Din nou despre mentalitatea tranzacţională a românilor

Acum zece ani, la 21 noiembrie 2001, în marea aulă din Calea Victoriei, rosteam discursul de recepţie în Academia Română, la care am avut privilegiul să-mi răspundă neuitatul cărturar care a fost Virgil Cândea. 

Titlul pe care l-am dat intervenţiei mele a fost: Despre prima modernitate a românilor[1].A fost prilejul cu care am vorbit pentru întâia oară cu o argumentaţie, sper, largă despre „mentalitatea tranzacţională” a poporului nostru, concept pe care-l lansasem, foarte succint, cu trei ani înainte[2] şi care şi-a avut ecouri în mediul academic[3]. În fapt, aşa cum arătam atunci, odată cu instalarea Turcocraţiei în spaţiul Sud-est european, mai exact spus la nord de Dunăre şi la Carpaţi, s-a produs o modificare notabilă de mentalitate. Aceasta – ca fapt de civilizaţie, ca ansamblu al unor opinii, credinţe, viziuni, prejudecăţi cu caracter colectiv şi inconştient[4], ce au înrâurit gândirea acelei epoci, şi în a cărei cercetare ne bizuim pe documente literare, plastice, muzicale, religioase, juridice, psihologice – a suferit radicale şi insidioase preschimbări, dând naştere la ceea ce tocmai denumeam – ca o nou ivită particularizare românească a primei modernităţi – „mentalitatea tranzacţională”. Adaptam, astfel, de fapt, unei secvenţe istorice precise şi formatoare de fiinţă naţională, caracterizarea pe care, acum peste optzeci de ani, subtilul sociolog şi eseist care a fost Mihai Ralea, discipolul lui Ibrăileanu şi al lui Stere, o folosise într-o cunoscută cercetare asupra fenomenului românesc, atunci când vorbea despre „spiritul tranzacţional” în materie de politică şi morală.[5]

Această mentalitate tranzacţională[6] venea, în prima modernitate românească, din particularitatea esenţială că, în ansamblul Europei orientale şi centrale – cu excepţia imperială a Rusiei –, numai aici, la Dunărea de Jos, s-a păstrat neîntrerupt un stat organizat, cu conducători proprii, cu principi autonomi, începând cu secolul al XVI-lea. Aceasta în vreme ce, rând pe rând, Bulgaria în 1393 şi 1396, ţinuturile greceşti între 1430 şi 1460, Serbia în 1459, Bosnia în 1463, Albania în 1478-1479, Muntenegru în 1496, Ungaria în 1526, Cehia în 1620, Polonia în 1772, 1793 şi 1795 dispăreau de pe hartă ca entităţi politice de sine stătătoare, căzând în felurite stăpâniri, turcească sau austriacă, rusească sau prusacă.

Negociem de sute de ani şi ne-am conservat statul, dinastiile, biserica

Pentru păstrarea acestor state româneşti – am scris mai demult că alături de latinitate, un element definitoriu al „romanicilor Orientului” a fost „statalitatea”[7] –, pentru dobândirea scaunelor princiare, pertractările permanente au devenit, aşadar, absolut necesare, în acest fel dăinuind ceea ce se numea în cronici, venind din limbajul de Serai al padişahilor, „ticăloasa raia”.

Conservarea statului, chiar şi în condiţii de tot precare, precum în veacul fanariot, a fost un succes al modului românesc de a gândi şi acţiona, indiferent de ecourile sale în planul unui vag, şi mereu invocat „caracter naţional”; dar ea a făcut, spre pildă, ca şi răzvrătirile politice să fie rarisime la noi sau ca emigraţia politică să nu devină un fenomen istoric la români, spre deosebire de aproape toate cazurile est şi central-europene, de unde şi slăbiciunea excesivă şi endemică până astăzi, lipsa de solidaritate şi soliditate – perfect explicabile, iată – ale organizărilor târzii din diaspora economică şi politică, precumpănitor gregare, după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Regăsită pretutindeni, şi mai ales în politica internă şi externă[8] a ultimelor veacuri şi decenii, mentalitatea tranzacţională are o geneză şi o continuitate istorică.

S-a înţeles foarte bine, cred, că momentul de răscruce de la care se poate vorbi despre o nouă atitudine românească, alta decât cea bănuită a veni din vremea luptelor medievale pentru neatârnare, alta decât cea a apărării libertăţilor dobândite încă la întemeierea statelor, o atitudine pe care aş fi tentat să o numesc „protomodernă”, faţă de viaţă, de semeni, de străini, de stăpânitori, implicând ceea ce îndeobşte sunt socotite scăderile noastre etnice – despre care s-a scris şi se scrie încă foarte mult şi foarte superficial – a fost cel panromânesc, al instalării suzeranităţii turceşti în veacul al XVI-lea. Adaug că, poate nu întâmplător, deplina întrupare a omului românesc din vremea Turcocraţiei aparţine secolului următor, prin două personaje istorice, domneşti şi antagonice, dinainte şi după 1700, Constantin Brâncoveanu[9] şi Dimitrie Cantemir[10].

În chip limpede această mentalitate tranzacţională consună cu ceea ce cercetările de tip „Völkerpsychologie” au stabilit, de un secol încoace, drept trăsături specifice fiinţei naţionale, ce contribuie şi azi la perpetuarea unei „culturi de supravieţuire”, opusă celei „de dezvoltare”.[11]

De la Garabet Ibrăileanu şi Dumitru Drăghicescu, la Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, de la Constantin Rădulescu Motru la George Călinescu, în fine la deja evocatul Mihai Ralea, un diagnostic al profilului românesc a putut fi pus. Suntem fatalişti şi ametafizici, sceptici şi adaptabili, realişti şi mefienţi, amatori de paternalism şi de autoritarism, puţin iubitori de democraţie, avem oroare de misticism şi de erezii, inteligenţi şi fantezişti, lipsiţi de perseverenţă şi mai ales – ca autentici latini – findividualişti[12]. Aceştia suntem. Negociem de sute de ani şi ne-am conservat statul, dinastiile, biserica. Prin ezitări, prin tranzacţii, prin trădări chiar, prin oportunisme – toate necesare şi bine mânuite – , românii au păstrat România. Ceea ce, să recunoaştem, aici, în drumul tuturor răutăţilor, nu este deloc puţin.