Imagini spectaculoase cu Ceauşescu la vânătoare. Juca şeptic în aşteptarea urşilor

Autor: Lavinia Betea | 4568 vizualizări

În comunism, terenurile de vânătoare erau exploatate prin acţiuni cu protocol zero. Nicolae Ceauşescu a fost pasionat de vânătoare. Dintre regulile acesteia, respecta sezoanele diferitelor specii de vânat.

E greu de spus cum a ajuns vânătoarea în panoplia distracţiilor din high-life-ul comunist. Biografiile revoluţionarilor bolşevici surghiuniţi în regiuni neprietenoase din Uniunea Sovietică menţionează vânatul şi pescuitul ca determinate de dorinţa supravieţuirii.

MAURER ŞI BENEFICIILE POLITICE ALE VÂNĂTORII

Dintre români, pasionat din tinereţe de vânătoare fusese doar Ion Gheorghe Maurer. După propria-i mărturie, plictisindu-se în anii debutului provincial în magistratură, se apucase de vânătoare în împrejurimile pitoreşti ale Sighişoarei.

CLICK AICI PENTRU MAI MULTE IMAGINI DE ARHIVĂ

El şi-a convins apoi „tovarăşii cu munci de răspundere" să introducă vânătorile în programul vizitelor din teritoriu şi, ca divertisment, pentru înalţi oaspeţi străini. Au început cu invitaţiile adresate lui Nikita Hruşciov şi altor lideri din ţările frăţeşti. Şi au continuat cu oameni de afaceri şi politicieni occidentali. „Se crea o atmosferă plăcută care topea gheaţa firească între oameni care nu se cunosc iar funcţiile lor cer cântărirea cuvintelor", explica Maurer beneficiile politice ale vânătorilor organizate în Carpaţi. „Iar amintirile şi opiniile plăcute despre oamenii politici contează în relaţiile diplomatice dintre ţările lor. (...) Poate că practicându-se în natură şi în colectivitate şi fiind o activitate specifică începutului societăţii omeneşti, oamenii devin în timpul ei mai destinşi şi de aceea este o distracţie, prin tradiţie, preferată de oamenii politici" (Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Bucureşti, Compania, 2008).

Dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej participase la vânători exclusiv din obligaţii şi din interese politice, pe Nicolae Ceauşescu l-a pasionat vânătoarea.
Înainte de-a ajunge în vârful puterii, el participase la vânători cu Ion Gheorghe Maurer, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol şi alţi tovarăşi. Se deplasau cu vehicule sigure şi confortabile pe terenul de vânătoare, după mărturia unui organizator al vânătorilor din acei ani (Vasile Crişan, La vânătoare cu Ceauşescu, Editura Adevărul Holding, 2010). Conducătorii foloseau maşini de teren americane până la producţia autohtonă de vehicule ARO. Pentru ei, maşinile de teren erau dotate cu echipamente speciale de protecţie.

După ascensiunea lui Ceauşescu la putere, silvicultorii începeau înainte pregătirile pentru vânătoarea la cerb, care se deschideau la 1 septembrie. Cât ţinea perioada de vânătoare, conducătorul găsea zilnic, dimineaţa, pe biroul său, o situaţie specială despre „boncănitul" cerbilor în rezervaţii. El alegea şi comunica locul, iar silvicultorii, securiştii şi activiştii locali intrau în febra pregătirilor.

Ceauşescu venea cu maşina până la limita accesibilităţii terenului. Apoi, ghidat de câte-un silvicultor local, urca potecile de munte, echipat cu bocanci şi ţinută de vânătoare. Îl urma aghiotantul care-i căra armele şi muniţia. În jargon vânătoresc, vâna cerbii pe „dibuite". Ceauşescu n-avea însă răbdare să aştepte în acelaşi loc mai mult de patru-cinci minute.

DUMINICA, LA FAZANI

Mai liniştit decurgeau vânătorile de urşi, organizate primăvara şi toamna. De pregătirea lor se ocupau mai mulţi silvicultori care le formau sălbăticiunilor reflexe condiţionate, punându-le hrană în locuri şi la ore anume. Aproape de acele zone, silvicultorii instalau observatoarele pentru vânători. Aşteptând sosirea urşilor, Ceauşescu juca şeptic - în doi sau în patru, după caz -, instalat în observator. Fără să-i pese de regulile jocului, când nu-i conveneau cărţile, le schimba imediat. Competiţia dintre vânătorii Ceauşescu şi Maurer le era de-acum cunoscută tuturor organizatorilor. Cum să fi procedat altfel decât favorizându-l pe cel mai mare în funcţie? Îl poziţionau ca să-i vină lui urşii în bătaia puştii şi încasând ironiile lui Maurer.

Spectaculoase erau vânătorile de mistreţi, „la goană", cu mulţimi de gonaşi şi grija ca standul principal unde şedea Ceauşescu să fie fruntaş. Deseori, prin anii '60-'70, din noiembrie şi până în februarie, tovarăşul ieşea duminica la fazani. Cu trecerea anilor, s-a simţit însă tot mai obosit de acest gen de vânătoare.

UN BUCHEŢEL ROMANTIC PENTRU LENUŢA

Ca oricare vizită de lucru, aveau şi vânătorile protocolul lor. Tot atât de minuţios se pregăteau şi gazdele pentru „întâmpinarea înaltului oaspete". Pentru gustarea dinaintea vânătorii, răspunderea era triplă - a Gospodăriei de partid, a Securităţii şi a conducerii locale. Din fermele partidului se aduceau carnea de pui, ficăţeii de pasăre, cârnăciorii şi frigăruile din meniul standardizat. Puii crescuţi în gospodăriile pădurarilor, vinul roşu, fiert, şi lipiile proaspăt coapte erau contribuţia locală. Securitatea lua probe din orice s-ar fi pus pe masă, controla şi dezinfecta vesela. Ceauşescu gusta din puii autohtoni, stropiţi cu mujdei de usturoi, rupând bucăţi din carnea proaspăt scoasă din frigare.

Acompaniată de curtea ei de neveste, toamna, la Cuşna, apărea şi Elena Ceauşescu. Femeile urmăreau spectacolul de la casa de vânătoare, dar participau la ospăţ. În absenţa soaţei sale, Ceauşescu îi culegea un bucheţel de flori de pe poteci şi din poieni de munte. I-l oferea, galant, la întoarcerea acasă, de faţă cu aghiotanţii şi personalul reşedinţei. Un gest romantic care îi înduioşa şi îi uimea pe martori.

NEA NICU, NAŞ LA BOTEZUL VÂNĂTORILOR

O acţiune aparte a fost vânătoarea pentru şefii misiunilor diplomatice din România. Se organiza la finele lui ianuarie sau la începutul lui februarie. În stilul specific, înştiinţa şi „Scânteia" despre eveniment, fără să dea însă detalii despre loc, despre participanţi şi despre rezultate.

Oaspeţii vânau fazani, după mărturia lui Vasile Crişan, în Pădurea Albele, la 45 de kilometri de Bucureşti. Două echipe, din câte 120 de gonaşi şi 10 pădurari, susţineau spectacolul. După ştiinţa organizatorilor cinegetici, de armamentul şi muniţia din dotare se îngrijea Armata. La sfârşit, gazdele şi invitaţii petreceau într-un mare cort alb.

De neuitat pentru participanţi şi organizatori rămânea ritualul botezului vânătoresc suportat de novici. De regulă, Ceauşescu făcea pe naşul, înarmându-se cu un băţ impresionant. Peste diplomatul culcat deasupra vânatului împuşcat, liderul român rostea formula consacrată: „Astăzi intră în rândul vânătorilor din România domnul (tovarăşul) ambasador din... În numele Republicii Socialiste România (urma o lovitură), în numele meu personal (altă lovitură) şi în numele vânătorilor din România, vă declar vânător (ultima lovitură)".

Recensământul din 1966: 19 milioane de români

La recensământul populaţiei din primăvara lui 1966 s-a constatat că ţara avea 19.103.163 de locuitori. Mai mult cu peste un milion şi jumătate decât la precedenta numărătoare, efectuată în 1956.

Dar, în pofida imenselor eforturi de industrializare şi de extensie a oraşelor cu noi cartiere, conform recensământului din 1966, mai bine de 60% din români domiciliau în mediul rural. Raportul dintre salariaţii în industrie şi cetăţenii care-şi câştigau traiul din agricultură (20,2%, respectiv 62,6%, în 1965) era, de asemenea, nesatisfăcător pentru ambiţiile programelor comuniste. Prin astfel de indicatori, România se plasa în categoria ţărilor slab dezvoltate, cu economie preponderent agrară. România nu s-a situat bine sub raportul „creşterii bunăstării materiale şi spirituale" nici în rândul celorlalte ţări comuniste.

Obiectivul era reprezentat în programul PCR prin anumiţi indicatori statistici. Precum raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală, numărul de şcoli, grădiniţe, servicii oferite populaţiei, reţea de drumuri asfaltate şi canalizare, locuinţe prevăzute cu utilităţi moderne, numărul paturilor de spital şi personalul medical calificat la mia de locuitori etc.

Proiectul sistematizării şi modernizării satelor

Sistematizarea satelor n-a fost, aşa cum s-ar putea crede, un proiect conceput şi aplicat de Ceauşescu în anii '80. Obiectivul a fost formulat de Karl Marx şi de Friedrich Engels în Manifestul Partidului Comunist (1847), ca „înlăturare treptată a diferenţelor dintre sat şi oraş prin îmbinarea muncii agricole cu cea industrială". Astfel apare şi în programul comuniştilor din România după moartea lui Iosif Visarionovici Stalin.

INFORMARE PENTRU CHINEZI

În primăvara lui 1966, Ceauşescu i-a prezentat ambasadorului chinez la Bucureşti programul sistematizării rurale: „Ne preocupă problema ridicării nivelului satelor noastre. În amplasarea noilor întreprinderi industriale mergem pe linia de a le stabili în centrele de raion ţinând seama de faptul că până acum am construit mai ales în raioane mari şi multe oraşe au rămas în urmă. În cursul acestui cincinal vrem să construim întreprinderi în centrele raionale; ele vor atrage ţăranii din comunele din jur în activitatea industrială şi vor ajuta la ridicarea nivelului material şi cultural al satelor. Ne-am propus să avem în fiecare comună şcoli de opt ani, brutării, magazine care să contribuie la ridicarea nivelului general al satelor. Am luat măsuri să începem să sistematizăm construirea satelor pentru a grupa locuinţele astfel ca şcoala, căminul cultural să poată fi mai bine folosite, să putem introduce mai economic lumina electrică, să asigurăm apa necesară. Toate aceste măsuri vor face ca nivelul general al satelor să se ridice. Desigur, acesta este un proces lung, dar el trebuie început. Dacă nu începem să construim întreprinderi industriale şi să organizăm brutării, magazine, şcoli etc,, vom rămâne în urmă cu satele şi este greu să vorbim de comunism cu oraşe mari şi sate înapoiate".

Un proiect fezabil, la prima vedere. Prin tradiţie, ca şi Scorniceştiul, satele româneşti s-au înfiripat de-a lungul văilor, iar casele şi le-au ridicat ţăranii din materialele aflate la îndemână.

CASE NOI ŞI COPII LA ŞCOALĂ

Cu excepţia Transilvaniei, unde reformele împăraţilor habsburgi Maria Tereza şi Iosif al II-lea au impus şi reguli de cadastru, sătenii din Vechiul Regat construiseră totdeauna după placul şi puterile proprii. Fără proiecte arhitecturale, fără studii de teren şi, mai ales, cu rare excepţii, fără meşteri de o anume calificare.

Ţăranul investise în animale şi pământ până la colectivizare. Dar colectivizarea îi deturnase interesele ancestrale. Pe de altă parte, investiţiile din silvicultură, construcţii de drumuri, exploatări ale resurselor solului şi subsolului absorb forţa de muncă reprezentată de ţărani în putere. Noii salariaţi îşi cheltuiesc chibzuit agoniseala, ridicându-şi case noi şi finanţându-şi copiii trimişi la şcoli, în oraşe.

Majoritatea gospodăriilor din satele româneşti s-au ridicat în anii '50-'70, din salariile acestor angajaţi. Conceptele de sistematizare şi modernizare rurală s-au exprimat atunci prin fixarea hotarelor intravilanului şi prin introducerea normelor de construcţii la casele sătenilor. Parte a proiectului modernizării rurale au fost investiţiile socio-culturale: dispensare, maternităţi, grădiniţe, brutării, biblioteci, cămine culturale şi cooperative de consum.

 

 

 

www.adevarul.ro

 



Ziare.com
Comentarii

Publică un comentariu nou

Credeţi că achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1925 a fost justă?
Te abonezi la Historia şi câştigi
Aboneaza-te la NEWSLETTER
 

HISTORIA, Nr. 153, Octombrie 2014

HISTORIA, Nr. 153, Octombrie 2014 -
15 Octombrie 2014

În vara anului 1918, războiul civil aprinsese Rusia ca un rug. Pentru revoluţia boşevică, lunile fierbinţi de vară au reprezentat un moment de cumpănă; neobosit, Lenin ţinea discurs după discurs, încercând să redreseze situaţia.  De fiecare dată a vorbit cu convingere despre inevitabilitatea revoluţiei mondiale. Însă soarta îl va duce la uzinele Michelson, acolo unde va fi împușcat în condiții ce ridică până și astăzi mari semne de întrebare...

Vedeţi mai multe detalii
Realitatea.net

Popular content
Soluţie implementată de Tremend
SATI