Mit şi manipulare în conştiinţa secuilor prin manualul de istorie a secuilor

În 18 septembrie 2012, la Consiliul Judeţean Harghita din Miercurea Ciuc a fost lansat cu mare pompă Manualul de istorie a secuilor destinat claselor VI-VII din învăţământul primar. Oficialităţile judeţului şi cei unsprezece autori au fost flancaţi de tineri îmbrăcaţi în uniforme militare de husari şi o mulţime de steaguri secuieşti şi ale Ungariei, printre care nu se afla niciunul al României. Solemnitatea manifestării sugerează importanţa momentului. Era lansat un manual de istorie a secuilor: A székelyiség története. Kézikönyv és tankönyv az általános iskolák VI. és VII. osztályai (valamint minden érdeklődő) számára [Istoria secuimii. Manual şi ghid pentru clasele VI şi VII din şcolile generale (precum şi pentru toţi cei interesaţi)], redactat de unsprezece autori, profesori şi istorici (Ferencz S. Alpár, Forró Albert, Hermann Gusztáv Mihály, Kádár Gyula, Mihály János, Novák Csaba Zoltán, Novák Károly-István, Orbán Zsolt, Sepsiszéki Nagy Balázs, Sófalvi András, Sztáncsuj Sándor József), editat în limba maghiară de către Centrul Judeţean Harghita pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale.

 

Încă de pe foaia de titlu a cărţii suntem informaţi că este un „manual şi ghid destinat elevilor din clasele a VI-a şi a VII-a din şcolile generale”, elaborat sub patronajul Consiliului Judeţean Harghita. În prefaţă este reiterat caracterul ştiinţific al lucrării: „manualul trebuie să aibă baze strict ştiinţifice (să spunem clar: academice)”. Pentru a conferi şi greutatea politică necesară, se subliniază că „acest manual a fost realizat la cererea şi din grija liderilor politici din judeţele Harghita şi Covasna”. În finalul aceleiaşi prefeţe, după un citat celebru din antichitate („zarurile au fost aruncate”), este menţionat că manualul are un scop anume: „cartea a pornit pe drumul propriu ca să-şi îndeplinească menirea” („a könyv elindul a maga útján, teljesiteni hivatását”).

Care este menirea acestui manual de istorie a secuilor adresat unor elevi de 12-14 ani? De ce este destinat claselor VI-VII? Este exact vârsta la care se modelează conştiinţa, în care se formează Panteonul de eroi şi de modele. La această vârstă se clarifică din punct de vedere sentimental sensul cuvintelor „iubire” şi „ură”. Este vârsta la care începe să dispară inocenţa copilăriei şi se formează caracterul viitorilor adolescenţi. Nu întâmplător a fost ales acest segment de vârstă ca public ţintă de către liderii maghiari.

Orice cititor, indiferent cât de avizat este în domeniul istoriei, poate sesiza două direcţii fundamentale ale acestui manual: promovarea ideii autonomiei prin exagerarea intenţionată a libertăţilor secuilor din epoca medievală şi cultivarea unei atitudini antiromâneşti. Aceasta este „menirea” manualului şi, în acest scop, „zarurile au fost aruncate”!

 

Miturile originii secuilor: de la originea hunică la cea maghiară

Istoricii maghiari nu au ajuns la o concluzie clară despre originea secuilor. Cea mai veche teorie, atestată în cronicile medievale şi care a prins rădăcini în conştiinţa secuiască, este cea a originii hunice. Atât primele cronici medievale, ale lui Anonimus şi Simon Kézai, dar şi lucrări cu pretenţii ştiinţifice până în secolul XX au susţinut că secuii sunt urmaşii hunilor lui Attila. Conform unei alte teorii, secuii ar fi de origine turcică, dintr-o populaţie înrudită cu hunii, care au venit împreună cu ungurii în Panonia. Originea turcică este susţinută de scrierea runică folosită de secui şi de rolul militar al secuilor – în avangardă la atac, respectiv în ariergardă cu ocazia retragerii. Există teorii despre originea bulgară, pecenegă, cumană, gepidă, cavară, avară şi chiar românească a secuilor (pentru cititorul român o trecere în revistă a teoriilor despre originea secuilor a făcut-o G. Popa-Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea românilor, Bucureşti, p. 11-49; din multitudinea lucrărilor în limba maghiară, cea mai echilibrată este, credem, cartea lui Gyula Kristó, A székelyek eredetéről [Despre originea secuilor], Szeged, 1996, p. 169).

Autorii manualului, după ce înşiră selectiv câteva teorii, îl determină pe cititor să creadă că secuii sunt de origine maghiară: „conform unei alte opinii, însuşite mai ales de lingvişti şi unii arheologi, secuii sunt pur şi simplu maghiari(p. 33, sublinierea autorilor). Ca argumente sunt invocate inexistenţa izvoarelor care să ateste că secuii ar fi vorbit o altă limbă decât maghiara şi similitudinea vestigiilor arhelogice ale secuilor şi ungurilor. Textele unor lingvişti şi arheologi sunt anexate pentru a promova originea maghiară a secuilor.

 

Mitul privilegiilor secuieşti

Ideea autonomiei sau autoguvernării este des întâlnită în paginile acestui manual. Autorii uită să spună că în regatul Ungariei criteriul principal al autonomiei era cel etnic, deoarece în Ungaria medievală se aplica principiul personalităţii legilor, adică fiecare grup etnic se judeca după propriile legi. Saşii, românii din Haţeg, Făgăraş şi Banat, cumanii dintre Dunăre şi Tisa au beneficiat de această autonomie în epoca medievală. Un alt criteriu de acordare a autonomiei erau obligaţiile militare ale unei comunităţi, ca de exemplu nobilii lăncieri din nordul Ungariei (azi Slovacia).

În sublinierea libertăţilor secuieşti autorii frizează ridicolul când afirmă că fiecare secui a fost nobil până în 1562 (p. 49). Domnii „istorici” habar nu au ce înseamnă nobil în Ungaria medievală şi confundă privilegiile colective ale secuilor, în principal scutirea de impozite în schimbul serviciului militar, cu libertăţile nobiliare. Oare este o carenţă gravă în nivelul de cunoaştere a istoriei de către autorii manualului sau este o manipulare intenţionată? Mai ales că se subliniază că românii au venit ca slugi în mijlocul secuilor. Ce dihotomie interesantă se poate forma în mentalitatea copiilor: secuii au fost nobili, în timp ce românii iobagi!?

Toţi cei care s-au atins de autonomia secuilor sunt prezentaţi ca duşmani. Nici acum istoricii secui nu au depăşit resentimentele devenite endemice faţă de familia Báthory. Voievozii şi principii Báthory au luat adesea măsuri coergitive împotriva secuilor, ceea ce a format în secolul al XVI-lea un puternic sentiment de ură al secuilor faţă de această familie. Se pare că nici astăzi, după peste patru secole distanţă de la evenimentele respective, secuii nu au uitat. Mai ales că „istoricii” au grijă să le amintească în contrapartidă cu binefacerile altor principi ai Transilvaniei (p. 68-79).

 

Românii slugile secuilor

Încă din secolul al XIX-lea s-au scris sute de pagini despre originea şi rolul românilor din Secuime (pentru istoriografia română şi trecerea în revistă a punctelor de vedere maghiare în literatura ştiinţifică: I.I. Rusu, Românii şi secuii, Editutra Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, cu un discurs specific naţionalist românesc).

Potrivit acestui manual, românii au venit ca slugi sau iobagi ca să îi servească pe secui şi aici şi-au găsit un cămin prosper. Din cauza răscumpărării din iobăgie a secuilor de către principele Gabriel Bethlen s-a creat un vid de forţă de muncă necesară nobililor, „astfel locul secuilor dezrobiţi trebuia completat cu slujitori veniţi din altă parte. În conscripţia din 1614 găsim nu puţini iobagi care proveneau din Ţara Românească, Moldova sau Făgăraş din Ardeal. Colonizarea iobagilor români în ţinutul secuiesc într-un procent semnificativ a început în prima parte a secolului al XVII-lea” (p. 75, sublinierea autorilor).

Peste câteva pagini, într-un text recomandat ca lectură este reiterată venirea românilor ca slugi ale secuilor: „din secolul al XVIII-lea, când pe proprietăţile feudale secuieşti, dar şi în gospodăriile secuieşti libere mai înstărite oamenii supuşi (iobagi, jeleri, slugi) nu proveneau dintre secuii decăzuţi material (ca mai devreme), apar tot mai mulţi iobagi şi jeleri români în conscripţii” (p. 96).

Făcând un exerciţiu de imaginaţie, ipotetic vorbind, în replică la insinuările peiorative ale colegilor istorici secui, oare cum ar fi înţeleasă în manualele de istorie româneşti următoarea aserţiune, pe baza documentelor de arhivă: „în perioada interbelică foarte multe fete din secuime au venit în Bucureşti pentru a practica cea mai veche meserie din lume, mascată sub ocupaţia oficială de slujitoare în casele orăşenilor bogaţi”?

Îi invit pe istoricii autori ai acestui manual să citească cu atenţie izvoarele istorice. Oare de ce iezuitul Antonio Possevino afirma în 1584 că printre secui sunt mulţi români: „sunt totuşi mulţi români amestecaţi cu ei” sau „toţi folosesc limba ungurească afară de românii, care sunt amestecaţi printre ei” (text original Bascapé, Le relazzioni fra l’Italia e la Transilvania nel secolo XVI, Roma, 1935, p. 84 şi 85, în traducere în română în Călători străini despre Ţările Române, II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 552 şi 554, sublinierea noastră, M.D.)? Sau de ce în conscripţiile militare ale secuilor, adesea invocate de aceşti autori ai manualului, întâlnim deseori numele Oláh (Român)? Aceasta, ca să dăm doar câteva exemple de lectură trunchiată a surselor istorice de către „reputaţii istorici” secui.

 

Legendă urbană: jafurile şi crimele românilor în Secuime în timpul Primului Război Mondial

După 1916, românii au devenit duşmanii secuilor. Armata regală română „a năvălit” (beözönlött) în Transilvania, iar „teritoriile invadate de trupele române au suferit pagube grave”. Armata română a devastat şi jefuit magazinele şi casele, a incendiat. Au fost şi „multe sute de victime civile” din rândul bătrânilor şi copiilor (p. 135)! Deci, rechiziţiile specifice oricărui război sunt jafuri dacă le face armata română şi sunt normale dacă le face armata austro-ungară sau germană?! Pot dovedi autorii cu surse istorice moartea acelor multe sute de civili, bătrâni şi copii, determinată de armata română?

Culmea manipulării este atinsă de minciunile din jurul lagărului de prizonieri de la Şipote, din judeţul Iaşi. Potrivit autorilor manualului, în timpul retragerii, trupele române au luat „în masă” localnicii ca ostatici (p. 137). În total, din comitatele secuieşti „un număr de 17.000 de persoane au fost internate în tabăra de prizonieri de la Şipote, însă din cauza condiţiilor inumane abia 3.000 dintre acestia s-au întors acasă”. Lagărul de la Şipote a fost organizat pentru prizonierii de război şi acolo nu au fost internaţi civili. Prizonierii de război unguri, austrieci şi germani au fost internaţi acolo, nu populaţia civilă din secuime. Posibil ca printre prizonierii unguri să fi fost şi ostaşi secui, dar în orice caz nu în număr de 17.000! Ar fi fost prea mare gloria armatei române să captureze în întregime regimentele secuieşti, care, potrivit autorilor, erau „cele mai bune trupe” din armata monarhiei austro-ungare în timpul primului război mondial...În lagărul de prizonieri de război au murit mulţi prizonieri din cauza tifosului, ce a decimat şi o mare parte a populaţiei civile româneşti refugiate în Moldova. Spre comparaţie, în lagărele austro-ungare şi germane soldaţii români aveau condiţii mai rele decât prizonierii francezi şi englezi, deoarece, după cum declarase chiar mareşalul Mackensen, românii erau obişnuiţi cu condiţii mai grele de viaţă!

Domnilor „reputaţi istorici” secui, documentaţi-vă înainte de a manipula prin minciuni în manualul de istorie a secuilor! Niciun document nu poate dovedi minciuna sfruntată pe care o promovaţi intenţionat!Dar probabil că „menirea” acestui manual este tocmai aceea de a cultiva ura interetnică prin manipularea conştiinţelor în formare la 13-14 ani cu ajutorul minciunilor. O dovadă în acest sens este întrebarea clară de la sfârşitul lecţiei: „Ce urmări a avut asupra Ţinutului Secuiesc invazia română din 1916?” (p. 139)!

 

Reminescenţele unei educaţii comuniste: revoluţia bolşevică maghiară = revoluţie democratică!

După capitularea Puterilor Centrale, monarhia austro-ungară s-a destrămat repede şi s-au născut noile state succesoare. Prizonierii întorşi din Rusia au promovat ideile bolşevice, care au prins în special în rândul foştilor combatanţi. Pe fondul destrămării dublei monarhii şi a crizei economice determinate de război, ideile bolşevice au câştigat teren în fosta Ungarie, inclusiv în Transilvania şi printre secui. Deşi istoricii specialişti au convenit că în Ungaria a fost o revoluţie bolşevică, ce urmărea crearea unui stat maghiar sovietic după modelul Rusiei sovietice, autorii manualului consideră această mişcare revoluţionară drept o revoluţie cetăţenească democratică („a polgári demokratikus forradalom”, p. 137). Această formulare mă duce cu gândul la manualele de istorie comuniste din epoca Ceauşescu. Probabil aici avem de-a face cu o moştenire „intelectuală” a şcolii comuniste! Cei care au participat la această revoluţie democratică, conform autorilor manualului, s-au dedat la jefuirea micilor magazine locale, la scandaluri în stradă şi în cârciumi, rezultând uneori şi victime umane. Nu putem să nu remarcăm o explicaţie tipic marxistă: „în lipsa unei aristocraţii latifundiare şi a burgheziei bogate în secuime, mişcările revoluţionare s-au îndreptat împotriva notarilor şi preoţilor” (p. 137).

Ideile bolşevice au prins în secuime şi unii lideri secui chiar au promovat ideea creării unei Republici secuieşti după model sovietic. Se vehicula ideea realizării unei enclave secuieşti în mijlocul României care să facă parte din statul maghiar. Fireşte că autorităţile române au luat toate măsurile pentru a înăbuşi aceste acţiuni bolşevice şi antiromâneşti. Autorităţile româneşti, la fel ca majoritatea Europei, se temeau mai tare de bolşevism decât de naţionalismul maghiar. Evident că ele nu sunt pe placul istoricilor secui, care uită să prezinte copiilor care învaţă după acest manual contextul istoric corect.

Înăbuşirea unei revolte din martie 1919 este tendenţios prezentată: „bărbaţii ... au fost ciomăgiţi într-un mod inuman. Mulţi au murit în bătaie sau au devenit infirmi. Alţii au fost ţinuţi prizonieri ani îndelungaţi pentru anchete”. (p. 139). Autorii recunosc că scopul revoltei era îndepărtarea autorităţilor române. Însă şi aici este o legendă urbană despre aşa-zisele abuzuri ale românilor contra secuilor.

 

Mitul românilor invadatori după Unirea din 1918

Armata română a intrat în Transilvania în decembrie 1918 conform unui mandat internaţional de menţinere a păcii şi dezarmare, dar şi conform dorinţei noilor autorităţi româneşti ardelene. Această acţiune este prezentată de autorii manualelor ca o ocupaţie şi invazie românească, în timp ce acţiunile secuilor pe frontul antiromânesc sunt elogiate: „Iniţial conducătorii armatei române de ocupaţie au colaborat cu administraţia comitatelor şi cu consiliile naţionale ungureşti, însă în scurt timp au introdus cenzura, interdicţiile de circulaţie nocturnă şi au ars presa din Ungaria” (p. 139). Autorii manualului nu ştiu, oare, că în condiţii de război aceste măsuri sunt obligatorii? Nu ştiu că presa din Ungaria promova atât ideile bolşevice, cât şi rezistenţa armată contra românilor?

Probabil trebuie să le împrospătăm memoria colegilor noştri în legătură cu faptele de „vitejie” ale secuilor pe frontul antiromânesc. Jurnalul de operaţiuni al Comandamentului Trupelor din Transilvania din anii 1918-1921 (editat în două volume la Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1998) este un izvor de primă mână, realizat de militari, în condiţii de front. Încă de la începutul lunii decembrie 1918, secuii dezarmau gărzile naţionale româneşti şi intimidau prin bătaie populaţia din Ciucea şi împrejurimi; ostaşii secui difuzau materiale bolşevice printre români; secuii au jefuit şi bătut românii din Aghireşu; secuii au distrus calea ferată Huedin-Oradea; secuii au atacat trenuri militare româneşti; secuii i-au arestat pe liderii români din sate sălăjene etc. Aproape zilnic sunt informaţii despre secui în acest jurnal de operaţiuni. Cel mai des sunt informaţii despre secuii înarmaţi care se organizau şi reorganizau în unităţi de luptă (batalioane, regimente şi divizii) cu scopul de a lupta cu armata română. În aceste condiţii de război şi de propagandă bolşevică şi antiromânească, nu era firesc ca armata română să ia măsuri?

 

Reforma agrară şi criza economică a secuilor din România interbelică

După Unire, românii sunt vinovaţi pentru criza economică. Reforma agrară, prin care secuii au fost deposedaţi de pământuri (p. 141)), a adus o „gravă criză economică” între secui. Din cauza alimentaţiei proaste şi a condiţiilor rele de locuit, „tuberculoza a devenit o boală populară”. Tot din cauza deteriorării condiţiilor de viaţă după 1918, alcoolismul a devenit o problemă printre secui (p. 142). Remarcăm că nicăieri nu este niciun cuvânt despre criza economică din Secuime de la cumpăna secolelor XIX-XX, când secuii, nemulţumiţi că guvernul de la Budapesta nu finanţau proiecte de infrastructură, protestau cu ocazia congreselor naţionale secuieşti. De fapt, secuii nu au reuşit să se racordeze economiei moderne din cauza lipsei resurselor economice din regiune. Aşa că românii au preluat situaţia anterioară, de sub administraţia maghiară. Cel puţin autorii recunosc că în anii 1930 a existat o creştere economică în Secuime. Uită să spună că este rezultatul integrării economiei artizanale şi agricole secuieşti în piaţa României Mari.

În perioada interbelică mii de secui au emigrat sezonier în Regat pentru diverse activităţi economice. Desigur că ei nu puteau să lucreze decât ca vizitii sau slujitori, iar fetele, mai ales, ca servitoare la familiile bogate din Bucureşti. Încercaţi să aflaţi, domnilor autori, de ce nu erau angajaţi în industrie? Pentru că nu ştiau limba română şi nici nu aveau vreo meserie.

 

Românii – vinovaţi de criza economică a secuilor din perioada administraţiei hortiste din 1940-1944

Tot românii sunt vinovaţi de criza economică de după septembrie 1940. După evacuarea trupelor româneşti în urma arbitrajului de la Viena, „în special în Ţinutul secuiesc situaţia economică s-a înrăutăţit” prin inflaţie ridicată, dificultatea aprovizionării cu alimente şi prin creşterea şomajului (p. 151). Regimul hortist nu a fost în stare să integreze economia locală din Secuime în economia Ungariei, ceea ce a determinat creşterea preţurilor, închiderea unor fabrici şi criză socială. Dar, potrivit autorilor, tot românii sunt vinovaţi pentru incompetenţa celor de la Budapesta! „Situaţia a fost şi mai mult îngreunată de acţiunile de evacuare ale autorităţilor româneşti” (p. 152). Mă întreb ce puteau să facă românii, care au evacuat Ardealul cedat în câteva zile, încât abia s-au putut retrage armata şi funcţionarii, încât să le îngreuneze situaţia secuilor? Dar e mai interesant să creăm legende pentru elevii de 12-14 ani! Consecinţa noilor graniţe din 1940 şi integrarea Ţinutului secuiesc în Ungaria au însemnat pierderea pieţei din Braşov şi Bucureşti pentru produsele meşteşugăreşti realizate de secui. Este firesc ca în asemenea condiţii să intervină o perioadă de criză, însă românii nu au nicio vină pentru incapacitatea guvernului de la Budapesta de a integra economia artizanală şi agricolă secuiască în ansamblul economiei maghiare!

Cel puţin autorii recunosc faptul că unii funcţionari şi ofiţeri din patria-mamă (Ungaria) i-au tratat „de sus” pe secui destul de des, ceea ce a provocat tensiuni. Ce mult seamănă atitudinea celor din Ungaria faţă de ungurii ardeleni cu poziţia românilor din Regat faţă de românii din Transilvania!

 

Mitul autonomiei secuilor şi semantica discursului politic

Ideea principală a acestui manual, formulată adesea în contexte diferite, este cea a autonomiei Ţinutului Secuiesc. Practic, este o obsesie a autorilor, care, prin acest manual, va forma o asemenea obsesie tinerilor secui, acum şcolari în curs de îndoctrinare. Încă din prefaţă este subliniat „sacrificiul asumat în apărarea autoguvernării administrative” (p. 3).

Este interesant de analizat limbajul referitor la autonomie. Autorii folosesc cel puţin patru cuvinte diferite pentru a defini ceea ce ei consideră a fi autonomie: autonómia (autonomie), önrendelkezés (autodeterminare), önkormányzat (autoguvernare) şi önállóság (independenţă). Este evident că pentru autori autonomia este echivalentă cu autodeterminarea şi independenţa, termeni cu conotaţii politice foarte grave, care arată ţinta îndepărtată a acestor demersuri. Deşi explică în ce a constat autonomia secuilor în epoca medievală (organizarea administrativă distinctă a scaunelor secuieşti, scutirea de dări şi împărţirea societăţii secuieşti), autorii nu uită să pună în paranteză după cuvântul autonomie şi termenul autodeterminare sau după autoguvernare să scrie autonomie (p. 39). Definiţia scaunului secuiesc în epoca medievală este următoarea: „într-un singur cuvânt, scaunul secuiesc a fost o unitate de autoguvernare înzestrată cu autonomie (independenţă) extinsă” (p. 40). Iarăşi elevului i se „explică” sinonimia dintre autonomie şi independenţă. Să fie oare un simplu joc de cuvinte? Deşi recunosc că libertăţile secuieşti au fost acordate în epoca medievală în schimbul slujbelor militare, autorii explică disputa actuală pentru autonomie tocmai prin invocarea vechilor privilegii (p. 42).Definiţia de la finalul manualului pentru termenul autonomie este relevantă pentru semantica politică a autorilor: „autonomia – autoguvernare, adică dreptul unui organism sau al unei comunităţi de a-şi rezolva problemele în mod independent” (p. 171).

Ilustrativă în privinţa sensului termenului autonomie utilizat de autori este discursul istoric despre perioada regiunii autonome maghiare din prima perioadă a regimului comunist. Chiar şi perioada de glorie din anii 1950-1960 este prezentată ca un abuz al românilor. În ciuda denumirii de „autonomă” regiunea nu dispunea de „o reală autodeterminare”, pentru că „atât din punct de vedere economic, cât şi politic era complet subordonată conducerii centrale” de la Bucureşti. Este invocată zicala „maşina este ungurească, dar şoferul este român” (p. 158-161). Nu e nevoie de studii politice înalte pentru a înţelege că semantica politică a discursului autonomist are valenţe şi obiective foarte clare. Limba maghiară este foarte bogată şi are cuvinte cu sensuri clare. Din cele patru cuvinte prezentate ca sinonime, doar unul, autonómia, este neologism de import dintr-o altă limbă. Restul sunt cuvinte proprii limbii maghiare, fiecare cu sens clar definit la fel ca în limba română sau oricare limbă modernă.

Rămânând cu analiza în sfera autonomiei, remarcăm absenţa totală a oricărei referiri la anularea autonomiei secuieşti de către guvernul de la Budapesta în 1876, prin reorganizarea administrativă şi dispariţia unităţilor administrative medievale. Nu doar în manual nu se spune nimic de acţiunea Budapestei în 1876. O carte recentă despre acţiunile efective ale autorităţilor maghiare pentru unirea Transilvaniei cu Ungaria după 1867, scrisă cu profesionalism de un istoric foarte bun specialist, Judith Pál, doar menţionează lapidar reorganizarea administrtivă în scaunele secuieşti, dar nu are niciun cuvânt despre dispariţia autonomiei secuieşti, deşi despre anularea autonomiei săseşti discută multe pagini (Unió vagy „unificáltatás”? Erdély uniója és a királyi biztos működése (1867-1872) [Unire sau anexare? Unirea Transilvaniei şi activitatea comisarului regal (1867-1872)], Cluj-Napoca, 2010, p. 390-404). Această omisiune a anulării autonomiei secuieşti de către guvernul de la Budapesta are o singură explicaţie. Pentru istoricii maghiari, fie specialişti recunoscuţi, fie autori de manuale, anularea autonomiei secuieşti în 1876 de autorităţile maghiare este văzută ca o integrare firească a secuilor în statul maghiar.

În aceste condiţii, nu pot decât să invoc afirmaţiile politicienilor maghiari împotriva autonomiei săseşti, citând-o pe reputata colegă, Judith Pál: „Majoritatea politicienilor liberali maghiari care erau la putere tindeau către crearea unui stat naţional centralizat, ceea ce contravenea păstrării sistemului autonomiilor din Transilvania. În opinia lor, fiecare particularism era o rămăşiţă a «feudalismului» şi considerau că statul liberal, construit pe egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, era incompatibil cu conceptul de «stat în stat», aşa cum ei numeau de pildă autonomia săsească. De aceea considerau legitimă revocarea autonomiilor «naţionale» pe care le percepeau ca entităţi politice separate.” (Ibidem, p. 491-492). Am putea continua cu citate din discursurile politicienilor maghiari din epoca respectivă, însă ar fi greu să găsim urechi care să ne audă...

***

Manualul de istorie a secuilor adresat elevilor din clasele VI-VII este evident un instrument de manipulare a adolescenţilor de 12-14 ani. Se cultivă obsesia autonomiei, înţeleasă de fapt ca autodeterminare şi independenţă. În plus, sunt prea dese fragmentele din care răzbate sentimentul antiromânesc, atât prin afirmaţii intenţionat peiorative despre statutul de iobag al românilor faţă de cel de nobil al secuilor, cât mai ales prin legendele create şi promovate despre abuzurile românilor contra secuilor în secolul XX.

Este necesară cunoaşterea istoriei secuilor, atât de către secuii înşişi, cât şi de către români. Nu există din păcate o sinteză de istorie a secuilor, o carte adresată atât ungurilor, cât şi românilor (şi nu numai), scrisă fără resentimente şi scopuri politice de manipulare a opiniei publice. Rămâne un deziderat al istoriografiei, dar şi o invitaţie adresată istoricilor maghiari şi români.

Mai citește: Autonomie, autoguvernare, autodeterminare, independenţă. Un joc de cuvinte în istoria secuilor