Manipularea din presă în prima lună din al doilea război mondial

Autor: Lucian Vasile | 9825 vizualizări

Reper al societății românești și, poate, cea mai activă voce a celei de-a patra puteri din stat, ziarul Universul a cunoscut o evoluție spectaculoasă, devenind în anii 30 – 40 ai secolului trecut ziarul cu cea mai ridicată cotă de cititori. Fondat în 1884 de către jurnalistul italian Luigi Cazzavillan, publicația avea să ajungă în 1933 la nivelul de 200.000 de exemplare zilnice(1).

Din 1916, director al ziarului Universul a fost Stelian Popescu care avea să dea publicaţiei o viziune naționalistă, puternic conturată, mai ales, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, cu precădere după trecerea Prutului de către armatele române. Metamorfoză cotidiană motivată de noile realităţi politico-militare a fost surprinsă în paginile ziarului Universul, redând viața cotidiană, speranțele și temerile unei generații, aspirațiile unui lider exponențial și starea de tensiune a acelor momente istorice.

Cruciada împotriva comunismului

Anunțul începerii războiului a fost publicat în ediția de luni, 23 iunie 1941, când pe prima pagină ziarul Universul apăreau fotografiile lui Adolf Hitler, a Regelui Mihai I si a lui Ion Antonescu, sub titlul ”Un războiu sfânt începe / Pornim la luptă pentru drepturile neamului”. Cu litere îngroșate și caractere mărite era redată proclamația generalului către țară: ”raclele strămpșilor, crucile martirilor și drepturile copiilor noștri ne poruncesc să ne scrim (sic)cu propriul nostru sânge dreptul la onoare, spălând cu același sânge pagina nedreaptă înscrisă anul trecut în istoria noastră (...)”. Poporul român era chemat la ”lupta sfântă, în contra prăvălitorilor civilizației și bisericii, ai dreptății și propriilor noastre drepturi”, având ca scop eliberarea Basarabiei și Bucovinei și distrugerea bolșevismului. Accentul se punea pe nevoia coagulării întregi societăți pentru a face față realității belice ”legați în jertfă pentru idealul nou și mare al lumii în plămădire”, având unic scop zidirea unui ”nou altar neamului”. Articolul cuprindea și remarci elogioase la adresa celor doi aliați majori ai României: Germania lui Hitler și Italia ducelui. Ponderea cade pe primul aliat: dacă numele fuhrerului este amintit, numele lui Mussolini nu este menționat. Generalul plusează și precizează că îi mulțumește ”în numele națiunii noastre geniului creator al lumii noui (...)Adolf Hitler, că a înțeles cu atâta dreptate nedreptatea făcută unui popor loial (...)dându-i poporului român mândria unei lupte puternice și curajoase nu numai pentru reclădirea drepturilor naționale , dar și împotriva celui mai mare dușman al lumii: bolșevismul”(2). Ordinul către armată completa prima pagină, subliniindu-se caracterul drept al războiului (”azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte”) și făcându-se apel la memoria înaintașilor și la faptele eroice ale acelora. Ca și în proclamația către popor, Antonescu scotea în evidență onoarea armatei române de a lua parte la construirea unei noi lumi, fapt realizabil prin lupta alături de trupele germane: ”ostași, veți lupta cot la cot, suflet la suflet lângă cea mai puternică și glorioasă armată a lumii”(3).

Cu toate că ediția din 23 iunie 1941 marca prima zi de război la care lua parte și România, paginile 2 – 3 au fost dedicate unor subiecte eterogene din punct de vedere al conținutului: de la recomandări de băi naturale de iod în casă la vești privind statutul grupului etnic german din Croația sau de la articole despre iubirea la păsări la cronici ale ședințelor Academiei Române. Paginile ziarului ilustrau noua orientare a vieții românești către lumea germană, marcată de întâlniri atletice (motiv de bucurie pentru români că era conduși după prima zi ”numai cu 12 puncte”) sau reclame ale firmelor nemțești, dar sunt publicate și știri ale activităților bilaterale româno – italiene sau româno – japoneze. Viața cotidiană internă nu părea a fi afectată de începutul războiului, ziarul anunțând o bogată activitate teatrală, precum premiera piesei ”Adam și Eva” la teatrul Regina Maria și numeroase tranzacții, afaceri și schimburi comerciale (nu mai puțin de 4 pagini fiind dedicate anunțurilor de la mica publicitate).

Vinovaţii externi: Marea Britanie şi URSS

Prezentarea situației politice externe era centrată pe două coordonate: redarea optimismului ce domnea în tabăra germană datorită victoriilor Axei și analizarea strategiei Statelor Unite ale Americii despre care se preciza că nu este pregătită de război, conform declarației antiintervenționistului Lindbergh. În primul număr al Universului de după începerea ostilităților la Prut, ponderea știrilor având ca subiect lumea americană era, surprinzător, aproape egală cu cea privind Germania nazistă, atenția redacției către analizarea și publicarea informațiilor despre politica țărilor vestice fiind una sporită. Accentul avea să cadă în edițiile următoare pe relația dintre Statele Unite ale Americii și Anglia pe de o parte și URSS-ul pe de cealaltă parte, veștile susținând ideea unei active colaborări între inamicii Axei. În plus, guvernele de la Washington și Londra erau privite ca două puncte de susținere a Moscovei în pretențiile sale în zona estică a continentului, cu precădere în problema țărilor baltice și a Finlandei, mergând chiar până la ideea că ”guvernul britanic nu se va opune ca Uniunea Sovietică să dobândească puncte de sprijin în Bosfor și Dardanele”(4).  Dacă față de Anglia, atitudinea era una fără echivoc, fiind subliniat ajutorul dat Rusiei de britanici, în schimb, America era privită ca un aliat al Londrei, dar nu și unul al rușilor, atâta vreme cât opinia publică de peste ocean era cu precădere anti-comunistă. În general, știrile privind politica externă a țărilor vestice erau obiective, aprecierile lipsind în majoritatea cazurilor. În schimb, prin ponderea și modul în care sunt publicate, aceste materiale creau o anumită atitudine anti-occidentală, promovată totuși în mod indirect. Editorialele, în schimb, aveau un caracter anti-britanic semnificativ mai pronunțat, acreditându-se la un momendat ideea că pacea europeană nu a putut fi instaurată din cauza politicii continentale a Angliei și a comunismului rusesc(5). Ponderea acuzațiilor adresate Angliei era în unele articole mai mare decât învinuirile adresate URSS-ului, Marea Britanie fiind condamnată pentru politica sa ”imperialistă” care au împiedicat pacificarea relațiilor germano-franceze și, inerent, a întregului continent. Se mergea până la a se vorbi de o ”solidaritate între tendințele bolșevice și trădarea britanică față de continent” care au obligat practic statele europene să acționeze militar împotriva acestei alianțe.

Începând cu numărul din 24 iunie, conținutul ziarului lua o nouă formă, adaptată noilor realități politice și militare, dar și noilor cerințe venite din partea autorităților. Războiul, prin cauzele, efectele și manifestările sale ocupa în întregime prima pagină. ”Războiul pentru ordine și dreptate”, așa cum este caracterizat într-un editorial al redacției, era privit ca o necesitate ce provenea din ”vitregia unor împrejurări” și din ”incapacitatea sau (...) greșelile unor conducători nevrednici de misiunea lor”, făcându-se astfel aluzie la Carol al II-lea. Aceleași idei principale erau subliniate: caracterul drept al războiului, cerința realităților politice de a participa la crearea unei noi lumi prin zdrobirea bolșevismului, camaraderia militară româno-germană care capăta o imagine epocală și, nu în ultimul rând, nevoia ca poporul român să contribuie la efortul militar și economic al țării. Conducerea națiunii se afla în mâinile omului – providențial, iar cetățenii trebuie să participe activ la sprijinirea noului regim: ”o uniune sfântă se va lega pe întreg cuprinsul României în jurul acțiunii istorice a generalului Antonescu, prin care se hotărăște astăzi pentru secole ursita României și în jurul armatei, care va purta pe pământul robit al Basarabiei și Bucovinei drapelele victorioase ale țării și un singur gând va mâna pe toți Românii spre aceiași năzuință: biruința”(6).

Ion Antonescu şi manifestările din capitală

Alături de menirea războiului, figura lui Ion Antonescu este punctul central al întregului mesaj purtat de ediția de luni, 23 iunie 1941, a ziarului Universul. Cu toate că portretul generalului apare restrâns, doar în partea de jos a primei pagini, numele său este menționat de nu mai puțin 14 ori pe pagină, exceptând referirile indirecte. Pe plan intern, societatea românească este marcată de ceremonii și evenimente ce subliniază adeziunea națională la efortul belic. Câteva poze înfățișează manifestația de simpatie care a avut loc în fața Palatului Regal din București și hora de bucurie jucată în jurul statuii Regelui Carol I și se relatează cum, la ora 11:30 mulțimea a îngenuncheat în onoarea realității istorice, ca de altfel în toată țara, conform cererii generalului Antonescu. Întreaga societate pare conectată întru totul la tensiunea momentului, ziarul consemnând declarații ale refugiaților care își așteptau reîntoarcerea la căminele lor și cele ale bătrânilor care vroiau să participe la luptă, în ciuda vârstei. Manifestări de simpatie nu au loc doar față de forțele politice interne (Rege și general), cât și față de reprezentațele puterilor aliate, în speță Germania nazistă și Italia Fascistă. Dacă la legația italiană demonstrația este una de mai mică intensitate, dar descrisă ca plină de patos, la sediul german de pe Calea Victoriei, are loc un discurs al lui Mihai Antonescu, proaspăt numit vice-președinte al Consiliului de Miniștri. De asemenea, este publicat un alt discurs al profesorului Antonescu, rostit de această dată la radio, care a reiterat ocazia istorică pe care românii o au de a lupta alături de germani pentru eliberarea teritoriilor anexate de URSS și pentru distrugerea ideologiei comuniste. Figura lui Ion Antonescu este din nou prezentată într-o manieră epocală, vice-președintele consiliului de Miniștri declarând: ”generalul Antonescu a prăbușit azi umbrele pătate ale dezonoarei de eri (...)Prin el, providența a revărsat zorii mândriei naționale și bucuria regăsirii istorice”(7). Limbajul este unul rigid, bazat pe un câmp lexical format din sintagme ca ”război drept”, ”trecut eroic”, ”datorie sfântă”, ”reparație istorică”, etc menit a spori imaginea unei conflagrații necesare, dar cu un caracter nobil și o victorie sigură.

Imaginea lui Ion Antonescu  de conducătorului providențial, având menirea de a repara o nedreptate istorică și de a restabili onoarea unui poporor și a armatei avea să fie întărită apoi în fiecare număr al Universului. Sub titlul ”Armata este fericită!” semnat de generalul rezervist Vasilescu Petre, se sublinia că polarizarea societății românești în jurul liderului său ar fi fost de o proporție colosală și de o intensitate ridicată. Cu ocazia unui discurs la radio, Mihai Antonescu lega destinul Basarabiei de cel al generalului Antonescu, afirmând că după biruința finală, ”Generalul va privi pământul pentru care a luptat a doua oară și va simți că Neamul său nu-l va mai pierde niciodată”(8).

Mihai Antonescu – motorul propagandei

O altă personalitate a cărei imagine era promovată intens a fost cea a profesorului Mihai Antonescu, prin publicarea de știri despre vizitele sale în instituțiile publice. În ceea ce privește discursurile sale, acestea continuau a fi tipărite, alături de fotografia sa, în primele pagini ale publicației. Consecvent aceluiași stil retoric, plin de înflorituri stilistice, Mihai Antonescu marșa în declarațiile lui pe ideea necesității ridicării întregii țări la o contribuție substanțială pentru lupta anti-bolșevică. La împlinirea unui an de la pierderile teritoriale în favoarea URSS-ului, vicepreședintele Consiliului de Miniștri făcea apel la simpolurile naționale ale românilor, de la plăeșii Moldovei la eroul necunoscut al primului Război Mondial, pentru a sublinia continuitatea istorică a demersului realizat de către guvernul de la București. Subliniind necesitatea atașamentului moral față de cauza anti-comunistă, Mihai Antonescu nu scapa din vedere să evidențieze ”sufletul mare al generalului Antonescu”(9) și personalitatea sa excepțională pentru istoria României. Vorbind despre acțiunea militară de peste Prut, Mihai Antonescu o considera ca fiind o răzbunare a Basarabiei, restabilirea unei direcții firești de la care Bucureștiul, sub conducerea unor ”cârmuitori lași” a capitulat în iunie 1940. Discursul său era unul complicat, rigid și pe alocuri teatral, presărat de numeroase adjective și adverbe menite mai degrabă să impresioneze decât să transmită informații. Cu toate acestea, vicepreședintele Consiliului de Miniștri reitera rolul esențial al lui Ion Antonescu în societate, afirmând că generalul ar fi avut ”destin de ziditor” în istoria națională, prin recuperarea teritoriilor anexate de soviete. Un aspect interesant al imaginii personale raportată la viziunea propaganistică a apărut în ziua de 9 iulie 1941, când prof. Mihai A. Antonescu, făcea o serie de declarații presei. La finalul lămuririlor cu privire la cererea generalului Antonescu privind sprijinul din partea opiniei publice pentru ”recâștigarea granițelor Neamului, dar și pentru zidirea unei țări noui (sic)”(10),  vicepreședintele Consiliului de Miniștri mulțumea directorilor de ziare și făcea rugămintea ca fotografia sa să apară mai rar în paginile ziarelor, motivând că este ”ministru al Propagandei Naționale și nu al Propagandei personale”(11).

Imaginea ca factor propagandistic

Începând cu numărul din 24 iunie 1941, fondul fotografic publicat în paginile ziarului ”Universul”  a constat cu precădere din imagini cu români din teritoriile pierdute în 1940 sau din clădiri de pe teritoriul Basarabiei și Bucovinei, precum reședința ”metropolitană” din Cernăuți, catedrala din Bălți, case din Bucovina, poduri peste Nistru, etc. O dată cu avansarea forțelor armate româno-germane, subiectul fotografiilor avea să treacă pe imaginea armatei victorioase, bucuria populației eliberate și pe distrugerile lăsate în urmă de către armata sovietică. Începeau, de asemenea, să fie publicate pe prima pagină imagini cu Ion Antonescu inspectând unități militare, tentativă prin care se urmărea întărirea portretului de conducător providențial al generalului(12). Încă de la finalul lunii iunie încep să apară şi fotografii ale primilor prizonieri sovietici, înfățisând în fapt soldați de origine asiatică, ce căzuseră în mâinile trupelor germano-române. Acest fapt a fost apoi exploatat și în articolele ziarului, scoțându-se în evidență caracterul eterogen din punct de vedere al naționalităților din Uniunea Sovietică(13). Un alt subiect atins prin fotografiile publicate în Universul a fost cel al distrugerii simbolurilor regimului sovietic, elocventă fiind poza de pe prima pagină a ediției din 30 iulie 1941, care surprindea statuia lui Lenin din Cernăuți decapitată.

”Pericolul evreiesc” în paginile ziarului

Începeau să apară, de asemenea, articole cu caracter naționalist și elogiativ, menite a amplifica justețea războiului anti-comunist declanșat de regimul Antonescu și importanța istorică a momentului. Națiunea română este lăudată pentru lupta sa pentru civilizație și pentru crearea unei lumi noi, alături de forțele Axei, concluzionându-se că ”ceasul sfânt a sunat”, după cum își intitula Alexandrina Gr. Cantacuzino un articol din paginile Universului. Se făcea apel și la generația naționalistă de la 1922, fără însă a i se da vreo conotație legionară, care legitima la rândul ei lupta dusă de generalul Ion Antonescu împotriva a doi dușmani identificați încă de la începutul perioadei interbelice de către membrii acelei generații: ”pericolul jidovesc și teroarea comunistă”. Apăreau în acest mod trimiteri la o viziune antisemită, deoarece semnatarii apelului ”La arme români!” identificau drept vinovați pentru dezastrul țării din 1940 (pe care doar generalul Antonescu îl putea repara) pe politicienii interbelici care n-au adoptat o politică pro-nazistă, ci ”n-au cunoscut decât potecile arătate de Judeo-democrație”(14). Aceeași linie anti-evreiască transpare și din articolul ”Ne întoarcem cu fruntea sus” semnat de C.Longhin, un refugiat bucovinean, care își povestea momentul părăsirii Cernăuțiului la 28 iunie 1940. Acesta acuza populația evreiască din acel oraș de pactizare cu forțele sovietice și de manifestarea unui anti-românism radical, afirmând că în timp ce ”bieții românii” se retrăgeau, auzeau ”chiotele de bucurie ale evreilor care rămâneau” și vedeau ”tineret evreesc purtând cocarde roșii în piept”(15). Datorită aproapiatei eliberări a Bucovinei, Longhin afirma că refugiații vroiau să se întoarcă și să facă din Cernăuți ”cel mai românesc oraș din Țara românească”, prin eliminarea oricărui element străin. Pe lângă aceste articole publicate, începeau să apară și comunicate oficiale, precum cel de sâmbătă, 28 iunie 1941, care anunța că evreii din comunele rurale din Moldova fuseseră îndepărtați. Motivațiile erau atât de ordin strategic – de a se păstra siguranța frontului armatei germano-române – cât și naționale – pentru a se îndepărta ”elementele dubioase”(16). Mai mult decât atât, într-o cuvântare rostită la radio, la finalul lunii iunie 1941, Mihai Antonescu, referindu-se la cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord afirma că armata română, în retragerea ei, a fost ”întovărășită numai de disprețul trădător al complicilor bolșevismului, cari au adăugat cristicei noastre răstigniri iudaica lor ofensă”(17), trimiterea fiind către populația evreiască. Pe lângă toate aceste declarații apărea pe 2 iulie, pe prima pagină a ziarului, un comunicat prin care se anunța execuția a 500 de evrei comuniști. Fără a se preciza dacă execuțiile au fost urmarea unor procese, anunțul scurt și concis preciza că aceste persoane erau cei care ”au tras din case focuri asupra ostașilor germani și români”. Se anunța, de altfel, că represaliile nu urmau a fi îndreptate doar asupra celor care se dedau la acte de sabotaj sau de agresiuni, ci și asupra celor care nu raportau autorităților orice informație referitoare la asemenea acțiuni. Mai mult, într-un alt comunicat dat de către autoritățile române, se reitera pedepsirea tuturor elementelor ”străine de neam” care atacau forțele germano – române, dându-se și o avertizare clară: ”pentru fiecare ostaș german sau român vor fi executați 50 iudeo-comuniști”(18).

O serie de lămuriri privind politica regimului Antonescu în ceea ce privește situația evreilor, este oferită de către ministrul Propagandei, profesorul Mihai Antonescu. Într-un interviu acordat unui ziarist italian, Mihai Antonescu preciza că prin expropierea bunurilor imobiliare ale evreilor se avusese în vedere apărarea tradiției proprietăției românești. Existau și unele derogări de la această legislației, excepții acordate ”evreilor care s-au încadrat în națiunea românească”, fie prin adoptarea creștinismului, fie prin fapte arme în război(19).

Hitler şi Germania nazistă – singurii aliaţi sinceri

Tot în ediția din 24 iunie 1941 era publicată și comentată proclamația lui Adolf Hitler către poporul german, în raport cu referirile sale la adresa situației României. Se înainta ipoteza că atacul forțelor Axei împotriva URSS-ului a fost mai degrabă un act de apărare în fața unei masive concentrări de forțe la granița ruso-germană (se menționa numărul de 160 de divizii sovietice), dar și unul de contracarare a presiunii excercitate de Moscova asupra Finlandei, României și a țărilor baltice prin încercări de răsturnare a guvernelor naționale, anexări de teritoriu și atacuri armate. Tonul articolului se înscria în nota generală a revistei care asigura cititorii că războiul poate fi unul îndelungat și solicitant, dar victoria ”totală și definitivă” avea să fie de partea forțelor Axei. Referirile la Germania nu ocoleau nici momentul 1940, când România a pierdut teritorii în favoarea puterii sovietice și a regimului horthyst. Berlinul era privit ca o un prieten de nădejde, dar neputincios în vara lui 1940, când, angajat pe frontul de vest, nu a putut întreprinde nimic în ajutorul României, fiind însuși foarte surprins de mișcările politice ale Moscovei. Cu toate acestea, Germania ar fi încercat să amelioreze situația basarabeană, prin prelungirea termenului în care populația și administrația se puteau retrage în dreapta Prutului, însă Rusia nu ar fi fost de acord. În ceea ce privește conflictul româno-maghiar, regimul lui Hitler alături de cel al lui Mussolini nu aveau nicio vină în amputarea teritorială, ci, dimpotrivă, erau cele care au ajutat Bucureștiul, garantând granițele stabilite în pe 30 august 1940. În acest mod, Germania nazistă era absolvită de orice fel de imixtudine în dezastrul suferit de România în vara anului precedent, ba chiar era prezentată drept singura forță internațională care a oferit un ajutor cât de mic Bucureștiului. De asemenea, se căuta să se explice politica externă a Germaniei din anii precedenți și puterea de la Berlin să fie exonerată de orice fel de acuze pentru pactul făcut cu URSS în august 1939. Acest era considerat a fi o necesitate apărută nu din dorința Berlinului, ci din cauza politicii anti-germane a statelor vestice, care au încercat o încercuire a celui de-al 3-lea Reich cu scopul de a distruge politica de unificare continentală a națiunilor, începută de Hitler(20).

Bisericile ortodoxe în slujba luptei anticomuniste

Deloc de neglijat a fost transpunerea în societatea româneasă a valenței religioase a războiului, creștinismul ortodox împletindu-se cu lupta naționalistă românească în fața dușmanului comun: comunismul. Ziarul Universul relata în ample materiale extazul mistic din bisericile bucureștene cauzat de începerea războiului și erau prezentate slujbele ținute pentru țară și ostași în lăcașurile de cult arhipline. Românii găseau cea mai bună explicare a realității belice în fața altarelor, acolo unde conflictul militar era tradus drept o luptă a credinței creștine împotriva ateismului, o luptă din care crucea urma să iasă victorioasă. Atmosfera era descrisă ca una electrizantă, articolele prezentând mase de oameni plângând și rugându-se pentru biruința împotriva ”hidrei antihrisitce a bolșevismului”(21) care urma a fi câștigată cu ajutorul Germaniei lui Hitler. Acesta din urmă era înfățișat drept un trimis divin, un lider asupra căruia Dumnezeu însuși i-a dat o sarcină pe care trebuia să o îndeplinească și anume distrugerea comunismului. În consecință, scopul războiului era de a ieși ”deapururi biruitoare Crucea și credința”, menirea conflagrației depășind cadrul politic, social, economic și ideologic, pășind astfel și în sfera religioasă.

Desfăşurarea conflictului

A treia zi a relatării războiului punea în prim plan succesele militare germane în lupta cu Armata Roșie. Prima pagină găzduia știri despre modul în care infanteria germană străpunsese liniile fortificate ale rușilor, iar Luftwafe doborâse cu ușurință într-o singură confruntare aeriană 32 de aparate de zbor ale Moscovei. Singura mențiune, de altfel și foarte redusă, a armatei române era prin faptul că înaintase, fără vreun conflict notabil, alături de Wermacht spre Nistru. Cu totul altfel stă situația în ultimele pagini ale publicației, unde este amplu descrisă într-o manieră propagandistică reacția populației moldovene la înaintarea trupelor româno-germane. Până la portretizarea vieții românilor basarabeni eliberați (despre care se relateau supliciile la care au fost supuși de autoritățile comuniste după 28 iunie 1940), era înfățișată atmosfera electrizantă care domnea în Iași, Focșani, Tecuci, Dorohoi și în toate orașele din dreapta Prutului. Imaginea era una idilică în care soldaților germani li se ofereau flori, iar mulțimile inundau străzile pentru a saluta trupele care se pregăteau să ajungă în linia întâi. Înscriindu-se în nota majorității materialelor din presă, articolul se încheia într-o notă profetică: ”în curând începe o altă defilare a Basarabiei libere, a moldovenilor învestiți cu mândria ostașilor germani și români, a căror cadență se aude în apele Prutului și ale Nistrului și dincolo de ele, sus la Bug”(22).

Pentru a întări legimitatea războiului și probabil pentru a contrabalansa lipsa unor performanțe militare românești pe front, apareau, într-un număr ridicat, articole privind dreptul românilor în Basarabia și Bucovina. Demersul se realiza prin publicarea unor materiale cu subiect istoric și ale unor texte ale refugiaților sau prin retipărirea unor memorii din secolul XIX ori documente istorice cu privire la chestiunea basarabeană. Legitimarea venea și prin raportarea la contextul continental și la menirea poporului român, considerat a fi o barieră de-a lungul vremii a civilizației europene în fața diferitelor pericole: barbar, islamist și, mai nou, bolșevic. În această linie se înscria ”Misiunea europeană” publicat joi, 26 iunie 1941, care trasează o legătură între bătăliile medievale ale domnitorilor români împotriva otomanilor și acțiunile din 1917 – 1919 îndreptate împotriva trupelor rușe bolșevizate și a regimului lui Bela Kun. Continuând această linie istorică, România ”va trebui să fie încoronată de isbânda pe care istoria ei a consacrat-o de atâtea ori într`un trecut milenar”(23).

Ziua de 27 iunie 1941 a adus primul comunicat al Cartierului general al Comandamentului frontului germano-român, și care a fost publicat și comentat pe prima pagină a ziarului, accentul căzând, evident, pe performanțele armatei române. Aviația era punctul central al declarației, deoarece din 400 de avioane inamice doborâte, 70 dintre ele fuseseră victimele piloților și artileliei antiaeriene românești. În schimb, se continua publicarea știrilor privind progresele militare ale germanilor care zdrobeau în întregime rezistența sovietică. Cu totul altfel stătea situația în ceea ce privea comunicatul din 28 iunie, publicat abia 2 zile mai târziu: acțiunile terestre din stânga Nistrului fuseseră încununate de succes, avioanele românești doborâseră aproape 30 de avioane sovietice, bombardamentele inamice asupra teritoriului țării nu au avut niciun efect, iar marina scufundase distrugătorul Moscova, care se apropiase de Constanța(24).

Începea să se contureze mitul eroului, primul care se bucura de acest portret fiind aviatorul Horia Agarici, lăudat pentru curajul său de a înfrunta de unul singur 7 aparate de zbor sovietice și de a doborî 3 dintre ele. A doua zi, într-un articol semnat de către Al. O. Teodoreanu, imaginea locotenentului Agarici capătă valențe extraordinare, subliniindu-se originea pur românească  a acestui as al aerului, stabilindu-se o legătură între faptele sale de eroism și descența sa dintr-un neam care își legase numele de istoria modernă a țării. Horia Agarici devine astfel un simbol al luptei, figura sa fiind ”cunoscută și prețuită de întreaga suflare românească”(25).

Viaţa cotidiană din spatele frontului

Transpunerea situaţiei interne, în raport cu nevoile frontului, nu era neglijată, ci se se sporea imaginea unei națiuni adunate în fața pericolului comun care necesita o acțiune unitară. Pe lângă atașamentul românilor (în rândul cărora se remarcau multe cereri de voluntariat pe câmpul de luptă)(26), membrii diferitelor etnii, cu precădere cea germană se declarau pentru înrolarea în armata română, cu scopul a participa la lupta efectivă de pe front(27). O altă inițiativă internă menită a ajuta efortul de război național venea din partea autorităților și a civililor care creaseră un fond special de depuneri, din care urmau să se împartă bani familiilor care aveau membri pe front. Apareau de asemenea și mențiuni ale unor gesturi individuale prin care diferiți funcționari sau simpli civili donau sume consistente de bani familiilor eroilor căzuți pe câmpul de luptă(28). În privința noilor reglementări, se publicau știri ale condamnărilor celor acuzați de sabotaj, în special a comercianților care fuseseră arestați pentru speculă sau furt la cântar. Exercițiile de apărare antiaeriană erau comentate și populația era educată să respecte setul de regului aferente. Rezultatele exercițiilor de apărare anti-aeriană fuseseră unele mulțumitoare, așa că ziarul Universul publica îndemnuri ale autorităților de a se respecta legislația care mergea în cazuri de nesupunere până la închisoare de la 6 luni la 5 ani. Punând pe seama bravurii inutile, a curiozității și a exhibiționismului, se relatau episoade în care oamenii, în loc să se adăpostescă în locurile amenajate, priveau din plină stradă exploziile proiectilor artileriei antiaeriene, fapt socotit drept o disprețuire a orânduielilor stabilite de autorități(29). Întreaga societate era, practic, racordată la noile realități și la nevoile nou-apărute.

Consolidarea dinăuntru a societății și o eficientă mobilizare a sa erau considerate a fi necesare de către autorități pentru o cât mai bună susținere a efortului de război. Paginile ziarului Universul cuprindeau încă de la începutul conflictului militar apeluri la muncă ale diferitelor oficialități îndreptate către diferite categorii sociale. Lt. Col. Const. Medeleanu cere sportivilor să se pregătească suplimentar, pentru ”a fi cei mai îndrăzneți în luptă și cei mai productivi în muncă”(30). Urmări ale acestei cereri vor fi concretizate în scurt timp, prin anunțuri despre activități de voluntariat, cum ar fi cea a atleților bucureșteni care săpau adăposturi antiaeriene în zona ștrandului Kiselef(31). Muncitorii, prin vocea generalului Gh. Voiculescu, ministrul muncii, erau îndemnați să se considere și ei soldați și să fie alături de cei ce luptă pe front, având datoria să își dubleze eforturile la lucru(32), lucru realizabil ”strânși cu toții în jurul Steagului și Conducătorului Țării”. Ministrul Culturii Naționale și al Cultelor, generalul Rosetti, adresa un apel deopotrivă preoților, cerându-le să ”dea pildă muncii celei sfinte”(33), și elevilor și studenților. Acestora din urma li se cerea, cu toate că era perioada vacanței școlare, să nu rămână ”ca niște trântori, ce nu vor putea privi în ochi pe cei ce se vor întoarce dela îndeplinirea datoriei lor de ostași”, ci să meargă ”la câmp, la muncă aducătoare de rod (...)unde este locul, acuma, al oricărui copil și tânăr”(34). Chiar și Ion Antonescu, într-un răspuns adresat tuturor voluntarilor care cereau să fie trimiși în prima linie a frontului, preciza că ”cel mai bun prinos pe care orice bun român îl poate oferi Patriei (...) este să-și facă datoria (...), muncind fără odihnă acolo unde se găsește fiecare”. Pe lângă o creștere a productivității interne, o astfel de angrenare a populației în diferite activități în interes colectiv era o încercare a autorităților de a scădea riscul izbucnirii unor mișcările socio-politice împotriva guvernului; ca urmare, fiecărui individ îi trebuia asignată o muncă în folosul comunității.

Viața cotidiană, supusă analizei, era criticată pentru neadaptarea la noile cerințe dictate de raportarea la situația de pe front. Prin îndemnul ”să fim la înălțimea celor de pe front”(35), se făcea o radiografie a modului în care populația civilă se manifesta în mod curent după izbucnirea războiului. Plecând de la premiza că ”războiul are (...)codul manierelor lui, în care decența și austeritatea formează primele capitole”, autorul nesemnat al articolului încearca să se asigure că efortul onorabil al soldaților români de pe front să nu fie alterat de ”vechile năravuri ce nu se încadrează cu gravitățile și cu disciplinele războiului” care pot exista la populația civilă. Consemnând că ”firea românilor nu este nici tragică, nici teatrală”, ci mai degrabă o sumă de virtuți, se preciza că vremurile deosebite trăite în vara lui 1941 nu aveau nevoie de ”mutre sinistre sau plângărețe”, de ”spectacolul defilărilor, înghesuielilor și chihotirilor pe stradă”, nici de chipuri ”invadate de panică și de deznădejde” și nici de ”răsfăț de decolteuri și de farduri”. Opinia publică trebuia să-și schimbe propriul modus vivendi într-unul raportat de jertfele de pe front, evitând orice manifestare lipsită de demnitate sau decență, caz în care s-ar fi căzut ușor în exhibiționism. Pentru a spori legitimitatea acestui apel adresat civililor, aceștia din urmă erau practic transformați, cel puțin la nivelul atitudinii cotidiene, în soldați nemobilizați, dar care își serveau țara prin comportarea de zi cu zi.

În data de 2 iulie, Universul dădea publicității un comunicat prin care se preciza că telegramele particulare interne și externe urmau a fi cenzurate dacă nu îndeplineau o serie de condiții stricte(36). În capitală, distribuirea alimentelor începea să fie supravegheată și dirijată de către autorități, operațiune care avea ca scop evitarea speculei și menținerea calmului în oraș(37). De asemenea, întreaga politică de organizare a vieții interne este consființită și prin măsuri punitive aplicate personal de către generalul Ion Antonescu, abaterile fiind drastic sancționate. A fost amplu relatat cazul absenței din cadrul unei formațiuni militare a preotului și a agentului sanitar, motiv pentru care Antonescu a ordonat închiderea celor doi într-un lagăr de muncă. Ziarul prezenta acest gest al conducătorului țării drept unul normal cu însemnat rol de exemplu pentru toți românii, motivându-se că neîndeplinirea sarcinilor de muncă era de fapt o neachitare a datoriilor față de țară și neam(38). În același timp, se dădeau lămuriri suplimentare cu privire la presupusele actele de trădare de care erau acuzate ”elemente străine de neam și dușmane intereselor țării”. Se reafirma pedepsirea oricărui act de sabotaj intern, măsură instituită pentru păstrarea calmului în spatele frontului și pentru a se evita orice dereglare a mecanismului românesc de susținere a efortului de război(39). Nu lipseau nici articolele despre procesele interne privind foștii membri ai Mișcării Legionare, fiind publiate liste cu zeci de nume urmate de funcția pe care respectivii au ocupat-o după 6 septembrie 1940 și pedeapsa primită din partea instanțelor judecătorești.

Atenţia către teritoriile de dincolo de Nistru

Un articol aparte a apărut în ediția de vineri, 27 iunie, și era intitulat ”Întinderea spre răsărit a spațiului românesc”. Plecându-se de la premiza că spațiul reclamat de către geopoliticienii români, era cuprins între Tisa și Nistru, pliându-se, totodată, pe structura statului dac, autorul nemenționat considera că prin tradiția sa ”trimilenară”, poporul român avea nevoie de un spațiu vital mult mai larg, și anume cel al vechiului regat trac. Apelându-se la argumente istorice, mai mult sau mai puțin veridice, se acredita ideea că românii aveau dreptul, printr-o continuitate a luptei lor politice, la întreg spațiul de peste Nistru și Bug, până în Crimeea, inclusiv. Influențe ale ideologiei național-socialiste transpar în finalul articolului, unde se precizează că ”ținutul dintre Nistru și Bug, zona de la nord de Marea Neagră, face parte din spațiul de viață al neamului românesc, din spațiul unde forța biologică a acestui neam l-a făcut să reziste tuturor încercărilor (...)”. Practic, întreaga zonă era privită ca un teritoriu necesar în acceptarea și îndeplinirea rolului României de apărătoare a civilizației europene, manifestându-se astfel pentru prima dată în paginile ziarului Universul dorințe expansioniste peste Nistru(40). Această atenție manifestată pentru zona și pentru populația românească de peste Nistru avea să continue să se materializeze. Spre exemplu, sâmbătă, 28 iunie 1941, era analizată comunitatea de români dintre din spațiul de la est de Nistru, concluzionându-se că există câteva sute de mii de transnistreni, ceea ce adăugat la populația din Basarabia ar fi ridicat numărul românilor care se găseau în Uniunea Sovietică la aproape 3 milioane(41). Fără a se formula explicit vreo pretenție asupra acelui teritoriu, se ofereau o serie de argumente de ordin istoric pentru românismul acelei zone, de la denumirea de ”Moldova Nouă” dată de țarina Ecaterina a II-a și până la legăturile bisericești dintre mitropolia Brăilei și lăcașurile de cult din stânga Nistrului. Tot prin recursul la istorie se reafirma românismul teritoriilor de la est de Basarabia, iar dacă inițial nu se formula vreo pretenție clară asupra acelor spații transnistrene, articolul ”Românii de peste Nistru” apărut în 4 iulie 1941, concluziona: ”trimișii lui Dumnezeu, Adolf Hitler și Generalul Ion Antonescu, (...) pun capăt domniei infernului aducând izbăvirea (...) celor de peste Nistru, care o așteaptă acest ceas de peste 100 de ani”(42).

La un an de la pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de nord

Împlinirea unui an de la pierderea Basarabiei și Bucovinei a fost marcată în paginile ziarului prin publicarea unor materiale cu subiect istoric privind drepturile românilor asupra acestor teritorii, a poeziilor patriotice, a informațiilor despre progresul frontului. Totuși, cea mai ridicată importanță o avea tipărirea pe prima pagină a scrisorii generalului Ion Antonescu înmânată Regelui Carol al II-lea, la momentul cedării teritoriale, act care îi sporea prestigiul generalului. Era subliniat rolul negativ jucat de anturajul Coroanei, care a dus la o politică greșită promovată de fostul suveran, prin care armata era dezonorată, populația dezamăgită și inamicul putea să beneficieze atât de avantajele morale ale actului de la 26/28 iunie 1940 cât și de întreaga bază materială abandonată de români. Chiar și la acel moment, Ion Antonescu se oferea să intervină în mod providențial pentru redresarea situației, afirmând că acesta era ”ultimul strigăt de alarmă” al său. În acest mod, liderul României era prezentat drept cel care, indiferent de context, a fost mereu pus în slujba intereselor naționale, chiar el definindu-se drept un ”slujitor fanatic al acestui neam”(43). Dacă scrisoarea generalului Antonescu a fost publicată pe prima pagină, amintirile unor bucovineni și basarabeni despre cele întâmplate la retragerea din iunie 1940 se găseau abia în pagina 9.  Un anume C.L. surprindea dezamăgirea și deznădejdea care cuprinseseră Cernăuțiul în momentele plecării românilor și cel al intrării Armatei Roșii. În schimb, Elefterie Negel, vorbind despre drama basarabeană, încheiea articolul într-un mod profetic: ”răstignirea comunismului este o poruncă Dumnezeiască, care își va găsi izbândirea în anul mântuirii 1941 dela Hristos”(44).

Ideea unei noi ordini europene era acreditată nu numai de către articolele interne, cât și de cele apărute în presa internațională, cu precădere în cea germană.  Într-un articol apărut într-un cotidian nemțesc și reprodus parțial în paginile Universului, Europa, în urma revitalizării ei de către politica lui Hitler (devenit un ”Arhanghelul unui viitor mai bun pentru omenire”)(45), pornea către o ”reînoire” (sic!) al cărui mijloc era, în principal, eradicarea bolșevismului (46). Mergând mai departe pe această linie a ”renașterii Europei”, un alt scriitor – Alfred Rosenberg – considera că prin acțiunile militare din vestul continentului Germania vroia să conștientizeze puterile occidentale de nevoia alăturării acestor state la efortul de distrugere a comunismului (47).

Între timp, situația frontului continua să fie larg prezentată în paginile ziarului. Pe lângă obișnuitele articole referitoare la victoriile obținute de către armatele germane, apăreau mențiuni despre actele catalogate drept ”josnice” ale Armatei Roșii. În antiteză cu soldații germani care ar fi respectat regulile războiului, se acredita ideea că rușii foloseau femei și copii pentru a-și masca retragerile sau arborau steagului alb pentru a ucide în mod necinstit pe inamici (48). Imaginea sovieticilor era una demonizată, ziarul publicând articole detaliate despre ororile săvârșite de către ruși în teritoriile pe care le-au părăsit în fața armatei germane, accentul căzând pe rechiziționările abuzive și pe tratamentul inuman aplicat populației civile (49). Acuzarea URSS-ului se răsfrângea și asupra situației de dinainte de război. Prin fotografii se ilustra traiul dificil din ”paradisul muncitoresc sovietic” (50), în care oamenii stăteau la cozi imense pentru mâncare. De asemenea, făcea o analiză a modului în care tinerii de peste Nistru erau educați în spiritul bolșevic (51), unul ateist, fapt întărit și de fotografiile cu soldați bolșevici profanând biserici moscovite (52).

”A muri pentru Generalul Antonescu este o onoare”

Cultul personalității se dezvolta continuu în jurul figurii generalului Antonescu. Într-un articol publicat în ziua de joi 3 iulie 1941 (53) și semnat chiar de către Mihai Antonescu, imaginea conducătorului României era zugrăvită în culoari monumentale, portretul sau fiind cel al salvatorului providențial. Datorită”ceasurilor de plumb greu în viața unui Neam (cel român actual – n.r.), a apărut liderul excepțional care avea să ridice țara din starea gravă în care se afla. Acela nu putea fi altcineva decât generalul Ion Antonescu. Idealizând alianța româno-germană, Mihai Antonescu considera că această reorientare politică se întemeia exclusiv pe eforturile generalului și pe carisma sa, dublată de ”o mărturisirea a adevărului”, având ca rezultat ”o loială încredere și caldă înțelegere” din partea lui Hitler. Stabilizarea politicii externe conducea inerent la o consolidare internă, fiind astfel ”gata să se pregătească pentru marea bătălie ce avea să vină” (54). Reformând societatea, Ion Antonescu era văzut ca un om providențial, menit să așeze România pe ”drumul său de împlinire de drepturi”. Generalul era conturat drept o sumă de trăsături pozitive credincios, cinstit, luptător, blând cu săracii și țăranii și neiertător cu ”hoții și ușuraticii”, tonul articolului fiind unul în crescendo, frazele devenind mai scurte, dar mai concise, explicațiile lăsând locul imperativelor, creând o senzație că întreaga societate trebuia să se coaguleze în jurul personalității cu totul excepțională a lui Ion Antonescu. Generalul își depășea condiția de lider (”nu este numai un comandant”), fiind însăși chintesența ființei românești – ”în el răsună ca într`un bucium voevodal tot instinctul de război, pe care l-au avut strămoșii” (55). Articolul se încheie într-o notă profetică și radicală, Mihai Antonescu formulând o dublă concluzie: ”A trăi pentru Generalul Antonescu este o datorie. A muri pentru Generalul Antonescu este o onoare” (56).

În concluzie, primele săptămâni ale participării României la cel de-al Doilea Război Mondial au reprezentat un moment deosebit de important al istoriei contemporane. Fiind, în primul rând, o necesitate de ordin istoric (recuperarea teritoriilor pierdute în iunie 1940), trecerea Prutului alături de Germania Nazista a declanșat pe lângă ofensiva armată, şi una propagandistică. Societatea românească a trebuit să se schimbe, să se adapteze la noile realități belice, iar paginile ziarului Universul au evidențiat acest cântec de lebădă al unei societăți pentru care istoria nu mai avea răbdare.

Note

  1. Iulia Barbu, Simina Stan - Palatul Universul, vândut şi ţepuit cu blocuri-turn, Jurnalul Național, 28 octombrie 2009, http://www.jurnalul.ro/stire-miscarea-de-rezistenta/palatul-universul-vandut-si-tepuit-cu-blocuri-turn-525320.html (accesat în data de 14 ianuarie 2010)
  2. Ziarul Universul, nr. 166/1941, pag. 1
  3. Idem
  4. nr. 168/1941, pag. 9
  5. nr. 171/1941, pag. 1
  6. nr. 167/1941, pag. 1
  7. nr. 166/1941, pag. 1
  8. nr. 173/1941, pag. 1-2
  9. nr. 172/1941, pag. 3
  10. Ministerul Propagandei Naționale, Presa Internă, dosar 518 / 1941, f. 2
  11. Idem, fila 8
  12. Ziarul Universul, nr. 176/1941, pag. 1
  13. nr. 173/1941, pag. 2
  14. nr. 166/1941, pag. 2
  15. Idem, pag. 4
  16. nr. 171/1941, pag. 4
  17. nr. 173/1941, pag. 1
  18. nr. 176/1941, pag. 1
  19. nr. 181/1941, pag. 1-2
  20. nr. 171/1941, pag. 1
  21. nr. 167/1941, pag. 6
  22. nr. 168/1941, pag. 7
  23. nr. 169/1941, pag. 1
  24. Idem, pag. 1
  25. Idem
  26. Idem, pag. 3
  27. nr. 170/1941, pag. 1
  28. Idem, pag. 9
  29. Idem, nr. 173/1941, pag. 1
  30. Idem, nr. 170/1941, pag. 4
  31. Idem, nr. 172/1941, pag. 6
  32. Idem, nr. 170/1941, pag. 9
  33. Idem
  34. Idem
  35. nr. 171/1941, pag. 1
  36. nr. 175/1941, pag. 3
  37. Idem, pag. 2
  38. nr. 178/1941, pag. 1
  39. Idem
  40. nr. 170/1941, pag. 9
  41. nr. 171/1941, pag. 5
  42. nr. 177/1941, pag. 7
  43. nr. 172/1941, pag. 1
  44. nr. 173/1941, pag. 9
  45. nr. 174/1941, pag. 5
  46. Idem
  47. Idem, pag. 7
  48. Idem, pag. 1
  49. nr. 176/1941, pag. 6
  50. nr. 177/1941, pag. 1
  51. Idem, pag. 1-2
  52. nr. 179/1941, pag. 1
  53. nr. 176/1941, pag. 1
  54. Ministerul Propagandei Naționale, Presa Internă, dosar 512 / 1940 - 1941, f. 2
  55. Idem, f. 3
  56. Idem, f. 4


Ziare.com
Comentarii

antonescu

voua va place ce scrie acel cristian dela ADEVARUL?zice acolo in lumea lui de toate ziarele din acea epoca...baiiiiiiiiii....un cuvintel nu zice de UNIVERSUL ...Y?adica de ce?cu prosteala din asta de 2 lei se face o tara si o MANDRIE in final?

Postat de: Anonymous, 26 August 2013 |

Si ce este manipulare?

Nu inteleg ce este manipulare, cand in urma documentelor de arhiva publicate in numeroase carti de specialitate, situatia descrisa mai sus a fost cea reala.
Manipulare se incearca astazi cand adevaratii eroi ai neamului nu sunt indeajuns cunoscuti pentru ca sunt interzisi din oculte motive.

Postat de: Anonymous, 14 Mai 2013 |

Publică un comentariu nou

By submitting this form, you accept the Mollom privacy policy.
Credeţi că achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1925 a fost justă?
Te abonezi la Historia şi câştigi
Aboneaza-te la NEWSLETTER
 

 HISTORIA, Nr. 152, Septembrie 2014

HISTORIA, Nr. 152, Septembrie 2014 -
14 Septembrie 2014

Luna aceasta, când se împlinesc o sută de ani de la moartea lui Carol I, întemeietorul dinastiei române, recuperăm conştiincios, pentru istorie, ultima perioadă din viaţa suveranului şi zilele de tristeţe profundă, atotcuprinzătoare, pe care le trăieşte România în toamna lui 1914. E o veste care lasă ţara fără grai – cu a sa domnie de 48 de ani, mai lungă decât a lui Ştefan cel Mare, Regele părea etern .

Vedeţi mai multe detalii
Realitatea.net

Popular content
Soluţie implementată de Tremend
SATI