1866. Capitolul II, Secțiunea I - Despre domn, articolul 82, prevedea că toți fiii și fiicele viitorului monarh ar fi urmat să fie obligatoriu crescuți „în religiunea ortodoxă a răsăritului". Dacă în privința primului rege s-a putut face o concesie, clasa politică de la București nu a putut admite ca moștenitorul tronului să aparțină altei confesiuni decât cea a majorității populației.

Menit să apropie dinastia străină de poporul român ortodox, acest articol a produs în timp supărări în familia regală și, uneori, chiar drame personale. Situația a fost cumva complicată și de obligația impusă Casei Domnitoare de a nu se înrudi niciodată cu vreo familie românească. Mozaicul confesional este bine ilustrat de familiile primilor doi regi, Carol I și Ferdinand. Ambii catolici, s-au căsătorit cu protestante, iar copiii rezultați din căsătorii au fost botezați în religia ortodoxă.

Nunta lui Carol I - catolică, protestantă și ortodoxă

În mai 1866, pe tronul de la București a fost adus Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, un principe german, aparținând confesiunii romano-catolice. Trei ani mai târziu, prințul s-a căsătorit cu Elisabeta de Wied, o principesă germană protestantă. Căsătoria celor doi a fost oficiată în noiembrie 1869, la castelul aparținând familiei viitoarei regine a României, după o lună de la cunoștința celor doi. Rapid, dar mai târziu decât și-ar fi dorit mirele, grăbit să se întoarcă în România. La originea întârzierii s-a aflat Papa. Deoarece Carol era catolic, pentru căsătorie era nevoie de dispensa Vaticanului. Care se acorda, în principiu, cu condiția ca urmașii cuplului să fie crescuți în religia romano-catolică. Tocmai această condiție intra în contradicție cu prevederile Constituției românești.

Nemulțumit că un principe catolic se căsătorește cu o protestantă, și încă mai nemulțumit că urmașii vor fi botezați ortodox, Papa a tergiversat acordarea dispensei, scrie Mihail Polihroniade într-o biografie a lui Carol I, apărută între cele două războaie mondiale. Nerăbdător, principele Carol a renunțat să mai aștepte. Cu mare greutate s-a găsit un preot militar, care a acceptat să oficieze și ceremonia romano-catolică, pe lângă cea protestantă.Pentru a le da satisfacție românilor, chiar în ziua când a revenit la București, cuplul a făcut primul drum la Mitropolie, ca să obțină și binecuvântarea șefului Bisericii Ortodoxe din România. „În București, părechea regală în mijlocul aclamațiunilor urcă pe dealul Mitropoliei ca, după obiceiul străbun al țării, să fie binecuvântați de Mitropolit. În aceeași zi se cununară 50 de părechi tinere, din deosebitele județe; un simbol frumos, prin care fericirea țării se încopcie (se leagă, n.r.) de cea a clasei domnitoare", scria revista „Luceafărul" din 1904, într-un articol omagial, la aniversarea celor 60 de ani ai Reginei.

Vlăstarele regale, disputate între ortodocși și catolici

Un an mai târziu, în 1870, s-a născut Principesa Maria. După cum cerea Constituția, a fost botezată ortodox. Copilul regal a murit când nu împlinise încă patru ani. În mesajul de mulțumite pentru condoleanțe adresat poporului, familia regală a ținut să sublinieze că mica principesă fusese româncă, atât prin religie, cât și prin limbă. „Religiunea copilului nostru și limba pe care a vorbit-o au primit pentru Noi o nouă sfințire, căci fiecare cuvânt românesc ne va aminti de acum înainte drăgălașul sunet al dulcelui glas pe care n-o să-l mai auzim niciodată pe lumea aceasta", consemna Mite Kremnitz în biografia dedicată primului rege al României.

În familia domnitoare a României nu s-a mai născut alt copil. Pe lângă nefericirea personală, lipsa urmașilor reprezenta și o problemă politică: abia instalată, dinastia străină nu putea oferi țării un moștenitor al tronului. În acest caz, Constituția prevedea ca viitorul rege să fie căutat în familia lui Carol I. În 1888, principe de coroană (moștenitor al tronului, n.r.) a fost declarat Ferdinand, nepotul de frate al Regelui Carol I. Oamenii politici s-au văzut siliți de împrejurări să accepte și pe-al doilea prinț catolic pe tronul Regatului României. Nu l-au obligat să treacă la ortodoxie, dar au amintit prevederile constituționale, care obligau creștinarea vlăstarelor regale în rit ortodox. Peste patru ani, în decembrie 1892 (stil vechi), Ferdinand s-a căsătorit cu Maria de Edinburgh, nepoata Reginei Angliei și a Țarului Rusiei. Mariajul perechii princiare s-a oficiat tot în Germania, atât în rit catolic, cât și anglican.

Ferdinand și Maria au avut șase copii, botezați toți în religia ortodoxă. Creștinarea lor în religia răsăritului a nemulțumit Vaticanul, care l-a excomunicat pe Principele Ferdinand. În cazul lui Carol al II-lea, al treilea rege al României, situația a fost mai simplă din punct de vedere confesional: acesta s-a căsătorit cu o principesă ortodoxă - Elena, din casa regală a Greciei. Mihai, ultimul rege al românilor, a fost botezat în religia ortodoxă, la fel ca și tatăl său.

 

 Regele Ferdinand, excomunicat de Vatican

Ferdinand I, al doilea rege al României, a fost o persoană profund religioasă. Astfel că „mica excomunicare" (oprirea credinciosului catolic de a primi Sfânta Împărtășanie, n.r.), dictată împotriva lui de Papă, l-a afectat în cel mai înalt grad. Diplomația română a făcut nenumărate demersuri pe lângă Vatican pentru ridicarea excomunicării. Majoritatea au fost sortite eșecului. Doar în fața morții suveranului de la București s-a frânt cerbicia Sfântului Părinte. Regele, suferind de cancer al colonului, a agonizat în chinuri groaznice.

Împăcarea cu Biserica Romei, în al doisprezecelea ceas

Împrejurările dramatice din primăvara și vara lui 1927 au fost descrise în memorii de Constantin Argetoianu. „Elisabeta (a doua fiică a regelui, n.r.) mi-a mărturisit într-adevăr că suferințele fizice pe care le îndura tată-său erau nimic pe lângă cele morale. Profund religios, catolic habotnic, regele nu se putea împăca cu ideea că moare certat cu biserica sa, și demersuri presante se făceau la Roma pentru ridicarea «micii excomunicări» ce fusese pronunțată după botezul Principelui Carol în religia ortodoxă. Se știe că biserica catolică nu tolerează căsătoriile mixte, decât cu condiția ca, copiii ieșiți din ele să rămână catolici. Catolicul care calcă această tradiție este exclus din comunitatea romană. Și a fost exclus și regele Ferdinand. Diplomația noastră a negociat mai bine de 25 de ani la Vatican, ca să obțină ridicarea «interdictului», fără să poată obține decât o îndulcire de fapt, situația de drept rămânând neschimbată. Abia în aprilie 1927, și în fața morții, biserica s-a mai muiat și Papa a trimis un prelat la București, cu iertarea deplină și binecuvântarea sa apostolică. Din acel moment, regele Ferdinand a fost alt om: nervozitatea sa a făcut loc unui sentiment de resemnare și de beatitudine, care i-au permis să-și trăiască ultimele luni ca un erou și ca un sfânt, fără o revoltă, fără un murmur, fără o clipă de prosternare în fața morții implacabile. Puterea credinței este nemărginită".

Regele Ferdinand a murit la Peleș, în noaptea de 19 iulie 1927, înainte de sosirea preotului. Ceremoniile funerare, organizate la Sinaia, București și Curtea de Argeș, au fost ortodoxe. Prima slujbă a fost ținută de superiorul Mănăstirii Sinaia. Totuși, în ziua înmormântării, la Palatul Cotroceni, unde a fost depus, a fost oficiat și un serviciu religios catolic.

 

Ultima nuntă regală din România, revendicată de două confesiuni

Alt episod tensionat, generat de motivații religioase, s-a petrecut la nunta principesei Ileana a României cu Arhiducele Anton de Habsburg. Cea mai mică fiică a cuplului Ferdinand-Maria era ortodoxă practicantă. De altfel, după plecarea din România s-a călugărit. Primul soț al principesei, Anton de Habsburg, era catolic. Nunta s-a organizat în România, la Sinaia, și a fost ultimul eveniment de acest gen până la abolirea monarhiei, în decembrie 1947.

Emisar la Papă

Principesa Ileana și-a dorit să primească binecuvântările și din partea înaltului cler ortodox. Însă Papa a refuzat, amenințând cu refuzul dispensei pentru căsătorie. În acest caz, întregul ceremonial s-ar fi desfășurat în rit ortodox. Date fiind sensibilitățile religioase ale principesei, mirii au înclinat la un moment dat pentru această variantă. Dar s-au opus vehement Arhiducele Leopold și Arhiducesa Blanka, părinții lui Anton. Aceștia au comunicat Regelui Carol al II-lea că în cazul când căsătoria nu va fi oficiată romano-catolic, nu vor participa la ceremonie. La rândul ei, viitoarea Arhiducesă de Habsburg era nemulțumită de turnura luată de evenimente. „Simt că se rupe ceva în mine la gândul că părăsesc Țara fără a primi binecuvântarea bisericei în care am fost botezată și am crescut și am învățat să mă exprim prin ea", îi scria principesa fratelui ei, regele Carol al II-lea (Nicolae Pepene, Nunta principesei Ileana, ultima căsătorie monarhică din România, Historia). Pentru detensionarea situației, Regele Carol al II-lea a trimis un emisar special la Papă, în persoana monseniorului Vladimir Ghica.

Cu toate insistențele, compromisul nu s-a putut face. Pentru mulțumirea principesei și menajarea orgoliului Bisericii Ortodoxe Române, i s-a permis ca înainte de nuntă să se spovedească și să se împărtășească în religia căreia îi aparținea. Ritualul, organizat cu mare fast, a fost oficiat de însuși patriarhul Miron Cristea, care s-a deplasat special la Sinaia. După aceea, înaltul prelat a plecat, refuzând să ia parte la ceremonii, în semn de protest față de oficierea ceremoniei în rit romano-catolic.

Prințesă de România, fondatoarea mănăstirii Ellwood City din SUA

Principesa Ileana a României a avut o existență complicată, asemenea altor capete încoronate ajunse în exil. A plecat din România în ianuarie 1948, cu destinația Elveția. A ajuns ulterior în Statele Unite, via America de Sud. În 1960, după mai multe eșecuri în viața personală, a intrat în obștea Mănăstirii Acoperământul Maicii Domnului din satul Bussy-en-Othe, Franța. Gândul de a îmbrățișa viața monahală îi stăruia în minte de mai multă vreme.

Flacăra ortodoxiei, pe pământ american

După isprăvirea perioadei de noviciat în Franța și tunderea la monahism în sub numele de maica Alexandra, s-a întors în Statele Unite ale Americii. Din fonduri proprii, plus contribuția lui Valerian Trifa, episcopul ortodox din America de Nord, a cumpărat un teren în statul Pennsylvania, la jumătatea drumului dintre Chicago și New York. Maica Alexandra urmărea un dublu scop, scrie Bev. Cooke în „Principesă și monahie. Domnița Ileana - Maica Alexandra". Pe de o parte, voia să stabilească o tradiție monahală în America, prin inițierea directă a oamenilor în tainele și frumusețea monahismului ortodox; pe de altă parte, să ofere un loc celor ce simțiseră deja chemarea pentru viața mănăstirească.

Cazată în rulotă

Fiica Reginei Maria a supravegheat ridicarea mănăstirii de la nivelul solului. La început, când din viitorul așezământ nu exista decât terenul, a locuit acolo singură, într-o rulotă. „Prima dimineață, când m-am trezit în rulota așezată pe terenul mănăstirii, a fost o experiență cerească, scrie maica Alexandra. Soarele strălucea, pomii fructiferi înfloriseră, păsările ciripeau, inima mea îl lăuda pe Dumnezeu pentru marea lui bunătate. Nici nu-mi păsa că rulota nu era conectată încă la utilități și că nu fusese montată definitiv - ceea ce o făcea să se legene în toate părțile, ca un scrânciob. Faptul că mă aflam acolo era o realizare atât de mare! Altfel, cum aș fi putut urmări desfășurarea lucrărilor de construcție?". După o vreme i s-a mai alăturat o maică americană, trecută la ortodoxie. La sfințire, în septembrie 1968, la mănăstire viețuiau doar cele două maici. Maica Alexandra a fost stareță până în 1978. A murit în ianuarie 1991 și este înmormântată în curtea așezământului pe care l-a fondat.

 

 

Sursa: www.adevarul.ro