Intrarea României în război - o eroare motivată geopolitic

Intrarea efectivă a României (şi mai cu seamă a armatei române) în alianţa cu Hitler, odată cu atacul asupra Uniunii Sovietice de acum 70 de ani, rămâne în analiza de azi ceea ce ea a fost şi atunci: un eveniment politic şi militar ubicuu şi complex, despre care în egală măsură se poate spune că a fost o eroare, dar şi că a avut, totuşi, o legitimare istorică. Această ambivalenţă derivă dintr-un detaliu concret (şi, atunci, dramatic) al geopoliticii româneşti la începutul anilor ’40 ai secolului trecut: pur şi simplu, România era prinsă pe linia previzibilă de contact dintre două puteri totalitare – Germania hitleristă şi URSS stalinistă –, fără nici un alt aliat regional sau occidental valid şi dispus s-o ajute să „evadeze“ din această capcană.

România anului 1941 – aliata lui Hitler, luptătoarea pentru recuperarea Basarabiei şi, totodată, luptătoarea contra „pericolelor“ slav şi comunist – poate fi analizată pe trei coordonate întrepătrunse:

I)prăbuşirea unui anume sistem de alianţe;

II)supralicitarea constantă a lui Ion Antonescu în privinţa implicării sale în „planul Barbarossa“

III)legătura specială dintre Conducătorul Antonescu şi Führerul Hitler.

  I. Căderea Franţei – şi mai mult de atât

 „Momentul astral“ al neşansei româneşti a fost căderea Franţei, pe 22 iunie 1940. Spunând aceasta nu însemnă că pasăm responsabilitatea pentru destinul ulterior al României (sau al generalului/mareşalului Antonescu) pe umerii Franţei. Şi nici că am căuta un alibi pentru incapacitatea Bucureştiului de a-şi apăra prin forţe proprii frontierele din 1920 ale ţării. Ci înseamnă, pur şi simplu, a recunoaşte impactul determinant pe care criza franceză l-a avut asupra situaţiei de fond a ţării, asupra moralului românilor şi al liderilor lor. Odată cu Franţa, s-a prăbuşit un întreg sistem de alianţe de care România Mare îşi legase destinul. România – în politica sa externă – mizase aproape totul pe cartea numită „le pouvoir français“, adică invincibilitatea acelei Franţe care, în ultima sută de ani, de la Napoleon al III-lea şi până la Tratatul de la Trianon, protejase România, sora sa latină mezină din Orient. La începutul lui iunie 1940, trupele lui Hitler zdrobeau însă rezistenţa franceză pe malul occidental al râului Somme şi înaintau spre Paris. Premierul francez Reynaud cerea, cu discreţie, sprijinul SUA – ca o răsplată imperativă şi ad hoc pentru sprijinul pe care Franţa îl adusese, cândva, independenţei americane. Neşansă, însă: preşedintele Roosevelt era în plină campanie electorală (pentru un al doilea mandat) şi era obligat să facă faţă unei opinii publice americane în mod categoric opuse implicării Americii în „războiul european“. În faţa înaintării germane, guvernul francez avea să părăsească Parisul şi se va instala mai întâi la Tours, apoi la Bordeaux. De la Londra, premierul Winston Churchill avea un singur mesaj pentru francezi: „rezistaţi cât mai mult, cât vă este cu putinţă“. De partea franceză, cinicii spuneau însă „Marea Britanie se va bate până la ultimul francez“[1]. În faţa agresiunii totalitare, democraţiile erau departe de a fi unite. Pe acest fond de derută a lumii occidentale democratice, Belgia capitula pe 14 iunie 1940; imediat, numai din regiunea pariziană, două milioane de oameni luau calea refugiului. Într-un Paris ai cărui locuitori fugeau sau se ascundeau în spatele storurilor, armata germană intra triumfătoare la mijlocul lui iunie 1940; şi imediat arbora pe Turnul Eiffel, pe clădirea Camerei Deputaţilor şi pe marile bulevarde teribila inscripţie „Deutschland siegt auf allen fronten – Germania învinge pe toate fronturile“, ca un „memento“ al invincibilităţii germane şi ca un semnal de avertizare pentru toţi cei care-şi legau speranţele de Franţa. Printre aceştia din urmă, România ocupa un loc de frunte.

„Cu inima strânsă vă spun vouă, astăzi, că trebuie să încetăm lupta“ – rostea către francezi, prin Radio, la ora prânzului (francez), mareşalul Pétain pe 17 iunie 1940. În paralel, prin intermediul guvernului spaniol, Pétain cerea, de la germani, condiţiile capitulării sale – iar Hitler răspundea: „nu există condiţii preliminare pentru capitularea Franţei“. Vestea producea stupefacţie la Bucureşti: „totul e ca moartea unei fiinţe scumpe. Nu înţelegi cum s-a întâmplat, nu crezi că s-a întâmplat. Mintea e oprită în loc, inima nu mai simte nimic. De câteva ori m-au podidit lacrimile. Aş vrea să pot plânge“ – scria, deznădăjduit, în numele unei bune părţi a generaţiei sale, Mihail Sebastian pe 17 iunie 1940[2].

Generalul Ion Antonescu (primul din stânga), la semnarea Pactului Tripartit (noiembrie 1940)

Problema României este că acea „fiinţă scumpă“ Franţa era pilonul politicii sale externe interbelice – un stat care, incapabil să se apere de sine, cu greu s-ar fi mai fi putut gândi în vara anului 1940 la aliaţii săi din Orientul European. Şi astfel intră în scenă Ion Antonescu. Abdicarea regelui Carol al II-lea, guvernul legionar, intrarea României în războiul antisovietic şi multe altele din următorii ani – toate acestea sunt consecinţe geopolitice directe ale căderii Franţei.

  II. Antonescu şi Pax Germanica

 Pe 12 iunie 1941, cu zece zile înaintea punerii în practică a Planului Barbarossa de invadare a URSS, Ion Antonescu îl vizita la München pe Adolf Hitler, într-o şedinţă de lucru (la invitaţia acestuia din urmă). Era cea de-a treia întâlnire dintre cei doi – primele se consumaseră în noiembrie 1940, respectiv ianuarie 1941. Stenograful cancelarului german, pe nume Schmidt, ne-a lăsat o cuprinzătoare relatare a celei de-a treia discuţii. Ce-i surprinzător este impulsul lui Ion Antonescu de a supralicita constant dorinţa sa (şi a românilor) de a fi parte din grandioasa victorie la scară continentală a Germaniei naziste. „Poporul român ar fi gata să mărşăluiască până la moarte, alături de Axă, deoarece are o încredere absolută în simţul de dreptate al Führerului“ – ar fi spus Antonescu[3], şi putem aici bănui o speranţă implicită a liderului român că va putea discuta într-un viitor graniţele de Est şi Vest ale României. Şi tot el continua: „poporul român şi-a legat soarta de cea a Germaniei, pentru că cele două popoare se completează economic şi politic [şi] au de înfruntat un pericol comun. E vorba aici de pericolul slav“. Antonescu precizează că nu este politica sa proprie, în nume personal, ci de un proiect „în spatele căruia stă întregul popor român“, drept care „a venit pentru a pune la dispoziţia Führerului pentru realizarea acestui pas [adică atacarea URSS, n. autorului] toate forţele auxiliare militare, politice şi sociale ale României“.

Cum se explică această supralicitare a lui Antonescu din lunile şi zilele premergătoare atacului asupra Uniunii Sovietice? În opinia mea, cea mai plauzibilă explicaţie constă în convingerea Conducătorului că Germania urma să câştige acel război şi urma să gestioneze – în consecinţă – pacea postbelică. Acesta este motivul pentru care Antonescu era decis să facă ceea ce depindea de el ca într-o „pax germanica“ ulterioară să fie revizuită şi problema graniţelor româneşti, grav afectate în vara lui 1940. Tot comportamentul lui Antonescu din anii ’41-’42 – anume ofertele sale de a fi alături de Germania în atacarea URSS, tratamentul rezervat de către el minoritarilor evrei şi ţigani (un informal plan de „revolvare a problemei rasiale“ discutat în şedinţele Consiliului de Miniştri, dar nepus total în practică din cauza evoluţiei războiului[4]), comunicarea sa cu reprezentanţii statelor occidentale opuse Germaniei, comunicarea sa cu liderii partidelor politice tradiţionale din România etc. – totul trebuie privit prin prisma acestei convingeri că Hitler urma să fie arhitectul noii Europe viitoare. Antonescu spera ca România să fi printre beneficiarii acelei „pax germanica“.

 Interesant este însă că, în acea discuţie din 12 iunie 1941 (ca şi în contactele precedente), Hitler s-a dovedit a fi cu mult mai abil decât Antonescu. Mai precis, Hitler a supralicitat în sens invers. Dacă Antonescu încerca să arate că parteneriatul României este esenţial pentru o victorie în Răsărit (ceea ce era o exagerare), Hitler, dimpotrivă, îşi manifesta convingerea că armata sa va învinge Sovietele şi fără concursul camarazilor români (ceea ce era tot o exagerare, dar de sens opus). Niciodată Hitler nu i-a dat omologului său român impresia că ar avea nevoie de el (sau de România) pe frontul larg al războiului european. Dimpotrivă: cu zece zile înainte de atac, „el (Führerul) nu l-ar ruga totuşi în nici un caz pe Antonescu să îi acorde sprijin“. Hitler îi spune lui Antonescu că armata sa care va merge spre Est va fi „înzestrată cu cele mai bune mijloace care au existat vreodată în istorie“, drept care va învinge în mod firesc, prin ea însăşi. În consecinţă, liderul român plusează şi mai mult: „Antonescu a răspuns că el însuşi doreşte să lupte alături din prima zi. (...) România nu i-ar ierta lui Antonescu niciodată dacă ar lăsa armata română cu arma la picior, în timp ce trupele germane ar fi în marş prin România împotriva ruşilor“[5].

Ceea ce s-a şi întâmplat. Pe 18 iunie 1941, Hitler îi comunica generalului Antonescu decizia de a ataca URSS, precum şi perspectiva lui asupra misiunii viitoare a armatei române.

  III. O relaţie specială , o alianţă fără acte

 Nu avem date din care să deducem că factorii de decizie de la Bucureşti s-ar fi înşelat în privinţa caracterului conjunctural al pactului Molotov-Ribbentrop încheiat în august 1939. Începând cu toamna lui 1940, Ion Antonescu a avut suficiente motive pentru a înţelege că este o simplă chestiune de timp până ce între „aliaţi“ va porni războiul: relaţiile Germaniei cu Finlanda (care enervau URSS), competiţia dintre Berlin şi Moscova pentru influenţă în Turcia, atacarea Iugoslaviei de către trupele germane la scurt timp după ce (în aprilie ’41) Belgradul şi Moscova semnaseră un tratat de prietenie – toate acestea, printre altele, erau semne că Hitler şi Stalin vor ajunge în conflict[6], mai devreme sau mai târziu.

Generalul Ion Antonescu pe front, imediat după trecerea Prutului de către Armata Română

Aşadar, Antonescu a intuit în mod corect acest lucru. Drept care, în toate contactele sale (directe sau prin corespondenţă) cu Hitler, el insistă asupra pericolului slav (pe care-l judecă în cheie rasistă) şi asupra pericolului comunist adiacent. Acesta este – cred – fundamentul pe care între Antonescu şi Hitler s-a ajuns, relativ repede, la o relaţie specială, bazată pe încredere, camaraderie (în sensul militar al termenului) şi sentimentul că au în comun statutul de „salvatori“ ai patriei lor, pe care au preluat-o din mâinile politicianismului steril. În cartea sa despre generalul Antonescu, Dennis Deletant insista judicios asupra faptului că tocmai teama de Uniunea Sovietică a împins România în alianţa cu Hitler – dar la fel de adevărat este că, deşi era preocupat mai presus de orice de interesele ţării sale, Antonescu„prin decizia lui de a-l urma pe Hitler, a servit şi cauza nazistă“[7].

 În opinia mea, două sunt erorile fundamentale – ca aliat al lui Hitler – care se pot contabiliza în contul „Conducătorului“ Antonescu: e vorba, în ordine cronologică, despre:

 I)politica sa rasială convergentă cu cea nazistă (dar, din fericire, nematerializată întrutotul – deşi a permis acte de violenţă antisemită ale căror gropi comune le descoperim până azi)

 II)maniera în care s-a concretizat politica sa de alianţă cu Germania. Mai bine spus, această alianţă nu s-a concretizat prin nimic; la intrarea în războiul împotriva Uniunii Sovietice, între Germania şi România nu au existat nici un fel de acte, nici un acord, nici un tratat, nici o înţelegere scrisă – ci doar mesajele şi discuţiile dintre Führer şi Conducător. Poate că între doi ofiţeri un astfel de „agreement“ e suficient – dar el este cu totul bizar atunci când destinele a două ţări şi popoare sunt implicate. Faptul că Ion Antonescu era în primul rând ofiţer şi abia apoi politician nu este un alibi. Datoria sa, în calitatea de Conducător al statului, era să negocieze cu Hitler şi să obţină „în scris“ condiţiile cele mai bune pentru ţară. Exemplul Primului Război Mondial este edificator din acest sens: atunci, generaţia lui Ionel Brătianu a negociat îndelung cu aliaţii şi nu s-a lăsat îmbătată de promisiuni netrecute pe hârtie.

În faţa lui Hitler, în vara lui 1941, Antonescu s-a comportat cu o naivitate de neînţeles. Cum România fusese atacată prin ultimatum de către URSS cu exact un an mai devreme, Antonescu (şi, prin el, România) a decis să-l urmeze pe Hitler în campania din Răsărit. Dar a făcut acest lucru fără nici un act formal, ca şi cum nu s-ar fi mers la război, ci la o partidă de tir dintr-un parc de distracţii.

Note