Meseria de actor din antichitate până la star system

Unul dintre cele mai importante aspecte în funcție de care ne alegem filmele pe care urmează să le vedem este distribuția. Bineînțeles, și regia. Îl știți pe Robert Pattinson din ”Twilight”? Ei bine, după succesul său, mulți fani s-au uitat și la ”Cosmopolis” în regia lui David Cronenberg, dar au rămas dezamăgiți, chiar dacă Pattinson a interpretat un rol cu o mai mare greutate. ”Problema” a fost că filmul este artistic, cu puțină acțiune și mult dialog.

Meseria de actor datează încă din antichitate. Inițial, această activitate era rezervată doar bărbaților. În majoritatea țărilor europene, abia în Evul Mediu au apărut pentru prima dată femeile pe scenă pentru a juca roluri în piese de teatru.

Înainte de filmare, actorii nu trebuie doar să memoreze dialogurile, ci ­și să reflecteze asupra personajelor pe care le joacă, întrebându-se care sunt trasăturile lor de caracter, atitudinile, comportamentul, modul în care reacționează etc. Atât în teatru, cât ­și în cinema, actorii repetă scenele cu regizorul sau cineastul până când găsesc tonul ș­i gesturile potrivite. Dar interpretarea rolurilor în teatru e diferită față de cea din cinema.

În teatru, actorul trebuie să proiecteze vocea și să joace mult mai expresiv pentru ca și spectatorii aflați în partea din spate a sălii să audă dialogurile și să înțeleagă starea de spirit a personajului. Moștenitori ai acestei tradiții, actorii din filmele mute exagerau gesturile și expresiile faciale pentru a le permite spectatorilor să înțeleagă acțiunea. Din cauza lipsei de sensibilitate a peliculei de film, actorii erau machiați cu alb pe față și cu negru pe sprâncene, ochi și gură, astfel încât expresiile lor sa pară mai intense și să se evidențieze.

Odată cu apariția sunetului, precum și a posibilității de a apropia camera de chipurile personajelor, actorul de film a început să joace rolurile  mai subtil.

Pe platoul de filmare, cineastul filmează adesea mai multe cadre ale aceleiași scene, cerându-le actorilor să interpreteze scena de mai multe ori, ceea ce-i poate ajuta pe aceștia să-și îmbunătățească interpretarea de la un cadru la altul. Unii cer actorilor să filmeze aceeași scenă de zeci de ori, pe când alții se mulțumesc cu o singură dubla.

Actorii sunt cei care trebuie să se adapteze la modul de muncă al fiecărui realizator de film. De aceea, actorul este inseparabil de punerea în scenă. După al Doilea Război Mondial, oroarea imaginilor de război a generat un nou mod de gândire cu privire la cinema. Cineaștii nu mai filmează doar în studio, ci și în exterior. Ei încearcă să spună povești mai apropiate de viața de zi cu zi a oamenilor și aleg actori care nu sunt neapărat celebri, ca spectatorii să se identifice mai facil cu personajele din filme. În această perioadă, actrița Ingrid Bergman descoperă două filme regizate de italianul Roberto Rossellini, unul dintre primii regizori de film neorealist. Bulversată de filmele lui Rossellini, Ingrid Bergman i-a scris acestuia o scrisoare, rugându-l să o distribuie într-unul din filmele sale. A apărut astfel și o nouă concepție cu privire la actor. Incapabil la început de a scrie un rol pentru o actriță care provenea din cinematografia americană, Rosselini decide să o ducă pe aceasta pe insula Stromboli, un teren vulcanic foarte ostil. În loc sa-i dea actriței un scenariu și alte indicații, regizorul se mulțumește să filmeze reacțiile sale improvizate în acest cadru sălbatic.

Aceasta noua concepție asupra actorului s-a dezvoltat peste tot în lume după razboi, fapt ce se poate observa și în filmul "O vară cu Monika" regizat de marele cineast suedez Ingmar Bergman.

Castingul, procesul de selectare a actorilor în filmele durează destul de mult și regizorul nu are întotdeauna un cuvânt de spus în alegerea finală. Actorii profesioniști sunt de obicei aleși înainte de a începe filmarile, în urma unor probe de actorie în timpul cărora sunt filmați de un director de casting. După finalizarea interviurilor de probă, directorul de casting face o prima selecție și arată imaginile regizorului, care va alege să îi angajeze sa angajeze.

La Hollywood, alegerea actorilor se bazează în principal pe perspectivele financiare ale producătorilor. Ei influențează enorm realizarea filmelor. Scenaristul sau regizorul îi prezintă producatorului ideea sa pentru un film, iar producatorul decide dacă actorii propuși sunt "profitabili" sau nu, adică suficient de rentabili și populari încât sa atragă publicul în salile de cinema pentru a vedea acel film. Un exemplu potrivit pentru a vedea care sunt strategiile de producție care se află la originea filmelor este ”Joc de culise" (SUA, 1992) de Robert Altman. Un rol poate propulsa un actor pe culmile gloriei, mai ales în serialele de televiziune. Producatorii și regizorii au tendința de a-i oferi actorului doar roluri similare cu cel care l-a făcut cunoscut, deoarece publicul s-a obișnuit să-l vadă acționând într-un anumit fel.

Un actor este un instrument ca oricare altul. Daca este pe mâini bune, acesta poate fi foarte eficient și vice-versa. Unii regizori au o idee clară asupra modului în care actorii trebuie să interpreteze rolul astfel încât sa fie cât mai de folos povestea pe care doresc să o spună. Alții lasă mai mult spațiu pentru improvizație și permit actorului să evolueze liber în spațiu. Acesta este cazul lui John Cassavetes, regizorul care și-a început cariera în teatru și care le-a oferit actorilor săi libertatea de a-și compune singuri personajele, participând astfel pe deplin la procesul de creare a filmului. Unii regizori nu se gândesc la actorii pe care ar dori să-i filmeze, alții au actori preferați cu care le place să lucreze de câte ori realizează un film. Acesta este și cazul lui Tim Burton, care îl distribuie mereu pe Johnny Depp în filmele sale.

Dacă realizatorul de film este în mare parte responsabil pentru activitatea actorilor săi, aceștia la rândul lor pot recurge la diferite tehnici pentru a intra în pielea personajelor lor pentru a le face cât mai credibile. În SUA, de exemplu, majoritatea actorilor urmează metoda Actors Studio, stil care presupune utilizarea propriei experiențe de viață pentru a exprima emoțiile și a da viață personajului. Unele roluri presupun o transformare fizică radicală, un exercițiu la care actorii se supun mult sau mai puțin voit, luând sau pierzând mult în greutate ori acceptând sa se urâțească prin purtarea unor proteze, cum a facut Charlize Theron în filmul "Monster" din 2003. Jacques Tati este un regizor care le sugera actorilor o altfel de metodă, care constă în concentrarea asupra lucrurilor simple, cum ar fi respirația, postura specifică vârstei sau caracteristicile fizice ale personajului. De la filmul mut la superproducțiile actuale filmate în fața unui ecran albastru sau verde, interpretarea actorilor a suferit multe schimbari. Un actor din filmele mute nu se mișcă în același mod ca un actor din anii 1940, la fel cum o actriță franceză a anilor 1960 nu are aceeași dicție ca o vedeta din Franța anilor 2010. Întrucât modalitățile de a spune poveștile variază în funcție de perioadă și de mijloacele tehnice aflate la dispoziția realizatorilor de film, fiecare generație de actori interpretează rolurile într-un mod corespunzator acelei epoci și tehnicile de actorie evoluează odată cu trecerea timpului.

Înca din epoca filmului mut, marile studiouri de la Hollywood au pus la punct un sistem de creare a vedetelor, un sistem bazat pe atragerea publicului în salile de cinema pentru a vedea anumiți actori. Șefii studiourilor au înțeles că vedetele îi fac pe spectatori să viseze și de aceea actorii au avut mereu cele mai mari salarii din industria de film. Studiourile au stabilit contracte obligatorii cu actorii, aceste contracte le dădeau libertatea de a crea niște personaje pozitive care să fascineze spectatorii. Deoarece vedetele epocii trebuie să afișeze un comportament exemplar pentru a nu crea scandal și, prin urmare, sunt nevoite în mod constant sa joace un rol spre a satisface așteptările publicului, unele pot cădea în exces sau depresie, cum s-a întâmplat cu Marilyn Monroe, cea mai faimoasă actriță din istoria cinematografiei, care și-a pus capăt vieții în plină perioadă de glorie.

În ziua de azi, mass-media, în special tabloidele, au ajuns să creeze vedete și cu cât acestea sunt implicate în mai multe scandaluri, cu atât mai bine. Deși vedetele zilelor noastre au dimensiuni mai puțin mitice decât cele de la începuturile cinematografiei, acestea constituie și acum o garanție a succesului unui film deoarece încă exercită o mare fascinație asupra spectatorilor. De aceea unii producători și regizori preferă să distribuie celebrități în filmele lor. Astfel, ei sunt siguri că publicul va veni în număr mare la cinema pentru a vedea filmul. Aceasta practică are consecințe negative, deoarece favorizează o minoritate de actori foarte bogați și ignoră majoritatea actorilor talentați, care ajung să-și câștige traiul jucând în reclame.

Informațiile din articol fac parte din ghidul educațional al proiectului Filme pentru Liceeni, care urmărește familiarizarea liceenilor din România cu elemente de cultură cinematografică și socială.

Proiectul „Filme pentru liceeni” este co-finanțat printr-un grant din partea Elveției prin intermediul Contribuției Elvețiene pentru Uniunea Europeană extinsă.