Zoom
„Realitatea Ilustrată”, o săptămână interbelică în imagini
Întâlnirea dintre echipa României şi cea a Ungariei, sfert-finalistă la Cupa Mondială din 1934, s-a încheiat cu un eşec pentru români. 2-1 pentru Ungaria, iar vina pentru înfrângere a fost aşezată pe umerii comisiei de selecţie. Prima victorie a României în faţa Ungariei a venit abia în 1999.
Belgrad, mai 1972: după două meciuri terminate la egalitate, România şi Ungaria joacă o partidă de baraj în cadrul Campionatului European. Se părea că e momentul pentru prima victorie a tricolorilor în faţa unei echipe pe care nu o învinsesem niciodată. Golul lui Sandu Neagu a fost insuficient. Victoria a venit abia în iunie 1999, după o primă repriză extraordinară. Ungaria nu mai speria însă pe nimeni...
În perioada interbelică, relaţiile politice dintre cele două ţări de după încheierea Păcii de la Trianon şi-au pus amprenta pe cele sportive. Deşi echipele de club maghiare vizitau destul de des România, primele reprezentative nu s-au aflat faţă în faţă până în 1936, după încheierea unui acord special privind relaţiile sportive.
Motivul pentru un asemenea gest era dat de manifestările colaterale generate de întâlnirile sportive, nu într-atât huliganismul, cât propaganda iredentistă (reciprocă, în fond) fiind motivul acestui fapt.
În 1931, la Budapesta, echipa de amatori a Ungariei (în România, profesionismul era încă total interzis) câştiga cu 4-0. Ca prim meci oficial contează însă cel jucat la Bucureşti, la 4 octombrie 1936. România a condus la pauză, dar Ungaria a câştigat cu 2-1.
Înfrângerea a fost urmată de discuţii aprinse. Echipa României nu mai era formaţia ezitantă din anii 1920. Totuşi, numărul jucătorilor de origine maghiară sau germană din echipa naţională rămăsese ridicat, pe drept cuvânt, dacă ne gândim la talent şi merite sportive. Dar presiunea discuţiilor despre „românizarea” naţionalei – adică eliminarea jucătorilor neromâni, cerută vehement de însuşi preşedintele federaţiei, V. V. Tillea – mereu amânată, dar constant adusă în atenţia opiniei publice, avea să îngreuneze situaţia echipei. Mai mult, Tillea însuşi s-a pronunţat încă din septembrie 1936 împotriva amicalului, susţinând că România „nu ar face faţă”.
Pe de altă parte, presa acuza constant absenţa meciurilor cu naţionale mai puternice, de la care se putea învăţa. Ungaria, una dintre cele mai bune echipe din Europa, fusese sfert-finalistă în 1934, iar peste doi ani avea să joace finala Cupei Mondiale. În ziarele de la Bucureşti se scria cu respect despre tehnica, tactica şi atitudinea fotbalului din Ungaria, dar şi despre folosirea acestuia ca un bun instrument de propagandă naţională, ceea ce nu se reuşise în România.
Până la urmă, vina pentru înfrângere a fost aruncată asupra comisiei de selecţie, formată din oameni cu vechime în fotbalul interbelic, precum Theodor Davila, Constantin Rădulescu (antrenorul naţionalei), A. Căpăţână, Liviu Iuga şi N. Birăescu. Pe de altă parte, în presa maghiară s-a vorbit despre un aranjament, după schimbarea celebrului portar Mircea David cu Dumitru Pavlovici la pauză. Până în 1940 s-au mai jucat doar două meciuri între cele două naţionale. Relaţiile fotbalistice dintre cele două ţări s-au reluat de pe poziţii de „cooperare socialistă” în 1945, dar victoriile Ungariei au fost zdrobitoare.
Publică un comentariu nou