Hitler - dependent de petrolul românesc

Petrolul a reprezentat, incontestabil, una dintre bogatiile cele mai importante ale României în epocile moderna si contemporana, cu implicatii si consecinte profunde în viata noastra politico-diplomatica, economico-financiara, sociala, militara si culturala.
Se stie prea bine ca, pentru veacul al XX-lea, rolul si locul "aurului negru" în determinarea unor evenimente au fost relevate si au fost receptate la modul fabulos, nefiind rare cazurile, chiar ale unor prestigiosi istorici sau ale unor sinteze si monografii remarcabile, care au atribuit petrolului sau combustibilului lichid o influenta si efecte covârsitoare, universale. În asemenea masura ca nu mai apar de fel surprinzatoare asertiuni de genul ca petrolul - la noi si aiurea - ar fi rasturnat guvernele sau regimurile, ca "aurul negru" ar fi provocat cutare sau cutare razboi.

11 632 000 tone de petrol românesc pleaca spre Germania

Cel dintâi aspect ce se impune atentiei priveste importanta resurselor românesti de petrol, pentru Germania angajata în al doilea razboi mondial si supusa blocadei totale initiata de Marea Britanie, la finele anului 1939. În acest sens, potrivit estimarilor unui fost mare istoric german, l-am numit pe Andreas Hillgruber, în rastimpul ianuarie 1939-iulie 1944, livrarile de produse petroliere ale României catre Germania (teritoriul Reichului, armatele de pe front si Protectoratul Cehiei si Moraviei) au însumat 11 632 000 tone.
Aceasta cantitate, modesta în aparenta, a reprezentat însa 1/3 din consumul general al Reichului, în vremea ostilitatilor din 1939-1945 (cf. Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, Bucuresti, 1998, p. 369), element ce pune în evidenta importanta extraordinara a resurselor românesti de petrol pentru Hitler, pâna la 23 august 1944, iar, dupa aceea, socul înregistrat de Berlin, prin pierderea obiectivului respectiv. A fost cauza pentru care nimeni altul decât însusi Albert Speer, în calitatea-i de fost ministru al Armamentului Reichului, a recunoscut, dupa cum vom vedea, ca, în urma retragerii României din Axa, la 23 august 1944 s-a produs "o întorsatura decisiva" în economia de razboi germana si, deci, în desfasurarea conflagratiei însesi (ibidem, p. 359 si urm.).

Antonescu începe negocieri cu Hitler pentru reluarea tratatelor bilaterale

Îndata dupa ce a preluat conducerea statului român, la 6 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a socotit necesar  sa-i adreseze un mesaj lui Adolf Hitler, transmitându-i "marturia credincioasa" a neamului românesc în Fuhrer si în poporul german, deodata cu încrederea în "securitatea prezentului si nadejdea viitorului".
În saptamânile urmatoare, prin intense contacte politico-diplomatice, s-au pregatit vizita lui Antonescu la Berlin si aderarea României la Pactul Tripartit. Înainte de întâlnirea, din 22 noiembrie 1940, dintre Antonescu si Hitler, care a precedat aderarea oficiala, de a doua zi, a României la tabara Axei, Berlin-Roma-Tokyo, conducatorul statului român a avut o lunga convorbire cu Joachim von Ribbentrop, liderul diplomatiei naziste.
Hitler a insistat asupra chestiunilor economice, declarând ca Germania era "foarte mult interesata în Balcani", unde nu dorea doar sa-si exporte marfurile, ci, de asemenea, îsi propusese sa devina "un mare cumparator" de materii prime. Pe acest  motiv, el nu admitea extinderea ostilitatilor în sud-estul continentului. Hitler a oferit, spre semnare, tratate comerciale pe termene lungi (10-20 ani) cu România, iar, în cadrul lor, Reichul prelua surplusurile de produse românesti (între acestea, desigur, în primul rând cele petroliere), la preturi fixe, stabilite pe mai multi ani curgatori.
Hitler a reiterat spiritul tratatelor si conventiilor bilaterale, intervenite între Berlin si Bucuresti în anii precedenti, dar, în acelasi timp, bazându-se pe "afinitatea" între cele doua regimuri, a trasat cadrul întelegerilor în perspectiva, în esenta ale acordului economic, din 4 decembrie 1940. În raport cu disponibilitatea spre dialog manifestata de Antonescu, Hitler a admis ca  "verdictul de la Viena", din 30 august 1940, nu reprezenta "o solutie ideala". Problemele colaborarii economice româno-germane au fost aprofundate, la 23 noiembrie 1940, într-o noua convorbire cu Joachim von Ribbentrop, asistat de ambasadorul cu însarcinari economice, Carl Clodius.
Nu mai putin interesanta s-a dovedit întâlnirea cu feldmaresalul Wilhelm Keitel. Înainte de plecarea din Berlin, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a fost din nou primit de Hitler. Generalul a sintetizat rezultatele discutiilor sale cu oficialitatile Reichului, inclusiv întelegerea în domeniile economic si financiar. A fost un nou prilej pentru general de a-l asigura pe Führer ca România era gata "sa lupte pentru drepturile sale", iar gazda a garantat ca Reichul "va sustine, în toate privintele, pe aliatul sau, atât pe tarâm politic, cât si pe cel economic".

Maresalul este încrezator în drepturile dobândite

Revenit la Bucuresti, Antonescu a declarat presei, în 25 noiembrie 1940: "... Pot sa va asigur astazi ca ma întorc cu încrederea Führerului si a poporului german. România va merge la biruinta. România va avea drepturile ei".
De asemenea, Antonescu a prezentat în sedinta cabinetului, din 26 noiembrie 1940, bilantul negocierilor de la Berlin. La acea reuniune de guvern au predominat evenimentele interne, dar, cu referire la succesul înregistrat la Berlin, premierul a tinut sa evidentieze avantajele dobândite pe plan economic: stabilirea unui plan de colaborare pe zece ani, pentru care tratativele, cu participarea lui Clodius, începusera deja la Predeal si Bucuresti; obtinerea de credite pentru dezvoltarea agriculturii, cailor de comunicatie, irigari si industria alimentara; prin insistente personale la Hitler, reducerea dobânzii la credite de la 6% la 3,5%.
Andreas Hillgruber si Aurica Simion s-au ocupat de continutul si semnificatia acordului economic româno-german, semnat la 4 decembrie 1940, la Berlin, de catre C. Greceanu, ministrul României în Germania, si V. Dimitriuc, subsecretar de stat al Ministerului Economiei Nationale pentru problemele petrolului, de o parte, si Carl Clodius, de cealalta parte. Documentul, în opt puncte, denumit protocol, stabilea, pentru zece ani, cadrul cooperarii economice între Berlin si Bucuresti. Acordul s-a semnat într-un moment în care deja se declansase ofensiva germana pentru întarirea pozitiilor în România - în domeniile metalurgic, al santierelor navale, al  firmelor comerciale ("Malaxa", "Resita", "Metrom", "Cugir", "Santierele Navale Galati", "Astra", "Hunedoara", "Agromex", "Dunarex" s.a).
Berlinul a avut în grija, în primul rând, sa achizitioneze, în întregime ori partial, actiunile societatilor apartinând cetatenilor/firmelor din statele ocupate (Cehoslovacia, Olanda, Belgia, Franta), printre acestea aflându-se "Petrol Block" (care avea interese si la "IRDP"), "Concordia", "Colombia", "Astra Româna", "Foraky", "Steaua Româna", "Explora" s.a. Singura societate care a facut oarecum exceptie a fost aceea "Româno-Americana"; în 1940-1941, ea s-a aflat sub "protectia" unui comisar special al Ministerului Economiei Nationale, iar din octombrie 1941 s-a întarit tutela germana, în masura în care, la un nivel superior se realizase acordul între Standard Oil Co. si I. G. Farbenindustrie de a veghea reciproc la apararea intereselor lor în cele doua tabere beligerante.

Firmele germane îsi consolideaza pozitia în România

Dupa acordul economic din decembrie 1940, ofensiva germana în domeniul petrolier s-a intensificat, mai ales prin crearea, la 27 martie 1941, a companiei transnationale Kontinentale Ől A. G. Eforturile Germaniei, surprinse în numeroase alte lucrari de specialitate, se considera ca au fost încununate prin întelegerea dintre Kontinentale Ől A.G. si Astra Româna, din mai 1941, care, în opinia lui Andreas Hillgrubber, ar fi "pecetluit patrunderea capitalului german în industria petroliera româna, unde a dobândit o pozitie însemnata, daca nu chiar dominanta (subl. ns. - Gh. B.)". Este inutil sa precizam ca, în anii razboiului din Est (1941-1944), lucrurile nu au ramas pe loc, situatia firmelor si intereselor germane în industria titeiului consolidându-se necontenit, ca si controlul german.
În prima parte a anului 1941, în contextul preparativelor Germaniei pentru declansarea operatiunii "Barbarossa" împotriva URSS, la 22 iunie, problema petrolului a fost cel mai adesea abordata în cadrul contactelor dintre Berlin si Bucuresti: la 6 februarie 1941, cu prilejul întâlnirii noului ministru german în România, Manfred von Killinger, cu seful Biroului 2 al Marelui Stat Major al Armatei Române; la 11 iunie 1941, la întâlnirea generalului Ion Antonescu cu liderii militari si diplomatici ai Reichului, în frunte cu Hitler de la München; memorandumul prezentat Führerului la München, datat 11 iunie 1941, cuprinzând asigurari de consolidare a colaborarii industriale germano-române, cadru în care România putea deveni "un centru de aprovizionare al întregii regiuni europene", cu materiile sale prime si mâna ieftina de lucru necesare.

Hitler îsi recunoaste dependenta de petrolul românesc

De asemenea, în cadrul pregatirii operatiunii militare în Est, la 23 mai 1941, Cartierul General al lui Hitler l-a desemnat pe generalul Ritter von Schobert comandant suprem al fortelor armate germane din România si i-a stabilit atributiile, inclusiv subordonarea fortelor Misiunii Militare a lui Erik Hansen, al caror prim rol consta în "asigurarea regiunii petrolifere".
În luna martie 1941, Antonescu a fost primit de Hermann Goering, la Palatul Belvedere, din Viena. La dorinta Reichsmaresalului, discutiile s-au concentrat numai asupra problemei petroliere, cu aspectele conexe: aprovizionarea Reichului si a Wehrmachtului, resursele Germaniei (singure: România si Rusia), locul si rolul României în aprovizionarea Reichului pe moment si, în perspectiva, sporirea productiei de titei si descoperirea unor noi rezerve, posibilitatea unor atacuri aeriene inamice (britanice si sovietice) asupra zonei petrolifere Ploiesti.
Cu numai câteva zile înaintea agresiunii antisovietice, Adolf Hitler, potrivit celor convenite la München, s-a adresat lui Ion Antonescu, pentru a-l informa de "hotarârea definitiva" luata în privinta momentului atacului.
Era la 18 iunie 1941 si  Führerul a subscris unul dintre documentele cele mai elocvente din perioada razboiului, în care recunostea rolul esential al petrolului românesc în conducerea si desfasurarea ostilitatilor.  Din punctul de vedere al Înaltului Comandament al Wehrmachtului (OKW), fortele germane din România (Armata a 11-a si Misiunile terestra, navala si aeriana), împreuna cu cele române (Armatele 2 si 3) alcatuiau grupul fortelor aliate, de sub comanda generala a lui Ion Antonescu, iar pentru acestea, Führerul stabilea misiunea initiala în razboi, care consta în:
"A apara teritoriul român contra invaziei fortelor rusesti. În aceasta ordine de idei, se acorda o importanta deosebita pazei contra atacurilor aeriene, contra actiunilor parasutistilor si a actiunilor de sabotaj în regiunea petrolifera, vitala pentru conducerea comuna a razboiului, asupra portului Constanta si asupra podului peste Dunare".
Se avea în vedere crearea unor capete de pod, la est de Prut si, apoi, trecerea la ofensiva. În atare conditii, misiunea fortelor aeriene militare române era multipla, dar în primul rând se punea "problema asigurarii securitatii României si în special a regiunii petrolifere (subl. ns. - Gh. B.)".
Evolutia evenimentelor si proceselor militare, politico-diplomatice si financiar-economice, pâna la 23 august 1944, când România a defectat din Axa fascista, a confirmat integral opinia cuprinsa în mesajul lui Hitler, din 18 iunie 1941: Problema petrolului românesc era si a ramas vitala pentru Reich-ul nazist, angajat într-un razboi general si total.
În cursul campaniei din Est, problema petrolului s-a aflat necontenit la ordinea zilei în cadrul  raporturilor româno-germane.

Mihai Antonescu încearca sa nuanteze, în negocieri, interesele României

În noile conditii, Berlinul si Bucurestii au ajuns la importante întelegeri. Nu a fost întâmplator ca toate documentele românesti cunoscute înregistreaza faptul ca toate acordurile bilaterale realizate erau avantajoase pentru Germania. Oficialii români, cel mai adesea Mihai Antonescu, titularul Externelor, în perioada 29 iunie 1941- 23 august 1944, au negociat intens cu delegatii Berlinului, în chip deosebit cu Manfred von Killinger, Hermann Neubacher, Carl Clodius, generalul Georg Thomas de la OKW s.a.
Ce anume pretindeau trimisii Reichului? Nu este greu de banuit: în primul rând PETROL! La 10 noiembrie 1941, de exemplu, Manfred von Killinger, vorbind în numele feldmaresalului W. Keitel, a cerut ca România sa respecte întelegerile economice si, în acest fel, "sa faca jertfele de colaborator strâns al Germaniei", pretentiile exprimate determinând replica liderului diplomatiei Bucurestilor, si anume ca Maresalul Antonescu se angajase în razboi, dar ca el întelegea "sa apere si drepturile României".
Tot pe atunci, la 19 noiembrie 1941, von Killinger, organizând o conferinta de presa la Legatia Reichului cu ziaristii germani, nu a ascuns ca: "Ne trebuiesc multe si în special petrol".
La finele lui noiembrie 1941, Mihai Antonescu, pentru a semna aderarea României la Pactul Anticomintern, s-a deplasat la Berlin, unde a fost primit pe rând de catre Hermann Goering, Joachim von Ribbentrop, Adolf Hitler si Joseph Goebbels, iar între termenii cei mai uzitati s-au aflat razboi, jertfe, acorduri economice si, desigur, petrol.

Hitler nu poate renunta la petrol

Mihai Antonescu, de exemplu, i-a relevat ministrului Propagandei Reichului: "Presupun ca nu va spun noutati [...] când insist mai ales asupra contributiei noastre în petrol, grâne si vite, de la începutul razboiului, în septembrie 1939, si pâna astazi..."
În ceea ce-l priveste, Adolf Hitler, apreciind pe conducatorul fanatic care era Maresalul Antonescu, a punctat ca, pe Frontul de Rasarit, "poporul român a facut jertfe nu numai de ordin economic, dar si jertfe de sânge" (subl. ns. - Gh. B.). Era si motivul pentru care Führerul agrea ca România, în Est, sa primeasca "drepturi si puteri fara limita"; "luati cât credeti" - a venit îndemnul.
Se stie, însa, ca Bucurestii nu aveau sa accepte nici un moment asa ceva. Fara îndoiala însa ca Mihai Antonescu s-a dovedit cât mai elocvent fata de Hermann Goering, caruia i-a relatat despre sacrificiile armatei române si despre bogatele aprovizionari cu petrol; la rândul sau, Hermann Goering a pledat cel mai bine în problema petrolului. Dintru început, Reichsmaresalul a observat - dupa cum deducem din minuta germana a întrevederii - ca problema capatase "o importanta neasteptata".
Observând, cu temei, ca Germania lui Hitler si România lui Antonescu "pot câstiga împreuna ori pierde împreuna razboiul", Reichsmaresalul a declarat fara ezitare: "Imediat dupa sângele soldatilor ei, cea mai importanta contributie pe care România o poate avea la cauza comuna era, în consecinta, PETROLUL".
Manfred von Killinger si Hermann Neubacher au abordat adesea cu Maresalul Antonescu dosarul schimburilor economice germano-române, pe primul loc aflându-se, la începutul anului 1942, problema petrolului. În august 1943, Joachim von Ribbentrop a expediat din Berlin mai multe telegrame lui Hermann Neubacher, sa abordeze cu Maresalul Antonescu, personal, problemele sporirii livrarilor de titei la export, refacerii rafinariilor din zona Ploiesti, în urma bomdardamentelor aliate etc., având în vedere importanta "hotarâtoare" a combustibilului lichid pentru purtarea razboiului.
În desfasurarea operatiunilor militare, tot mai profunde, în teritoriul URSS, în ultimele luni ale anului 1941, Hitler i-a comunicat lui Antonescu ca ratiunea lor consta, între altele, si în lichidarea bazelor aeriene sovietice ce ar fi putut ameninta zona petrolifera Ploiesti.

"Va mai rog înca o data"

Un nou mesaj, probabil cel mai semnificativ din toata istoria razboiului, a pornit din Berlin spre Bucuresti, la 29 decembrie 1941: Führerul îl înstiinta pe Maresalul Antonescu despre stadiul operatiunilor militare în ansamblu si despre modificarile pe care le operase, la nivelul conducerii fortelor terestre, dupa primele esecuri în Rusia, invitându-l sa participe cu noi unitati la ofensiva din Est, planificata pentru primavara anului 1942. În partea finala a scrisorii Führerului se afla un pasaj care, posibil, explica însasi ratiunea expedierii documentului:
"În sfârsit, Va mai rog înca o data, Domnule Maresal, de a face tot posibilul pentru a pune la dispozitia razboiului nostru comun lucrul cu care România poate contribui cel mai mult [la izbânda]: petrol si benzina ".
Din mesajul de raspuns, din 5 ianuarie 1942, nu putem sa desprindem decât ca Maresalul Antonescu a fost încântat de atentia Führerului, reafirmând, o data în plus, hotarârea de lupta în tabara germana pentru zdrobirea "slavismului comunist". În urma solicitarilor Führerului, Maresalul a impulsionat exportul a 33 380 tone benzina si derivate petroliere în afara angajamentelor, în domeniul cerealelor dictând masuri similare. Un angajament concret era binevenit: "Cel mai larg efort va fi facut pentru viitor, reducând consumatia [de produse petroliere] si înlocuind-o cu carbuni".

Maresalul este convins sa mai faca un sacrificiu

Anul 1942 a fost anul marii ofensive de vara a trupelor germane si aliate (române, ungare etc.) în sud-estul U.R.S.S., pe directiile Stalingrad si Caucaz. Operatiunea declansata la 28 iunie 1942 (denumirea-cod Blau-Braunschweig) a presupus o serie de actiuni concertate pe planurile militar si politico-diplomatic la Bucuresti.
Nu a fost neglijat, bineînteles, sectorul economic, domeniu în care grija pentru asigurarea resurselor petroliere necesare razboiului a predominat. Au intervenit, în acele conditii, Hitler, Keitel, Joachim von Ribbentrop. Raspunzând unei scrisori din 6 mai 1942, a lui Hermann Goering, I. Antonescu a dat noi asigurari ca România va exporta "fara menajamente" produsele petroliere în directia Reichului, iar aceasta cu sacrificarea consumului intern. Maresalul era încântat ca Hermann Goering aprecia eforturile de razboi ale României, în termeni magulitori, ceea ce, în compensatie, smulgea asigurarile Conducatorului Statului român, în sensul ca "vom continua cu eforturi înmultite pâna la totala dobândire a victoriei".
În septembrie 1942, în toiul ofensivelor trupelor Axei spre Stalingrad, ori în Africa de Nord, Maresalul Antonescu l-a asigurat pe feldmaresalul W. Keitel în privinta eforturilor facute pentru a asigura produsele petroliere necesare Germaniei si Italiei, carora le expediase în anii 1940-1942  peste 6,4 milioane tone.
Esecul de proportii al fortelor Axei la Stalingrad si în Caucaz, din iarna 1942-1943, soldat cu catastrofa Armatelor 3 si 4 române, a provocat serioase tensiuni politico-diplomatice si militare între Bucuresti si Berlin. Maresalul Antonescu s-a adresat personal lui Adolf Hitler, ca si feldmaresalului Erich von Manstein, comandantul armatelor Axei din zona de vest la Stalingrad (Grupul de Armate "B").
O noua runda de negocieri Antonescu-Hitler s-a desfasurat tot la "Wolfschanze", la 10-12 ianuarie 1943, sub presiunea evenimentelor militare de pe frontul de Est, ca si dupa evadarea temporara a lui Horia Sima din lagarul de concentrare de la Berkenbruck. Cu toate acestea, aspectele cu caracter economic si financiar nu au fost ignorate. Dimpotriva, ele s-au aflat, adesea, în centrul atentiei.

Berlinul continua sa apeleze la Bucuresti

Desfasurarea în continuare a ostilitatilor generale si dificultatile tot mai mari ale Axei au determinat ca Berlinul sa intervina într-una la Bucuresti, cu insistente ca România sa-si intensifice eforturile pe toate planurile, inclusiv economic (în domeniul petrolului ce prezinta interes pentru noi aici).
Câteva exemple se impun. La 30 martie 1943, Mihai Antonescu l-a primit la Presedintia Consiliului de Ministri din Bucuresti pe faimosul "ambasador al petrolului" Hermann Neubacher, însotit de mai multi consilieri germane. Nemtii venisera, va relata Antonescu în nota asupra convorbirii, sa ceara din nou bani pentru misiunile terestra si aeriana din România, dar îndeosebi "a formulat noi cereri de petrol, solicitând ca sa dam din rezervele de petrol ale aviatiei si armatei".
Iata raspunsul demnitarului român, în varianta dictata de acesta:
"I-am spus d-lui ministru Neubacher ca acest lucru [sacrificiul unor noi cantitati pentru export] devine imposibil, mai ales sub amenintarea bombardamentului rafinariilor, care ar ajunge sa paralizeze complet productia noastra de petrol si, o data cu ea, nu numai activitatea întreprinderilor legate de combustibilul lichid, dar si apararea nationala".
Urmatoarea runda de negocieri, Hitler-Antonescu, din 12-13 aprilie 1943, a intervenit în momentul în care, dupa esecurile de proportii ale Axei la Stalingrad si Caucaz, România însasi si-a intensificat demersurile secrete pentru posibila abandonare a taberei germane. În ceea ce priveste problema petrolului, aceasta nu a fost ignorata. Dimpotriva, ea s-a dezbatut cu prioritate, la 13 aprilie 1943, în întrevederea Antonescu - von Ribbentrop.
În perioada care a urmat, problema petrolului avea sa revina adesea la ordinea zilei în evolutia raporturilor dintre Berlin si Bucuresti. Mai întâi, Maresalul Antonescu însusi s-a adresat, în repetate rânduri, lui Hitler.
Anterior noului protocol economic si financiar româno-german, din 17 iulie 1943, ample negocieri s-au derulat la Berlin, iar Carl Clodius a reaparut la Bucuresti. La 15 iulie 1943, el a fost primit de Mihai Antonescu si ministrii români de resort. Au fost evocate platile comenzilor facute în Germania (jumatate pentru comenzile de material de razboi), efectuate prin conventiile de credit din 27 ianuarie 1942 si 17 august 1942 ori dupa semnarea protocolului din 11 ianuarie 1943, iar Clodius s-a interesat de apararea petrolului românesc - "o problema nationala".

Hitler recunoaste ca soarta razboiului depinde de petrolul românesc

În 1943-1944, aspectele economice (iar, în context, daca nu în principal, problema petrolului) au persistat pe agenda fiecareia dintre întrevederile Hitler-Antonescu. În acest timp, la 15 decembrie 1943, a intervenit un mesaj trimis de Adolf Hitler Maresalului Ion Antonescu si care reamintea, fara nici o îndoiala, de celebra cablograma a lui Georges Clemenceau, din 15 decembrie 1917, catre presedintele de atunci al SUA, în privinta necesitatii absolute de combustibil lichid în razboi, ca si de sângele ostasilor.
Evident, pledoaria lui Hitler pentru petrol, pentru cât mai mult petrol, îsi avea rostul ei, dar, probabil ca pentru Antonescu a constituit o mare surpriza stirea ce-i comunicase Führerul, în sensul ca soarta razboiului Axei ajunsese sa stea în sarcina petrolului românesc!
Orice comentariu îl apreciem, ca atare, de prisos!

Ce a declarat Maresalul la interogatoriul de la Moscova

Pâna în ultimul moment al defectiunii României din tabara Axei, acordurile economice cu Germania si aplicarea lor s-au aflat în atentia guvernantilor de la Bucuresti.
Vom retine interogatoriul luat la Moscova Maresalului Ion Antonescu de reprezentantii NKVD-ului, în 4 aprilie 1946, când el a declarat între altele ca:
"În perioada razboiului Germaniei si României împotriva Uniunii Sovietice, petrolul extras de România era transportat în principal în Germania si partial în Italia, Turcia si Bulgaria. În total, în România în aceasta perioada se extrageau anual 4 400 000 tone de petrol, din care se trimiteau în Germania 3 000 000 tone ... Livrarile de petrol românesc Germaniei s-au efectuat în conformitate cu conventia economica, înca înainte de venirea mea la putere. În noiembrie 1940, la prima mea întâlnire cu Hitler, între noi a fost încheiata o noua conventie economica, conform careia nemtii livrau României avioane marca Messerschmidt-109, tancuri, tractoare, artilerie anti-aeriana si antitanc, automate si alt armament, primind din România - petrol, benzina si pâine. În afara de aceasta, în primavara anului 1941 la întâlnirea, de la Viena, cu Goering am convenit verbal cu el ca România sa se straduiasca sa mareasca livrarile de petrol si, în locul acestuia, va primi de la nemti echipament petrolier. Aceasta conventie purta un caracter general si ulterior a fost dezvoltata si concretizata prin tratative..."

Tribunalul Poporului l-a acuzat de tradare si jaf

Dupa prabusirea regimului antonescian, în cursul si în urma "procesului" cabinetului Maresalului Antonescu, din mai 1946, s-a acreditat si difuzat opinia ca toate guvernele de la 1940-1944 n-ar fi avut alt rost decât înrobirea efectiva a României Reichului nazist, sub toate raporturile (ideologic, politico-diplomatic, economic, militar etc.) O atare realitate, contrazisa de studiile de specialitate, a fost însa amplu expusa în Actul de acuzare prezentat în deschiderea lucrarilor Tribunalului Poporului din Bucuresti, la 6 mai 1946, mai multe compartimente fiind semnificativ intitulate: "tradarea" si "dezastrul" tarii, politica de "jaf" promovata exclusiv în folosul Germaniei hitleriste etc.
Într-un loc din document se aflau asemenea consideratii: "... Hitler a avut nevoie de întretinere pentru trupele lui, destinate sa atace Balcanii si apoi Uniunea Sovietica, si slugile lui antonesciene i-au dat-o cu prisosinta; a avut nevoie de petrolul românesc (subl. ns. - Gh. B.), si l-a avut pâna la secatuirea izvoarelor noastre de bogatie; a vrut cerealele noastre, si le-a avut pâna la flamânzirea populatiei; a vrut munca de sclavi a bratelor românesti; a vrut stapânirea totala a industriei si comertului românesc; a vrut controlul asupra întregului sector economic, si toate i-au fost puse la dispozitie de guvernul lui Antonescu...".
De asemenea, Alexandru Voitinovici, presedintele Tribunalului Poporului, l-a chestionat pe Ion Antonescu: "În ce priveste aservirea economica, dupa venirea germanilor [în România, octombrie 1940], care a fost rolul dv. în aceasta aservire economica?..." Raspunsul principalului acuzat, foarte scurt, a fost cât se poate de precis: "Aservirea economica a fost facuta de predecesorii mei si am gasit o situatiune data. Si, aceasta situatiune, noi am luptat ca s-o amelioram". Maresalul Antonescu avea sa revina în Ultimul cuvânt: "... Nu am premeditat si pus la cale primirea coloanei a cincea germane pe teritoriul tarii [...] În ceea ce priveste aservirea bogatiilor tarii, mi se aduce pe nedrept aceasta acuzatie. Daca mi-ati fi dat putinta, v-as fi aratat legile economice, v-as fi aratat ce acoperire buna avea moneda[...] Am salvat capitalul strain, telefoanele si chibriturile. Nu am avut legi de vasalitate fata de Germania, ci de egalitate..."
Cum se stie, finalmente, condamnarea ministrilor antonescieni si, mai cu seama, trimiterea Maresalului în fata plutonului de executie s-a facut în baza declararii lor drept vinovati de "dezastrul tarii", de "crime împotriva umanitatii" si de "crime de razboi". În cazul special al lui Ion Antonescu s-a retinut ca - pe planurile militar si politico-economic - ar fi aservit "fara scrupule si fara nici o mila tara si bogatiile ei lui Hitler si clicii lui. Astfel, imediat dupa preluarea puterii, Ion Antonescu si ministrii sai, nu fac altceva decât sa lucreze pentru interesele si scopurile Germaniei hitleriste".

Mircea Vulcanescu demoleaza afirmatiile Tribunalului Poporului

Studiile de specialitate din ultimul deceniu au dovedit netemeinicia unor atare acuzatii. De altfel, în cursul "procesului" cei judecati au relevat inconsistenta acuzatiilor, iar, în 1948, Mircea Vulcanescu, în Ultimul cuvânt rostit în fata Curtii de Apel din Bucuresti, a demonstrat sistematic absurditatea teoriilor despre "jefuirea" României în folosul hitleristilor, între 1940 si 1944 ori despre "subjugarea" politica si economica a tarii în fata Reichului. Un capitol aparte l-a consacrat acordurilor si protocoalelor economice si financiare din 23 martie 1939, 4 decembrie 1940, ianuarie 1942, ianuarie 1943 sau februarie 1944.
Potrivit lui Mircea Vulcanescu, acordurile si protocoalele semnate cu trimisii Berlinului s-au realizat în temeiul principiilor impuse si urmarite consecvent de Maresalul Antonescu, si anume:
"1. Nu se exporta nimic în Germania decât dupa ce se rezerva cantitatile necesare consumului intern si dupa ce se rezerva si cantitatile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare tarii, pe care aceasta nu si le poate procura din Germania;
2. Schimburile se fac în mod echilibrat, la preturi fixe; fiecare spor de pret  dintr-o parte trebuie compensat de un spor corespunzator de cealalta. Se admit depasiri momentane, într-un sens sau altul, dar ele trebuie sa fie compensate în cursul anului contractual;
3. În acoperirea exporturilor, se primesc marfuri necesare pietei si investitiunilor statului; unelte agricole, masini, piese de schimb, dar si rente, averi mobiliare si rascumparari de datorii externe;
4. Petrolul, materialul necesar razboiului, se exporta pe armament;
5. Efortul net de finantare, facut în interior pentru aceste schimburi, se acopera cu aur si devize libere".

România si-a dublat stocul B.N.R, cu 11 vagoane aur

Relativ la "stoarcerea" economiei românesti, de catre Germania (grâne, petrol etc.), Mircea Vulcanescu a dezvaluit cu totul alte realitati decât cele vehiculate de autoritatile comuniste de la Bucuresti, la finele anilor 40: "... România a izbutit sa-si rascumpere creante din strainatate si sa-si procure în acelasi timp din strainatate aur si devize liber convertibile în aur de circa 11 vagoane (din care 8 si jumatate din Germania), dublându-si, astfel, stocul B. N. R., de la 13 si jumatate la 24 si jumatate vagoane aur. Este o situatie unica, nemaiîntâlnita în nici o alta tara, chiar victorioasa, cum e cazul Angliei, care nu a putut sa-si acopere nevoile decât cedând din aurul si portofoliile straine, pe care le poseda în alte tari, ramânând si îndatorat. Astfel, România nu numai ca n-a fost secatuita [de Germania], dar ea a putut sa  constituie, prin rezervele acumulate pe teritoriul ei, o baza  importanta de aprovizionare a Aliatilor în razboiul dus în Vest, dupa 23 august 1944".

Bucurestiul a obtinut din partea Berlinului plata în aur a livrarilor

Exactitatea situatiei expuse de Mircea Vulcanescu a fost rediscutata în materialele aparute recent, cu prilejul discutiilor antamate în jurul problemei aurului nazist. În baza unor surse provenind de la Banca Nationala a României si a unor documente inedite, s-a reconfirmat ca, potrivit acordurilor economice si comerciale româno-germane, din 1940-1944, în afara tehnologiei si tehnicii militare primite în schimbul (în principal) al exporturilor de grâne si petrol, Bucurestii au conditionat si obtinut din partea Berlinului plata în aur a livrarilor executate. În consecinta, în anii razboiului Germania a livrat României: 3,4 tone aur - în 1940; 14,3 tone aur - în 1942; 29,9 tone aur - în 1943 si 10,3 tone aur - în 1944; în total, deci, 58,1 tone aur fin (sub forma de lingouri sau monede).

România a cumparat 58.169,7 kg aur din Germania

Este uluitor faptul ca, înca din iulie 1945, Serviciul Relatiuni cu Strainatatea (Sectia devize libere) din Bucuresti a definitivat doua materiale care, desi au ajuns la dispozitia celor ce au instruit "procesul marii tradari nationale", din 6-17 mai 1946, în care au comparut membrii fostului regim Ion Antonescu, nu le-au folosit în vreun fel. Astfel, Serviciul mentionat a prezentat mai întâi, la 4 iulie 1945, lista transferurilor în devize libere, efectuate pentru Colegiul de Patronaj, în intervalul 19 aprilie 1943-3 octombrie 1944, beneficiari fiind exclusiv societatile suedeze si daneze. Dupa câteva zile, la 12 iulie 1945, Serviciul Relatiuni cu Strainatatea a difuzat documentul Chestiunea aurului si devizelor libere. Din datele centralizate înaintate organizatorilor "procesului" descoperim ca, în anii 1940-1944, s-a cumparat din Germania, potrivit acordurilor în termen, o cantitate totalizând 58 169,7 kg aur fin, din care:
- 47 773, 9 kg s-au adus în tara;
- 10 395, 7 kg a constituit depozit liber în Elvetia.
De asemenea, în aceeasi perioada, s-au cumparat din Germania, tot conform acordurilor în vigoare, si devize libere: 1 mil. dolari si 110 268 506, 67 franci elvetieni, echivalentul a 24 600 kg aur fin. Devizele au fost trecute în conturile BNR, utilizându-se pentru plati financiare solicitate de stat sau de particulari. În 1941-1944, BNR a cumparat din Elvetia, din conturile sale de devize libere, 19 656, 5 kg aur fin, din care 10 403, 9 kg au fost aduse în tara, iar 19 252, 5 kg au ramas depozitate în tara cantoanelor. Rezulta, asadar, ca în 1940-1944 România a cumparat în total 87 826, 2 kg aur fin (58 169, 7 kg din Germania si 29 656,5 kg din Elvetia), din care s-au adus la Bucuresti 55 177, 9 kg aur fin, iar 29 648, 2 kg aur fin s-au constituit în depozit la Berna. Se impune atentiei un alt aspect foarte important: guvernarea Antonescu n-a admis nici un transfer de devize libere, pentru vreunul dintre oficiali.