Preoţii militari români în „Cruciada contra bolşevismului”

Prezenta preoţilor pe frontul de luptă e atestată încă din perioada Războiului de Independenţă, însă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sarcinile acestora depăşesc cadrul restrâns al acţiunilor de întărire a moralului trupelor combatante. Dincolo de Prut, dar, mai ales peste Nistru, preoţii militari urmau să joace rolul unor veritabili propagandişti. Aceasta, de vreme ce campania din Est avea caracter de „război sfânt”, de „cruciadă împotriva bolşevismului”.

Această „cruciadă” reprezenta la nivel propagandistic marea bătălie dintre civilizaţia creştină, reprezentată de Axă, şi barbaria bolşevică, promotoarea unui sistem politic, ideologic şi social dezumanizant, fiindcă punea creaţia înaintea Creatorului, considerând religia a fi opiumul popoarelor. Prin folosirea în plan propagandistic a conceptului de „cruciadă” se reînvia în parte misticismul creştin care animase cruciadele pe care le organizase Occidentul creştin în Evul Mediu timpuriu pentru eliberarea Sfântului Mormânt, doar că spiritus rector era atunci Biserica Romano-Catolică; în timp ce, în cazul nostru, el e reprezentat de Biserica Ortodoxă Română, devenită Patriarhat la 1925, aflată între 1939 şi 1948 sub ascultarea energicului patriarh Nicodim.

Mesajul-cheie: ne batem pentru salvgardarea civilizaţiei europene de barbaria bolşevică

Biserica, prin activităţile sale misionare susţinute în teritoriile ocupate de armata română după trecerea Nistrului, în august 1941, legitima – prin Episcopia Armatei, aflată sub conducerea lui Partenie Ciopron (1937-1948), în planul activităţilor misionare militare, şi prin Misiunea Bisericii Ortodoxe în Transnistria în planul activităţilor civile similare – această „Cruciadă contra Bolşevismului”, mult întărită de proaspăta frăţie de arme româno-germană. Tonul oficial al propagandei româneşti era că noi ne băteam pentru salvgardarea civilizaţiei europene de barbaria bolşevică, iar Biserica sprijinea această acţiune din punct de vedere spiritual, pentru combaterea ateismului de tip ştiinţific al vecinilor din Răsărit. Nu mai rămânea decât ca aceste idei să fie inoculate mai întâi trupei, pe linia lanţului de comandă, apoi publicului românesc, pe linia reportajului de război, care a cunoscut în perioadă o dezvoltare deosebită.

Iar reportajul de război trebuia să îndeplinească două mari condiţii: să corespundă vederilor autorităţilor momentului, civile şi militare, şi să fie extrem de sugestiv prin subiect. E cazul lucrării Ard malurile Nistrului, semnată de Constantin Virgil Gheorghiu – autor şi al cărţilor de reportaje de front Am luptat în Crimeea şi Cu submarinul la Sevastopol –, unde sunt descrise tragediile pe care le îndură basarabenii aflaţi între 1940 şi 1941 sub călcâiul bolşevic, apoi distrugerile provocate oraşelor basarabene de echipele speciale NKVD înainte de eliberarea regiunii de către trupele române. Prin tonalitatea generală a reportajelor sale din prima linie a frontului, Virgil Gheorghiu legitimează cauza „sfântă” a campaniei noastre contra colosului din Est.

Antinomia dintre bine şi rău, raportată la cadrul general al războiului mondial dintre 1939-1945, este însă, de la bun început, exploatată de ambele tabere în scopuri propagandistice. Nu trebuie uitat că şi Aliaţii se vor folosi de termenul de „cruciadă” pentru a caracteriza campania lor de eliberare din Europa între 6 iunie 1944 şi 9 mai 1945 (a se vedea expresia „crusade in Europe” a comandatului Corpului Expediţionar Aliat, Dwight Eisenhower). Numai că de această dată campania era îndreptată contra „tiraniei” şi a „bunului plac” exercitat de naziştii celui de-Al Treilea Reich.

Biserica şi cruciada. Chestiuni organizatorice

Implicarea la nivelul armatei a Bisericii în Campania din Est are loc prin intermediul duhovnicilor militari, ataşaţi marilor unităţi pentru acoperirea nevoilor spirituale ale ostaşilor. Aceştia erau organizaţi într-un corp aparte, aşa cum fusese prevăzut în Legea din 20 iulie 1921, promulgată prin Înaltul Decret Regal nr. 3.378, şi în Legea şi Regulamentul de organizare a clerului militar, promulgată prin Înaltul Decret din 18 iunie 1924, cu privire la primirea în cadrele armatei a preoţilor activi „de orice rit, pentru necesităţile confesionale şi ale dezvoltării sentimentului religios”. Prin aceeaşi lege era în mod oficial instituit Inspectoratul Clerului Militar având în frunte un episcop militar, cu sediul eparhiei stabilit iniţial în Bucureşti, apoi, din 1927, la Alba Iulia. Episcopul era recunoscut prin lege ca având gradul de general de brigadă, acordat imediat ce se termina ceremonia alegerii şi învestirii ca episcop al armatei. În 1928 e promulgat Regulamentul pentru serviciul religios pe timp de pace şi în campanie, iar în 1929, Legea de organizarea ministerelor preciza că Direcţia Personal din Ministerul de Război urma să fie învestită cu atribuţii de încadrare a personalului clerical în rândul armatei. Funcţionarea, în cadrul armatei, a serviciului militar ecleziastic presupunea existenţa, la nivelul corpului de armată şi al diviziei, al Biroului clerului militar, condus de un locotenent-colonel sau colonel, respectiv de către un maior sau locotenent-colonel, desigur, ambii preoţi, la nivel de regiment existând şi un preot-căpitan, care aparţinea confesiunii majoritare a militarilor. Pentru minorităţile religioase erau numiţi în garnizoane câte un preot de altă confesiune decât cea ortodoxă, un rabin şi un imam.

În 1931, prevederi importante în privinţa asistenţei religioase sunt structurate într-un set de Instrucţiuni provizorii asupra serviciului în timp de pace şi în timp de război, fiind emisă şi o nouă Lege pentru organizarea clerului militar, formată din 19 articole. În 1940, când s-a desfăşurat drama retragerii trupelor noastre din Basarabia şi Bucovina de Nord, preoţii care făceau parte din garnizoanele aflate în retragere le-au urmat pe acestea în lungul lor exod către casă; comparativ cu preoţii care nu erau încadraţi armatei, desigur că au fost cu mult mai protejaţi din punct de vedere fizic.

Colaborarea dintre cruce şi spadă

După 22 iunie 1941, intrarea preoţilor în rândurile armatei aflate în campanie s-a făcut prin două căi, conform legislaţiei în vigoare: concurs pentru clerul activ şi mobilizarea restului preoţimii pe căile militare obişnuite. Cadrul ideologic al campaniei din răsărit fusese trasat deja de către responsabilii Episcopiei militare încă din 1940, prin numărul 6-7 al revistei „Arma Cuvântului”, care preciza că viitoarea luptă se va da pentru: „pentru cruce, pentru civilizaţie, pentru libertate, pentru a face ca Europa să răsufle uşurată de ameninţarea permanentă a Rusiei bolşevice. (...) Cu noi este Dumnezeu. Pentru aceasta războiul ce-l purtăm este sfânt”. Publicaţia editată de Episcopia Armatei a însumat, vreme de patru ani, 19 fascicule şi 1.053 de pagini, structura sa fiind definită de Partenie Ciopron prin editorialul său de debut „Începem”: a prezenta „probleme de actualitate care interesează îndeosebi cadrele militare, rezultatele activităţii preoţilor, precum şi propuneri pentru viitor. De asemenea, se vor dezbate toate problemele care privesc fortificarea sufletească a ostaşului român şi se va încheia cu o cronică”. Cu alte cuvinte, o publicaţie militantă care să constituie corespondentul eforturilor similare ale unor ziarişti mireni, atât în ţară, cât şi în apropierea liniilor de front, cum era cazul lui Virgil Gheorghiu, mare autor de reportaje de război.

Prezenţa în linia întâi, spovedirea ostaşilor muribunzi, cuvântări pentru moralul trupei...

Clerul militar în activitate cuprindea, la începerea războiului, pe: episcopul general de brigadă Partenie Ciopron, protopopul cu grad de colonel de la şefia Episcopiei militare ca subaltern direct, 18 preoţi cu grade variind între locotenent-colonel ori maior la corpurile de armată şi 88 preoţi maiori ataşaţi garnizoanelor existente. Declanşarea războiului determină încadrarea, prin metodele definite mai sus, a încă 200 de preoţi, pentru mari unităţi şi unităţi, astfel ca militarii să poată beneficia imediat de asistenţa religioasă necesară. Datele existente dau de înţeles că a fi preot militar pe front nu era o sinecură: pe lângă rudimentele pregătirii de luptă, preotul trebuia să dispună de curaj şi de sângele rece necesar în situaţii limită; trebuia să fie prezent la datorie, în prima linie sau la trenul regimentar, după caz; să spovedească şi să împărtăşească ostaşii răniţi, muribunzi sau în viaţă, să ţină cuvântări de întărirea moralului trupei, să aibă mereu grijă ca desfăşurarea serviciului religios să nu interfereze cu acţiunile de luptă. Datoria cerea preotului să joace rolul de liant spiritual între eşalonul de comandă şi trupă, astfel încât, în timpul luptelor, să nu existe defecţiuni. Într-un comunicat se afirmă cu privire la rolul preotului:

„Preotul încălzit de focul patriotismului şi al sarcinii sale de îndemnător la luptă cu vitejie ostăşească până la jertfă de sânge, va găsi pentru fiecare împrejurare putere şi mijloace cât mai potrivite spre a întări şi înflăcăra sufletul ostaşului luptător. El nu va uita să pună înaintea ostaşilor pilda şi tăria de voinţă de a învinge a Apostolilor şi a Mucenicilor care, prin credinţă şi puterea lor de voinţă, au învins omenirea întreagă, cum şi vitejia ostaşilor lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul, ai Regilor Carol şi Ferdinand, care au biruit pe vrăşmaşii neamului nostru.”

Predicile „să fie scurte, cu mult fond şi mult avânt”

La 20 iulie 1941, Episcopul Armatei, Partenie Ciopron, adresa preoţilor militari activi Ordinul circular nr. 35, în care li se reaminteau acestora sarcinile de îndeplinit pe front alături de unităţile combatante. Practic, acest ordin reprezintă ordinul de campanie al Episcopiei, un echivalent pe linie bisericească al faimosului ordin al Conducătorului, „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”. În primul paragraf e menţionat că „Episcopul militar, cu statul său major, se află pe front încă din primele zile ale mobilizării, cercetând pe ostaşii răniţi de prin spitale şi binecuvântând trupele care urmează să intre în luptă”. Li se atrage apoi atenţia preoţilor militari că trebuie să colaboreze îndeaproape cu ofiţerii şi cu trupa, în vederea îndeplinirii sarcinilor ce le revin în calitate de confesori ai unităţilor militare respective, spre a se resimţi oriunde „prezenţa preotului militar. Încurajaţi şi entuziasmaţi pe ostaşi. Arătaţi-le că războiul de azi e o cruciadă a creştinismului contra păgânismului. Rezultatele strălucite obţinute până acum de armata noastră dovedesc cu prisosinţă că suntem bine pregătiţi şi luptăm pentru o cauză dreaptă şi sfântă. Predicile şi serviciile divine, pe care aveţi ocazia să le oficiaţi, să fie scurte, cu mult fond şi mult avânt. Cuvântul preotului militar să meargă direct la inima ostaşului. Comunicaţi Episcopului Militar, la adresa de mai sus, orice nelămuriri aveţi cu privire la activitatea pastorală sau alte nevoi în legătură cu această activitate şi vă vom trimite tot ce va fi posibil. Doresc şi aştept să primesc numai veşti frumoase despre activitatea iubiţilor mei preoţi militari, pentru a căror soartă am luptat şi în care astăzi îmi pun în chip deosebit toată încrederea. Comunicaţi numărul oficiului poştal unde vă aflaţi. Fiţi sănătoşi şi binecuvântaţi de Dumnezeu. Inspectorul clerului militar, Episcop general dr. Partenie Ciopron. Şeful cancelariei, Protopop colonel Dăncilă Ioan”.

Activitate intensă a preoţilor: reducere a mişcărilor de partizani

Prin intrarea trupelor române în Basarabia şi Nordul Bucovinei sunt redate cultului, pe direcţia înaintării armatei noastre, sute de biserici devenite în ultimul an depozite sau săli de spectacole, se botează, se cunună şi se înmormântează creştineşte pe aceia care, până la sosirea trupelor româno-germane suportaseră efectele politicii atee impusă de comunişti, se ridică biserici noi cu sprijinul populaţiei locale şi al soldaţilor. Autoritatea Episcopiei Armatei se va extinde, treptat, asupra lagărelor militare de prizonieri, care primeau preoţi militari cunoscători de rusă şi ucraineană, şi asupra regiunilor supuse administraţiei militare româneşti.

Activitatea preoţilor militari în Est s-a dovedit a fi – de-a lungul a doi ani şi jumătate – benefică atât pentru moralul armatei române în campanie, cât şi pentru natura relaţiilor stabilite între militarii români şi civilii localnici, în măsura în care preoţii militari români au fost în măsură să niveleze asperităţile care există, de obicei, între cel care ocupă şi populaţia ocupată. Faptul a fost deosebit de important din punct de vedere militar, fiindcă s-a observat o reducere semnificativă a „mişcării de partizani” în regiunile unde activităţile acestor preoţi/confesori militari erau mai intense; iar acest lucru a permis mobilizarea unui număr mai mare de trupe pe front, altfel implicate în vânătoarea de partizani (slăbind, astfel, capacitatea combativă a trupelor din prima linie).

În Ucraina, în perioada anilor 1941-1942, trupele Axei au fost primite ca adevărate trupe eliberatoare, dată fiind sângeroasa politică stalinistă în privinţa colectivizării – deceniul al patrulea, cu „Holodomorul” celor 7.000.000 de morţi de inaniţie – , dar aplicarea de către germani în mod riguros a programelor de extincţie a raselor socotite inferioare – evrei şi ruşi – a determinat recurenţa mişcărilor de partizani în partea a doua a Campaniei Estice. Substituţia de către români, cu ajutorul preoţilor militar, a pistolului cu crucea a asigurat pe termen lung spatele frontului trupelor române, mult mai sigur faţă de spatele frontului aliaţilor germani. Au fost, astfel, măcar parţial, evitate sabotajele care afectau transporturile de materiale pe linia frontului, în timp ce pentru aliatul german lupta contra partizanilor făcea parte din „fişa postului” unui combatant pe Frontul de Est.

Episcopul Partenie Cipron, excelent organizator

În calitate de Episcop al Armatei în perioada 1937-1948, Partenie Cipron organizează concursuri de ocupare a funcţiei de preot militar în iulie 1939 (11 preoţi), februarie 1940 (nouă preoţi), noiembrie 1940 (20 preoţi), iunie 1941 (13 preoţi), noiembrie 1941 (20 preoţi), decembrie 1943 (10 preoţi); înfiinţează revista „Arma Cuvântului – organul Episcopiei Armatei”; reformează asistenţa confesională în sistemul militar românesc; întăreşte relaţiile preoţi/ofiţeri; este în prima linie a „cruciadei contra bolşevismului”, conducând activitatea misionară în Ucraina şi în alte locuri unde au desfăşurat lupte militarii români pe Frontul de Est; încurajează ca minoritarii din armată să beneficieze de asistenţă spirituală (maior Filimon Gavrilă – greco-catolic, la Corpul VI Armată; căpitan Islam Ali Cocoi – musulman, la Divizia 9 Infanterie, căpitan Bondrea Vasile – greco-catolic, la Regimentul 86 Infanterie).

„Echipamentul” preotului militar, pe Frontul de Est

Preotul aflat în campanie trebuia să poarte mereu asupra sa micul echipament de îndeplinire a serviciului religios, format dintr-o geantă din piele compartimentată, prevăzută cu tapiţerie interioară protectoare, în care se găseau: Epitrahilul, cutiuţa de metal cu Sfânta Împărtăşanie, Crucea, Agheasmatarul şi Panahida sau Molitvelnicul, două procoveţe mici, linguriţa, o sticlă de vin, o farfurioară metalică, o sticluţă de spirt şi chibrituri pentru dezinfectarea linguriţei, pachetul individual de pansament şi carnetul de notare a datelor individuale relative la decese.

Capela de campanie consta dintr-o ladă din lemn în care se păstrau toate accesoriile necesare slujirii Liturghiei, respectiv: stihar, felon, epitrahil, brâu, mânecuţe, antimis, potir, disc, steluţă, copie, linguriţă, trei procoveţe, disc de anafură, lingură, cărţi liturgice, Evanghelie, Liturghier, Apostol, Octoihul Mic, Carte de Te-Deum-uri, lumânări, tămâie, mănunchi de busuioc pentru stropire, castron metalic de aghiazmă, rechizite diverse ca elemente auxiliare ale serviciului liturgic. Această ladă, din punct de vedere practic, s-a dovedit a fi deosebit de utilă în condiţiile campaniei care se desfăşura în Est, fiindcă, în foarte multe cazuri, serviciile religioase aveau loc în aer liber sau într-un cort special pus la dispoziţie de unitate cu rol de capelă, fără a exista însă, similar unei biserici obişnuite, amenajări accesorii serviciului divin, ca strană, tâmplă sau catapeteasmă.