Principatele în jocul marilor puteri din secolul al XIX-lea

Autor: Bogdan Vârşan | 8314 vizualizări

 

Războiul din 1768-1774 a deschis la nivel european o ”problemă românească”, ca o componentă  a ”chestiunii orientale”.[1] Prin tratatul de la Kuciuk – Kainargi (1774) s-a reconfirmat autonomia Principatelor în cadrul Imperiului Otoman. Evenimentele militare produse de izbucnirea conflictului ruso-austro-turc (1787-1792) duc la expansiunea Rusiei pe seama imperiului Otoman ceea ce convinge marile puteri de necesitatea menţinerii statu-quo-ului în zona sud-estică a Europei.

În perioada de după războiul încheiat în 1792 Poarta a oscilat între prudenţă şi interesele tradiţionale. Pacea de la Campo Formio[2] învecinează Franţa cu imperiul Otoman şi deschide noi căi de intrare în Balcani pentru Austria. Războiul lui Bonaparte în Egipt a dus la tratatul din 1798 cu Rusia[3], inclusiv la războiul declarat de Poartă Franţei.  Încheierea la 23 decembrie 1798 a tratatului de alianţă defensivă ruso-turc, o alianţă cerută nu de Rusia, ci de Poartă, care, în schimbul garantării posesiunilor sale, oferea ruşilor libera ieşire prin Strâmtori.

Imperiul otoman va adera la tratatul de la Amiens[4], va acorda libera navigaţie pe Marea Neagră francezilor şi englezilor, va încerca să ţină piept cererilor ruseşti care o vor conduce la hatişeriful din 1802. Convenţia ruso-turcă din 1802 a întărit poziţia Rusiei în Principate şi Balcani, dar i-a slabit-o la Constantinopol. Poarta va amâna recunoaşterea lui Napoleon ca împărat până după Austerlitz şi va reînnoi tratatul de alianţă cu Rusia, pe care însă sultanul nu-l va ratifica. În aprilie 1806, Poarta interzice navelor de război ruseşti trecerea prin Strâmtori.

Depunerea de către Poartă a domnitorilor C. Ipsilanti şi Al. Moruzi a fost una din cauzele războiului ruso-turc izbucnit în 1806. Este o luptă pentru supremaţie în sud-estul continentului. Poarta încalcă hatişerifului din 1802 care preciza că domnii nu pot fi schimbaţi înainte de 7 ani decât pentru un delict dovedit. Pentru a trece peste prevederile actului din 1802, Poarta a făcut presiuni asupra lui Al. Moruzi să demisioneze. Ruşii au repetat avertismentele, dar intervenţia lui Napoleon I a decis Poarta să înlocuiască domnitorii, schimbaţi cu Al. Suţu şi Scarlat Callimachi. 

”Vreau, îi scria Napoleon lui Talleyrand la 9 iunie 1806, să redăm porţii stăpânirea absolută asupra Moldovei şi Valahiei. Nu vreau să împart imperiul de la Constantinopol. Eu vreau să reîntăresc şi să consolidez acest mare imperiu şi să mă servesc astfel de el ca opoziţie contra Rusiei.” [5] La 20 iunie 1806, scrisoarea lui Napoleon către Selim III cuprindea urmatoarele: ”în ceea ce priveşte Moldova şi Valahia, dacă Înălţimea Voastră vrea să nu piardă aceste provincii, ea trebuie să folosească toate ocaziile favorabile pentru a rechema vechile familii la tron; prinţii greci care le guvernează sunt agenţi ai ruşilor.”[6]

 

Poziţia Principatelor faţă de forţele ce-i decideau soarta.

Reacţia Principatelor Române faţă de confruntările continentale de care depindea soarta lor nu putea fi de amploare, ele fiind lipsite de independenţă, mijloacele de exprimare în politica internaţională erau reduse, aproape inexistente. Cu toate că influenţa rusească la Constantinopol, ca şi la Iaşi şi Bucureşti creşte, domnitorii numiţi după războiul din 1792, Al. Moruzi în Muntenia şi Mihai Suţu în Moldova, nu se arată înclinaţi să i se supună. Totuşi, Poarta nu are încredere în aceştia, mai ales în Moruzi, din cauza legăturilor sale cu Franţa. Urmaşul lui Al. Moruzi, prinţul Al. Ipsilanti pare indecis; austriecii şi ruşii uzează constant de coruperea anturajului său. Cu polonezii se poartă prudent, nu din convingere politică, ci din cauza sprijinului de care se bucurau la Constantinopol.

De regulă, domnitorii fanarioţi ”nevânduţi ruşilor” împărtăşeau opinia că o schimbare de statut a Principatelor echivala cu pierderea sursei de îmbogăţire. C. Ipsilanti, numit domn în 1799 se remarcă printr-o concepţie proprie asupra practicii politice. Printr-un abil joc politic, câştigă încrederea prusienilor. În realitate, Ipsilanti era un soi de partizan al Rusiei, însă servea interesele acesteia atunci când erau în acord cu ale sale: ”dorea unirea Moldovei şi Munteniei într-un singur stat, formarea unei armate sub comanda sa.”[7] O ruptură avea să se producă între Ipsilanti şi ruşi în timpul războiului din 1806-1812, când va fi eliminat din viaţa politică din pricina rolului la care nădăjduia şi care contravenea tendinţelor de anexare a Principatelor

 Anii 1806 – 1812

Domniile lui Al. Suţu în Moldova şi Mihai Suţu în Muntenia au jucat mai mult rolul unui intermezzo.  În 1806 Rusia ocupă Principatele, şi tot atunci se întoarce la Bucureşti C. Ipsilanti cu titlul de ”domn al Moldovei şi Ţării Româneşti”, însă poziţia lui este nesigură. Armata rusă intră în Moldova nu ca un inamic, ci pentru a restabili vechile raporturi ruso-turce potrivit tratatelor. Alexandru I îşi exprimă clar poziţia, aceea nu de a anexa ori rupe Principatele de imperiul Otoman.  Însă la Tilsit s-a decis împărţirea sferelor de stăpânire şi influenţă a Imperiului Otoman între Napoleon şi Alexandru: Principatele şi Serbia pentru Rusia, ”Albania turcească” şi posesiunile Veneţiene pentru Franţa. Întâlnirea de la Tilsit a constat în semnarea a două tratate: prin cel dintâi Rusia declara război Angliei, iar prin cel de-al doilea se stipula medierea de către Franţa a păcii ruso-turce, iar dacă Poarta nu accepta acea mediere, Franţa şi Rusia vor sustrage imperiului Otoman provinciile sale europene.

Deşi tratatul de la Tilsit prevede evacuarea Principatelor de cele două armate după semnarea armistiţiului, prevederea era doar în avantajul Porţii. Astfel că la 20 august acelaşi an, ţarul a dat ordine ca armata rusă care începuse evacuarea, a făcut cale întoarsă, deşi armistiţiul fusese ratificat. Cele două părţi şi-au aruncat reproşuri reciproce privitoare la neexecutarea evacuării. Ţarul a repudiat armistiţiul. La Erfurt, Napoleon şi Alexandru au renunţat la împărţirea posesiunilor otomane, Petersburgul limitandu-se la dobândirea Principatelor fără mediaţia franceză. Convenţia secretă ruso-franceză de la Erfurt a confirmat cedarea Principatelor şi a Finlandei către Rusia, cedare care devenea o condiţie a păcii cu Anglia. Însă... chiar şi partizanii cei mai înfocaţi ai anexării Principatelor realizează marile dificultăţi ale împlinirii acestui obiectiv. 

Iminenţa războiului cu Franţa face ca Rusia să încheie războiul cu turcii, măcinaţi de tulburările interne, pace ce se semnează la Bucureşti în aprilie 1812. Tratatul de la Bucureşti din 28 mai 1812 prevedea prin că râul Prut până la confluenţa cu Dunărea şi malul stâng al Dunării până la Chilia şi Marea Neagră formează limitele imperiilor otoman şi rus. Tratatul n-a mulţumit pe nimeni. Moldova era înjumătăţită, sârbii, deşi li se acorda autonomia erau departe de a atinge ţelurile lor şi vor reîncepe revolta armată. În regimul intern al Principatelor, tratatul din 1812 nu a adus modificări sensibile. Nu se schimbă nici condiţia domnitorului fanariot.

O nouă ordine europeană

Stabilirea unei noi ordini europene la Congresul de la Viena n-a avut un efect imediat prea mare asupra Principatelor. Tratatul de la Viena din 9 iunie 1815 conţinea anumite clauze care aveau să afecteze dezvoltarea viitoare a Principatelor Române. După congresul de la Viena, Rusia şi-a redobândit predominanţa pe care o avusese în Moldova şi în Ţara Românească înainte de 1812. În plus, românii erau siguri că eliberarea lor de sub dominaţia otomană va fi înfăptuită de Rusia şi nu de Austria sau de puterile occidentale şi şi-au oferit fără reţineri colaborarea.

Răscoala lui Tudor Vladimirescu avea sa pună capăt ordinii fanariote însă numai cu preţul protectoratului rusesc. Noii domnitori – Grigore Ghica în Ţara Românească (1822-1828) şi Ioan Sandu Sturdza în Moldova (1822-1828) – au fost numiţi la 1 iulie, iar forţele de ocupaţie otomane au părăsit teritoriul puţin mai târziu în acelaşi an.

La 17 martie 1826, guvernul rus trimite un ultimatum la Constantinopol, cerând ca prevederile de la Bucureşti din 1812 să fie complet îndeplinite. Sultanul Mahmud al II-lea trimite o delegaţie în luna mai în micul port Akkerman. Rezultatul acestor negocieri a fost Convenţia de la Akkerman din 7 octombrie 1826, acre a reafirmat prerogativele Rusiei în caliate de ”putere protectoare” în Moldova şi Ţara Românească. 

Relaţiile ruso-turce s-au deteriorat în permanenţă după încheierea Convenţiei de la Akkerman La 30 noiembrie 1827 Mahmud al II-lea a repudiat Convenţia de la Akkerman şi la scurt timp după aceea ţarul a decis să pornească războiul.

Rusia a declarat război Turciei la 26 aprilie 1828 ocupând Bucureştiul la 12 mai. În timp ce luptele continuau la sud de Dunăre, Principatele au fost puse sub administraţie civilă provizorie condusă de contele Feodor Petrovici Pahlen. Întru-cât cei doi domnitori nu se arătaseră dornici în îndeplinirea dorinţelor Rusiei, autorităţile ruseşti îi vor izgoni în mai. 

Războiul s-a încheiat cu tratatul de la Adrianopol în condiţii destul de grele pentru otomani. Tratatul a consolidat autoritatea rusă asupra Principatelor. Singurele vestigii ale suzeranităţii otomane au fost haraciul anual şi drepul sultanului de a confirma alegerea domnitorilor. Ocupaţia rusă a adus schimbări majore în viaţa publică din principate. De o importanţă crucială a fost introducerea unei legi fundamentale, Regulamentul Organic.

Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe contele Pavel Kiseleff ca reprezentant al său în Principate, cu responsabilitaea de a aplica prevederile Tratatului de la Andrianopol. În timpul mandatului său, care a durat până în 1834, Kiseleff a folosit puterile sale aproape nelimitate pentru a reorganiza viaţa politică şi economică. 

 

Bibliografie

Boicu, L.,  Principatele române în raporturile politice internaţionale,  Institutul European, Iaşi, 2001

Carpentier, J. , Lebrun, Fr., Istoria Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

Bărbulescu, M., Debetant, D.,Hitchins, K., Papacostea Ş. Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti, 2006

Hitchins, K., Românii 1774-1866, Ed. Humanitas, Bucureşti,1998

 



[1]K. Hitchins, Șerban Papacostea – Istoria României, Ed. Corint, București, 2006, p. 248

[2]Tratat de pace semnat în 1797 între Franța și Austria, consolida cuceririle franceze în nou formata Republică Cisalpină, în schimb, Austria primea Veneția.

[3]Expediția din Egipt a fost văzută ca o amenințare la integritatea imp. Otoman; relațiile ruso-turce devin brusc cordiale, iar în dec. 1798 s-a realizat alianța dintre țar și sultan; la tratat a aderat și Anglia în 1799 și, pentru prima oară, M. Neagră a fost închisă.

[4] Prin tratatul de ”pace perpetuă” de la Amiens (1802), cu Anglia, Franța renunța la Egipt, în favoarea otomanilor, iar englezii la majoritatea teritoriilor cucerite peste mări în timpul războiului, cu excepția Ceylonului și a insulelor Trinidad.

[5]Leonid Boicu – Principatele române în raporturile politice internaționale, Institutul European, Iași, 2001, p. 99

[6]Ibidem.

[7]  Leonid Boicu – Principatele române în raporturile politice internaționale, Institutul European, Iași, 2001, p. 136



Ziare.com
Comentarii

Publică un comentariu nou

By submitting this form, you accept the Mollom privacy policy.
Credeţi că achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1925 a fost justă?
Te abonezi la Historia şi câştigi
Aboneaza-te la NEWSLETTER
 

HISTORIA, Nr. 153, Octombrie 2014

HISTORIA, Nr. 153, Octombrie 2014 -
15 Octombrie 2014

În vara anului 1918, războiul civil aprinsese Rusia ca un rug. Pentru revoluţia boşevică, lunile fierbinţi de vară au reprezentat un moment de cumpănă; neobosit, Lenin ţinea discurs după discurs, încercând să redreseze situaţia.  De fiecare dată a vorbit cu convingere despre inevitabilitatea revoluţiei mondiale. Însă soarta îl va duce la uzinele Michelson, acolo unde va fi împușcat în condiții ce ridică până și astăzi mari semne de întrebare...

Vedeţi mai multe detalii
Realitatea.net

Popular content
Soluţie implementată de Tremend
SATI