Minunile din viaţa lui Petrache Lupu

Povestea,  pe scurt, a lui Petrache Lupu poate constitui materia fabuloasă a unei analize etnologice plină de istorii miraculoase: o etnologie a minunii ca o minune a etnologiei. S-a născut, a trăit o viaţă lungă (14 octombrie 1907-14 decembrie 1994) şi a murit în satul său de câmpie de lângă Calafat, din sudul României. Nimic extraordinar până aici, dacă anumite detalii ale istoriei sale nu ar atrage atenţia etnologului.

În primul rând, s-a născut în zi mare, de Sfânta Muceniţă Parascheva, zi de pelerinaj şi de rugăciune pentru creştinii ortodocşi din Balcani. Apoi, pentru că îl chema Lupu şi tocmai pentru că moştenise numele de la tatăl său, putem spune că provenea dintr-o familie însemnată. Mai precis, nu dintr-un neam important sau de vază, ci dintr-unul care continua să poarte semnul unei cumpene grele între viaţă şi moarte.

Conform credinţelor din satele vechi, dacă un prunc era grav bolnav sau în pericol de moarte, era supus unor practici magice de curăţire şi de naştere din nou. Printre acestea, cea mai curentă era schimbarea numelui copilului, prin înlocuirea cu nume tari, care să sperie şi să îndepărteze duhurile rele: Lupu, Ursu, Grozavu sau altele asemenea se moşteneau apoi din tată în fiu, o dată ce-şi dovediseră eficacitatea. Aşadar, putem bănui că cel puţin un strămoş al lui Petrache Lupu fusese foarte bolnav în pruncie.

Se ştie apoi din presa timpului că Petrache însuşi s-a îmbolnăvit de vărsat la o vârstă fragedă şi a rămas pentru o vreme surd şi mut. Faptul că, asemeni sfinţilor pustiei, a fost supus unei îndepărtări de realitatea imediată l-a putut sensibiliza către un alt fel de comunicare, cu atât mai esenţializată cu cât era mai săracă în vorbe; comunicarea cu o realitate nevăzută, pe care cei cu un destin oarecare nu o bănuiau, va continua şi în adolescenţă, când Petrache începe să audă şi să vorbească sumar, dar este perceput de ceilalţi ca un individ cam sărac cu duhul.  Iată că până şi cea mai sumară istorisire a copilăriei lui Petrache Lupu anunţă un destin excepţional şi marcat de numinos1.

Dar nimeni nu l-ar mai fi pomenit astăzi, dacă în viaţa tânărului ţăran sărac care păştea oile la marginea satului nu ar fi intervenit cele trei zile de vineri din vara lui 1935. Aşadar, de trei ori la rând, sub aripa protectoare a Sfintei Vineri – de cele mai multe ori identificată cu Sfânta Parascheva în mentalitatea satului – Petrache Lupu s-a întâlnit cu Bunul Dumnezeu, de neconfundat în învelişul propriilor sale plete dalbe. Şi cui altcuiva ar fi putut să se arate Moşul, decât acestei fiinţe slabe şi fragile care a păzit Crucea2 încă din pruncie? Şi unde altundeva, decât departe de oameni, lângă o salcie, copac binecuvântat de Maica Domnului, conform textelor de colindă? Şi cum altfel decât încadrat de un abur luminos de formă pătrată, asemenea unei icoane?

Restul poveştii, cu îndemnuri la pocăinţă şi cu minuni mărturisitoare, cu pelerinaje, rugăciuni şi însănătoşiri miraculoase, cu răsunet de presă şi apoi cu uitare, cu agresiune comunistă, dar şi cu mânăstire de pomenire3, ba chiar cu instrumentalizarea, patrimonializarea şi folosirea electorală a minunii de către unii exponenţi ai puterii politice actuale nu face decât să crească potenţialul simbolic al istoriei.

Afirm acestea, gândindu-mă la fenomene oarecum similare, cum ar fi pelerinajele pe urma epifaniilor de la Lourdes – mult mai vechi şi totuşi mult mai prezente astăzi în conştiinţa creştinătăţii. În urmă cu câţiva ani, pe o vreme ploioasă, am avut ocazia să privesc la Lourdes alaiul de pelerini împinşi din spate în cărucioare şi închişi până sub bărbie în pelerine impermeabile identice, urmând un traseu prestabilit printre cordoane de ghidaj.

Nici acum nu ştiu sigur dacă e de preferat acea ordine impusă, tăcută şi aseptică, sau firescul incredibil cu care este amplasat în fresca votivă de la Maglavit Gigi Becali ţinând în palmă mânăstirea lui Petrache Lupu. Între artificial şi ridicol, oare ce e de preferat?

Până una-alta, ca în orice minune care se respectă, a rămas încă ceva nespus, o vorbă a Moşului, pe care Petrache Lupu a luat-o cu el în mormânt. Şi e bine să fie aşa, ca să nu sece prea curând izvorul întrebărilor.