Imperiul Persan: între mit şi realitate

Perşii au dat naştere unuia dintre cele mai măreţe imperii din istorie. În inima lui se află Iranul de azi, dar la întinderea sa cea mai mare autoritatea regelui pers ajungea de la Egipt şi Macedonia în vest, până în Afganistanul de astăzi în vest. Dominaţia persană n-a fost doar o strălucire efemeră. Fondat la mijlocul secolului al VI-lea î.Hr., în urma impresionantei serii de cucerire ale lui Cyrus cel Mare, imperiul a pierit 200 de ani mai târziu din cauza unei alte figuri extraordinare: Alexandru cel Mare. Ca orice mare imperiu, şi cel persan are în spatele lui multe mituri. Dar ne putem oare baza pe mituri?

Multe informaţii cu privire la imperiul persan provin dintr-o vastă arhivă de documente administrative descoperită în ruinele Persepolisului, excavate în anii ’30. Tabletele de lut au revoluţionat cunoştiinţele noastr despre realităţile cotidiene din imperiul persan. Dar pentru naraţiunea a ceea ce s-a întâmplat, şi pentru detalii cu privire la viaţa de la curte, depindem de povestirile inamicilor Persiei, în special cele ale grecilor, Herodot fiind aici cel mai bun exemplu. Informaţii din surse greceşti sunt multe, dar asta nu înseamnă că ne putem baza întru totul pe ele pentru reconstituirea istoriei imperiului persan. Mituri despre perşi sunt nenumărate, dar realitatea se poate să fi fost cu totul alta.

Mitul: Perşii erau extrem de răsfăţaţi.
Xenofon ne spune că perşii „sunt mult mai efeminaţi acum decât pe vremea lui Cyrus. Ei s-ar fi obişnuit cu toate bogăţiile teritoriilor cucerite. O sursă spune că regele a ordonat unor agenţi să caute în toată lumea cunoscută noi mâncăruri care să-i satisfacă papilele gustative plictisite. Conform alteia, atât de răsfăţaţi erau monarhii perşi că ei nu călcau decât pe covoare de lux, iar toate capriciile le erau îndeplinite de o mulţime de eunuci şi curtezane (câte una pentru fiecare zi a anului). Un scriitor de secol XIX i-a numit „francezi ai estului”:

Realitatea: imaginea acestui inevitabil declin al perşilor din cauza decadenţei este, în mare parte, fantezie. Poate că le plăceau banchetele extravagante, dar tabletele de lut de la Persepolis nu sugerează nicio cheltuială de acest gen. Şi, deşi a dispărut din atenţie după ce au fost învinşi de greci, statul perşilor a rămas unul de foarte mare întindere, mereu prezent în istoria Greciei. Scriitorilor eleni le plăcea să se joace cu imagini de decandenţă persană, dar ei cunoşteau adevărul. Herodot spunea că perşii servesc la masă multe feluri de mâncare, dar că ele sunt de fapt foarte mici. Şi îi citează pe perşi ca fi spunând că „dacă grecii ar adopta acelaşi obicei, nu s-ar mai opri din mâncat”.

Mitul: erau iubitori de pace.
Poate că imperiul a fost creat pe bază de cuceriri, dar în comparaţie cu predecesorii săi din teritoriile apropiate sau cu Alexandru cel Mare, Marele Imperiu Persan era pacifist prin natura sa. Arta persană înfăţişează, în general, imagini ale poporului supuşi cu bucurie. Poveştile despre regi sau soţiile şi mamele lor în care se vorbeşte despre torturi inimaginabile şi omorârea brutală a duşmanilor sunt produsul prejudecăţilor grecilor.

 

(portret al lui Cyrus cel Mare)

Realitatea: Este foarte important să nu ne lăsăm înşelaţi de imaginea pe care regii perşi au vrut s-o lase posterităţii. Arta persană sugerează o inevitabilă şi veşnică putere. Şi sub suprafaţa aparent calmă se afla forţa brută. Nicio putere cu veleităţi de imperiu universal şi absolut nu construieşte un stat de o asemenea întindere având o natură pacifistă. Cât despre poveştile despre tortură, nu putem decât să ne bazăm pe probabilităţi. Istoria ne arată multe cazuri în care violenţa monarhilor este hiperbolizată.

Mitul: le lipsea creativitatea.
Dacă perşii ar fi câştigat în locul grecilor războaiele persane din secolul al V-lea, civilizaţia occidentală n-ar fi apărut. Efervescenta şi democratica atmosferă a cetăţilor greceşti, Atena în primul rând, este cea care a da naştere culturii şi literaturii greceşti, dar Grecia ca satrapie persană n-ar fi fost decât un loc conformist. Conform istoricului Anthony Padgen, „dacă Xerxes câştiga, nu am mai fi avut teatru grecesc, ştiinţă grecească, nu i-am mai fi avut pe Platon, Aristotel, Sofocle sau Eschil”.

(Bătălia de la Issus, 333 î.Hr., în care armatele lui Darius al III-lea au fost învinse de Alexandru cel Mare)

Realitatea: oare o victorie persană ar fi adus atâtea diferenţe? Şi e corect să spunem că democraţiile nasc culturi mai dinamice? Conform obiceiurilor, regele persan nu s-ar fi amestecat prea mult în sistemul politic al cetăţilor greceşti dacă acestea nu cauzau probleme. Iar pentru majoritatea oraşelor greceşti, n-a fost vorba de o simplă alegere între supunerea faţă de perşi şi independenţa completă. Aceste oraşe, majoritatea mici, evoluau în umbra vecinilor mai mari – precum Atena, Sparta, Teba – şi puterea lor acţiune era restricţionată. O schimbare a vecinului mai mare şi mai puternic, de la o cetate grecească la un imperiu, n-ar fi adus diferenţe semnificative.

Mitul: erau toleranţi.
Spre deosebire de alte imperii (roman sau britanic), cel persan nu a căutat să impună o singură metodă de a face lucrurile. Nu a căutat să impună o limbă sau religie unică, ci a mers pe principiul „live and let live” – tolerarea culturilor şi religiilor dierite. Astfel, dacă e să judecăm impactul dominaţiie persane asupra popoarelor din imperiu, nu am identifica o influenţă culturală aşa mare ca cea pe care Roma a avut-o asupra lumii mediteraneene.

Realitatea: adevărul e că regii perşi nu ar fi avut cum să impună o religie sau limbă universală într-un imperiu atât de vast şi de divers chiar dacă şi-ar fi dorit-o. Când erau în Babilon sau Egipt, ei se comportau – cel puţin la exterior – ca şi când ar fi fost babilonieni sau egipteni. Ei urmăreau realizarea unui echilibru între afişarea de putere (pentru obţinerea şi stabilizarea cuceririi) şi păstrarea aparentă a statu-quo-ului pentru ochii supuşilor. Era o metodă mult mai eficientă de a-şi păstra puterea şi a face ce ştiu imperiile să facă cel mai bine: să-şi exploateze supuşii.