Poziția Bisericii față de sclavie

Dacă am analiza atitudinea Bisericii creștine față de comerțul cu sclavi din epoca modernă, am găsi dovezi atât ale complicității clericilor, cât și ale dorinței de a vedea acest comerț abolit. Pe de o parte, Biserica a fost implicată în comerțul cu sclavi (cunoscut sub numele de trata) pe mai multe planuri, dar a avut și un rol în abolirea acestuia. Problema este și astăzi controversată având în vedere că Biserica nu și-a acceptat încă poziția și atitudinile deloc creștinești pe care le-a adoptat față de această chestiune în trecut.

Ca majoritatea textelor religioase, Biblia poate fi folosită pentru a susține puncte de vedere divergente, inclusiv privind problema sclaviei. În Biblie există mai multe referiri la sclavie, iar acestea pot fi interpretate în diferite feluri, ca susținând sau, dimpotrivă, condamnând sclavia. De aceea, chiar și unii clerici s-au folosit de textul Bibliei pentru a susține sclavia și comerțul cu sclavi.

Istoria ne arată că Islamul, dar și europenii creștini au jucat un rol important în dezvoltarea sclaviei în Africa. Drumurile comerciale trans-sahariene, controlate de arabi, au contribuit la instituționalizarea sclaviei pe continent. Iar în epoca marilor descoperiri geografice, creștinii care soseau în Africa o luau pe drumurile caravanelor, aceleași drumuri pe care erau transportați sclavii către Orientul Mijlociu. Apoi, când au sosit în Africa de Vest, au întâlnit din nou sclavia, pe care au ajuns să o considere ca o caracteristică a continentului african.

În timp, la nivel mental, a apărut o legătură între sclavie, culoarea pielii și credințele religioase, pe baza căreia europenii au ajuns să-i condamne și să-i desconsidere pe africani. În orice caz, nu europenii erau cei care îi capturau propriu-zis pe africani pentru a-i duce în Americi. Comerțul era de fapt organizat pe plan local: căpeteniile triburilor se ocupau cu capturarea sclavilor, apoi îi schimbau pe bunuri venite de pe continentul european (și, de obicei, era vorba de bunuri mai puțin valoroase din punct de vedere material,dar foarte importante din punct de vedere simbolic).

Începutul colonizării în Americi și nevoia de forță de muncă ieftină i-a făcut pe europeni să își întrepte atenția către Africa, mai ales în contextul în care indienii erau considerați ca având un statut diferit - superior, de fapt - față de negri, și nu puteau fi transformați în sclavi. Unii considerau chiar că trata transatlantică avea să-i ajute pe africani să intre în contact cu civilizația și religia creștină. Pentru a-și argumenta teoriile fanteziste în sprijinul sclaviei, unii susțineau chiar că favorabilele curente de aer care ușurau traversarea oceanului dinspre Africa spre Lumea Nouă erau un dar din partea Divinității.

În ciuda faptului că în Nordul Africii au apărut printre primele comunități creștine din lume, în epoca medievală-modernă timpurie africanii erau considerați păgâni. Europenii nu au recunoscut creștinismul african ca fiind „adevărat” deoarece părea ireconciliabil cu contextul cultural al continentului.

Religia a fost un factor important în procesul de dezvoltare a sclaviei în Lumea Nouă. Odată aduși aici, sclavii africani erau duși la locurile de muncă unde erau supuși unor diferite procese pentru a-i face mai servili, iar creștinarea a jucat un rol important în acest sens. Dar de fapt africanii nu acceptau decât acele aspecte ale creștinismului care nu intrau în contradicție cu sistemele lor religioase tradiționale.

Mai mult decât atât, adoptarea ideilor creștine se putea dovedi a fi de fapt „periculoasă”, din moment ce sclavii puteau să-și dea seama de neconcordanța dintre ceea ce le spuneau misionarii despre iubirea aproapelui, libertate și egalitate și modul în care erau ei tratați. Tocmai de aceea, în mod ironic, deși evanghelizarea a fost una din justificările principale ale înrobirii africanilor, la început misionarii nu au fost foarte activi în rândul acestora.

Primele grupări creștine care s-au opus sclaviei au fost „nonconformiștii” din Marea Britanie – quakeri, prezbiterieni, metodiști, baptiști. Originile aboliționismului creștin pot fi găsite în mișcarea quakerilor din secolul al XVII-lea. Aceștia fuseseră dintotdeauna persecutați pentru credința lor, încă de la nașterea sectei, astfel că era oarecum natural să se arate toleranți față de alte grupuri persecutate și marginalizate. Quakerii cred că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu, inclusiv africanii. Persoane importante din această sectă, precum George Fox sau Benjamin Lay, i-au încurajat pe cei din congregații să nu dețină sclavi, iar în 1696, quakerii din Pennsylvania și-au afirmat în mod oficial opoziția față de practica aducerii africanilor în America pentru a-i transforma în sclavi.

Adevărata înflorire a aboliționismului creștin se datorează însă secolului al XVIII-lea. În 1774, Josn Wesley (unul din fondatorii Bisericii Metodiste) publica un pamflet intitulat Thoughts upon slavery, în care scria că „libertatea este dreptul oricărei creaturi umane de îndată ce respiră aerul vital; și nicio lege umană nu-i poate lua acest drept care derivă din legea naturii”.

Dacă Wesley a pus problema sclaviei din punct de vedere al moralității, William Wilberforce – probabil cel mai cunoscut personaj al mișcării aboliționiste britanice – credea că a fost ales de Dumnezeu pentru misiunea de a pune capăt practicii imorale a sclaviei.

în Marea Britanie, comerțul cu sclavi a fost abolit în 1807, iar sclavia în 1833. Biserica Catolică avea să condamne în mod oficial sclavia și comerțul cu sclavi abia în 1839, în timpul pontificatului lui Grigore al XVI-lea.

http://www.bbc.co.uk/history/