Generalul Avramescu, trădător sau victimă a NKVD?

În ziua de 2 martie 1945, pe când se afla la comanda Armatei a 4-a române aflată pe frontul din Cehoslovacia, generalul Gheorghe Avramescu a fost arestat de autorităţile sovietice, împreună cu şeful de stat major şi alţi ofiţeri şi civili, în total 36 de persoane. Evenimentul, deosebit de grav, a acţionat ca o undă de şoc pentru trupele aflate în plină campanie, în condiţiile în care colaborarea cu Armata Roşie se dovedise extrem de dificilă, noul aliat acuzând armata română, în dese rânduri, de incapacitate operativă sau chiar trădare şi trecere voluntară la inamic (cazul Diviziei 4 infanterie, asupra căruia vom reveni). Acest episod tragic este indisolubil legat de destinul României în acei ani teribili, iar subiectul rămâne deschis cercetării.

 

În dimineaţa zilei de 2 martie 1945, la orele 8, generalul Nicolae Dragomir, şeful de stat major al Armatei a 4-a, a plecat spre front, însoţindu-l pe generalul Şerstiuk, locţiitorul comandantului armatei 40 sovietice, pentru a urmări personal un atac al diviziilor 9 şi 18 infanterie. Îl însoţea, pe post de translator, căpitanul Sergiu Glavce, basarabean din Bălţi, fiul vitreg al generalului Constantin Petrovicescu, ministru de interne în timpul statului naţional-legionar şi aflat în detenţie din 1941[1]. La volanul autoturismului Chevrolet se găsea sergentul Ioan Florea. De la observatorul Corpului 6 armată, Nicolae Dragomir a telefonat, către orele 11, la cartierul armatei, ca secţiile de specialitate să pregătească documentări referitoare la situaţia efectivelor şi a inamicului, pe care un ofiţer să le aducă la Grupul de armate către ora 17, acolo unde urma să aibă loc o şedinţă de comandament. În jurul orei 13, comandamentul sovietic l-a convocat telefonic pe generalul Avramescu, cu documente suplimentare celor întocmite de generalul Dragomir. Toate aceste comunicaţii se încadrau într-un registru firesc pentru comandamente aliate aflate în linia întâi a frontului.

Gheorghe Avramescu a plecat spre cartierul general al grupului de armate sovietic la orele 15, fiind însoţit de doi ofiţeri şi de garda personală. Unul dintre ofiţeri era locotenent-colonelul Dionisie Bădărău, şeful biroului 2 informaţii din statul major al Armatei a 4-a. Raportul întocmit ulterior evenimentelor de generalul Nicolae Dăscălescu, viitorul comandant al Armatei a 4-a, nu aminteşte nimic de numele celuilalt ofiţer, nominalizând, în schimb, personalul gărzii: locotenentul Doroftei şi caporalul Achim Tolu[2]. Toţi aceştia au călătorit alături de Avramescu, într-un autoturism condus de caporalul Nicolae Jianu. Garda personală a generalului l-a urmat într-o şeniletă de recunoaştere marca Horsch, condusă de caporalul Radu Blaga, şofer de schimb fiind soldatul Nicolae Sârbu[3].

În jurul orelor 17.45, cortegiul a ajuns la comandamentul lui Jmacenko, aflat în localitatea slovacă Divin. Acolo, generalul Avramescu a fost primit singur de comandantul grupului de armate,  ofiţerii care l-au însoţit fiind invitaţi să aştepte într-o altă încăpere. La 18.30, generalul Şerstiuk le-a comunicat celor doi ofiţeri că generalii Avramescu şi Dragomir, împreună cu comandantul grupului de armate sovietic, au plecat la comandamentul Frontului 2 Ucrainean, convocaţi fiind de mareşalul Rodion Malinovski, de unde ofiţerii români se vor întoarce probabil la Bucureşti. Amabil, generalul Şerstiuk s-a oferit să-i ducă pe cei doi ofiţeri la cartierul armatei, în propria maşină de campanie. Din acel moment, soarta generalului Avramescu a fost învăluită în mister, unul care persistă şi astăzi, în anumite aspecte.

A doua zi, 3 martie 1945, la orele 9 dimineaţa, Adela Avramescu, soţia generalului Avramescu, ce îl însoţise pe acesta în apropierea frontului pe parcursul întregii campanii, însoţită fiind şi de fiicele sale şi alţi membri ai familiei – fapt care, trebuie să recunoaştem, poate fi indulgent numit drept „neobişnuit” - a primit de la soţul ei o scurtă scrisoare. Mesajul, cu certitudine scris de mâna lui Avramescu, i-a fost adus de doi ofiţeri sovietici, sosiţi la cartierul general al armatei într-o maşină de comandament. În cele câteva rânduri, generalul Avramescu o anunţa că a plecat către Bucureşti şi o va aştepta la Sibiu. O ruga să-l ajungă din urmă, împreună cu întreaga familie, însoţită de ofiţerii sovietici prin intermediul cărora îi parvenise mesajul. Dacă dorea, Adela Avramescu putea să ceară comandamentului Armatei a 4-a un ofiţer superior român, care să o conducă până la destinaţie.  O situaţie uşor nefirească, dar care nu a dat naştere în mintea doamnei Avramescu unui sentiment de îngrijorare.

În mai puţin de două ore, bagajele familiei Avramescu au fost încărcate într-un autoturism Opel Blitz, condus de sergentul Gheorghe Constantinescu. Înaintea camionului s-au aliniat patru autoturisme, două Forduri, un Buik şi un Mercedes, la volanele cărora se aflau sergentul Marin Vulpe şi caporalii Simon Pilner, Ladislau Varga şi Elefterie Bolintineanu. Adela Avramescu a cerut drept însoţitor şi un ofiţer român, în persoana maiorului Grigore Negoescu, care şi-a ales o escortă formată din  sergentul Vasile Chiru şi caporalii Constantin Pascu, Ion Alexandrescu şi Ioan Ştefan, toţi din Compania 74 poliţie[4].

Alături de soţia generalului se găseau: Felicia Sturdza, a doua fiică a lui Avramescu şi soţia locotenentului Ilie Vlad Sturdza; fetiţa Feliciei Sturdza; fetiţa Ştefaniei Basarabescu, prima fiică a generalului; un nepot al lui Avramescu, sergent în termen redus; medicul personal al generalului, sublocotenentul Alexandru Ţaţulescu; guvernanta familiei Avramescu; caporalul Ioan Sânc, ordonanţă; soldatul Gheorghe Gasgarea, ordonanţă; soldatul Ioan Neguţ, bucătar. În scrisoarea trimisă de Avramescu se adresa rugămintea de a se alătura grupului şi soţia căpitanului interpret Sergiu Glavce[5]. În jurul orelor 11, convoiul s-a pus în mişcare. Cei mai norocoşi dintre cei aflaţi în automobile s-au întors în România după 11 ani de prizonierat sovietic, cazul Adelei Avramescu, a generalului Nicolae Dragomir şi a lui Sergiu Glavce. Alţii, precum generalul Avramescu, nu au mai fost văzuţi niciodată...

După informaţiile furnizate de unul dintre translatorii de limbă română de la comandamentul sovietic, familia generalului Avramescu a fost transportată nu la Sibiu, ci la punctul de comandă al Armatei 40 sovietice, la Divin, unde a fost arestată, fiica generalului încercând să se sinucidă. De ce? Greu de spus, dar un astfel de gest devine plauzibil doar dacă luăm în calcul un presupus sentiment de vinovăţie. De acolo, Adela Avramescu a fost dusă la un aeroport din apropiere şi apoi la Moscova. Aceeaşi sursă sugerează că sovieticii i-ar fi spus generalului Avramescu că va fi transportat la Bucureşti pentru a fi numit ministru de Război[6].

           

Ilie Vlad Sturdza şi trecerea la inamic

 

Ilie Vlad Sturdza, ginerele generalului Avramescu, nu era nimeni altcineva decât fiul prinţului Mihail Sturdza, fost ministru de externe în timpul guvernării legionare. Fusese dat dispărut pe front, în toamna anului precedent. În realitate, la 2 noiembrie 1944 el se predase unei unităţi aparţinând Armatei 8 germane, de unde fusese trimis la Viena, unde se afla şi tatăl său[7]. Dacă autorităţile române e puţin probabil să fi ştiut, cele sovietice erau perfect informate. Trecerea sa la inamic şi deplasarea sa la Viena, acolo unde se găsea guvernul legionar, să fi fost o altă coincidenţă? Posibil, dar prea puţin probabil.

În conformitate cu jurnalul de operaţii al Armatei a 4-a, generalul Nicolae Dăscălescu a preluat comanda la 3 martie 1945, după-amiaza. După două zile de nelinişte şi nesiguranţă, la 5 martie 1945  a înaintat o scrisoare grupului de armate Jmacenko, prin care cerea să afle data la care generalii Avramescu şi Dragomir au plecat spre Bucureşti, dar epistola a rămas fără răspuns. La 9 martie 1945, cu prilejul vizitei pe care Jmacenko a făcut-o la punctul de comandă al Armatei a 4-a, Nicolae Dăscălescu a repetat personal întrebarea. Într-o stare de spirit pe care Dăscălescu a considerat-o ca fiind „bine dispusă”, interolocutorul său i-a sugerat să se adreseze Ministerului român de Război sau Marelui Stat Major, care ştiau cu certitudine unde se aflau cei doi[8].

După alte trei zile, la 12 martie 1945, cu raportul nr. 317 662, generalul Dăscălescu a prezenat şefului Marelui Stat Major întregul caz, cerând superiorului său să întreprindă „demersurile necesare pentru a lămuri situaţia domnului general Avramescu, a generalului Dragomir şi a întregului personal care îl însoţeşte”[9]. Pe acest raport Constantin Sănătescu a scris: „Voi supune domnului ministru de Război”. Nu preciza dacă ştie sau nu unde se aflau cei doi generali, dar e puţin probabil să fi deţinut în acel moment această informaţie.

Respectând regula celor trei zile, şeful Marelui Stat Major se adresa, la 15 martie, ministerului de război, cerându-i să intervină pe lângă Comisia Aliată (sovietică) de Control pentru a lămuri situaţia. Costin Ionaşcu, cel care ocupa funcţia, concluziona în raportul său: „Dintr-o scrisoare a generalului Avramescu adresată soţiei sale, rezulta că pleacă la Bucureşti, în legătură cu chestiuni politice, fără a menţiona nimic despre generalul Dragomir. Cum la Bucureşti nu au sosit şi nici la armată nu s-au înapoiat, cu onoare rog a face demersurile necesare la comandamentul sovietic, pentru a ne răspunde unde se află cei doi generali”[10].

Inutil a adăuga că autorităţile sovietice de ocupaţie (pentru că, de facto, Comisia „aliată” asta reprezenta), nu s-au grăbit cu răspunsul. După valul iniţial de arestări şi situaţia de cumplită incertitudine, au urmat zvonuri care sugerau că persoane aflate într-o oarecare legătură cu generalul Avramescu erau ridicate de autorităţile sovietice. Au fost arestaţi Dionisie Bădărău şi al doilea ofiţer însoţitor al generalului Avramescu în ziua dispariţiei sale. La Bucureşti se sugera că prima fiică a generalului şi soţul ei, un ofiţer de geniu, de asemenea dispăruseră. Câte destine au fost răvăşite de această incredibilă situaţie e greu de apreciat, furia sovieticilor domolindu-se abia după terminarea ostilităţilor, în mai 1945.

 

Avramescu şi sincopele relaţiilor de comandament româno-sovietice

 

Generalul Avramescu s-a născut la 26 ianuarie 1884 la Botoşani, fiind considerat de şefii ierarhici, de-a lungul carierei sale militare, ca un „desăvârşit comandant din toate punctele de vedere”[11]. La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial a condus Corpul de munte, fiind apreciat de generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a 3-a, ca un „comandant şi om de război desăvârşit”, cu o „pricepere deosebită, cu o înţelegere perfectă a situaţiilor de război”. Corpul de munte a luptat în Crimeea alături de generalul şi, ulterior, mareşalul Erich von  Manstein, contribuind la căderea Sevastopolului în iulie 1942. Din august 1942 până în aprilie 1943, la început în Kuban şi apoi din nou în Crimeea, corpul de armată aflat sub conducerea sa a luptat sub comanda generalului Mattenklott, alături de Corpul 42 armată german, care i-a caracterizat comportamentul pe front prin referinţe excepţionale. A fost recompensat cu numeroase decoraţii, atât româneşti cât şi slovace şi germane, inclusiv Ordinul Mihai Viteazul clasele 2 şi 3. La 7 octombrie 1943 i s-a încredinţat comanda Corpului 3 armată. După o criză de apendicită acută, urmată de operaţie, generalul Avramescu s-a prezentat la Corp la 18 ianuarie 1944. La 1 aprilie 1944 a fost transferat la comanda Corpului 6 armată. Actul de la 23 august 1944 l-a găsit în funcţia de comandant al Armatei a 4-a. Apreciat de şefi şi iubit de subordonaţi, Avramescu şi-a atras şi stima populaţiei locale, când a repatriat, în 1943, un important grup de români deportaţi de sovietici din Basarabia în Bucovina.

După 1944, Avramescu a condus Armata a 4-a în luptele pentru eliberarea Ardealului. Şi-a făcut datoria exemplar,  toate documentele şi mărturiile fiind pline de aprecieri laudative la adresa curajului şi competenţei generalului. Dar situaţia trupelor române de pe front s-a deteriorat rapid, îndeosebi după trecerea pe teritoriul Ungariei. În România aflată sub ocupaţie sovietică, toate transporturile erau controlate de Armata Roşie; în consecinţă, resursele erau dirijate pentru trupele proprii. Lipsa proviziilor a devenit acută, iar intervenţiile factorilor de decizie militari de la Bucureşti au rămas fără efect.

Curând, armata română a fost obligată să părăsească nordul Ardealului, împreună cu formaţiunile de logistică ce asigurau spatele frontului, urmată de autorităţile locale. Pe lâgă criza de alimente şi furaje, moralul celor aflaţi în prima linie se găsea la cote alarmante. La 14 noiembrie 1944, generalul Nicolae Rădescu, aflat în fruntea Marelui Stat Major, îi raporta generalului Vinogadov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate (sovietice) de Control, situaţia disperată în care se găsea Armata a 4-a română. „Ar fi injust pentru armata română, care a luptat alături de şi sub ordinele Armatei Roşii – menţiona generalul Rădescu – să aibă dreptul de a-şi deplasa formaţiunile în Ungaria, dar nu şi în Transilvania eliberată prin jertfe comune”, arătând că Armata a 4-a „nu va putea ajunge la rezultatele dorite dacă nu i se pune la dispoziţie la timp efectivele, echipamentul şi muniţiile de care are nevoie şi dacă nu poate executa transporturile necesare”[12].

 La 30 noiembrie, la Marele Stat Major a ajuns un raport al colonelului Dumitru Colţofeanu, şeful Centrului de informaţii C al armatei, referitor la trupele aflate în Ungaria. Lipsa de alimente era ultimul neajuns la care documentul făcea referire, precizându-se că ostaşii nu înţeleg ce caută la vest de Tisa şi scriu întrebări referitoare la această chestiune pe uşile comandamentelor militare. Erau extrem de preocupaţi  de „teama de o prăbuşire a ordinei sociale din ţară, prin manifestaţiile partidelor şi grupărilor politice de extremă stângă”. Nici ofiţerii, nici soldaţii nu înţelegeau de ce erau pedepsiţi cei care sub vechiul regim nu făcuseră altceva decât datoria. Ordinul sovietic de evacuare a Transilvaniei prăbuşise complet moralul trupei[13].

Este mai mult decât evident că, nevoit să conducă Armata a 4-a română „spre victoria definitivă împotriva fascismului” în asemenea condiţii, generalul Avramescu a fost afectat profund de situaţia tragică în care se găsea armata şi, alături de ea, întregul popor român. Trebuie doar să ne imaginăm ce efect a avut asupra stării sale de spirit raportul înaintat de o unitate subordonată, Divizionul 12 artilerie antiaeriană, la 2 decembrie 1944, care se încheia cu precizarea că „niciun ostaş nu mai raportează jignirile şi umilinţele ce li se aduc, pentru că şi-au pierdut încrederea în posibilităţile de reacţie ale şefilor şi autorităţilor de stat în legătură cu jafurile ce li s-au făcut, cu umilinţele şi jignirile ce li se aduc continuu”[14]. E foarte posibil, având în vedere relaţia excelentă pe care o avea cu trupa, ca numeroşi militari să se fi destăinuit personal generalului. La începutul lunii decembrie, secţia 2 informaţii din Marele Stat Major a întocmit un raport referitor la starea de spirit din rândul trupelor aflate pe front, care cu siguranţă a fost citit şi de Avramescu, iar concluziile erau tragice. Printre altele, se preciza că, după ce soldaţii sovietici călcaseră în picioare drapelul românesc la Satu Mare, militarii care fuseseră martori ai evenimentului erau încredinţaţi că orice sacrificiu era zadarnic, iar viitorul nu putea fi decât sumbru.

 

Suspiciuni, acuze şi treceri la inamic

           

În acest moment foarte interesante devin confesiunile ulterioare ale generalului Nicolae Dragomir. Acesta  nu a lăsat, din păcate, nicio mărturie scrisă, sursele fiind indirecte; ca atare, trebuie analizate cu mult spirit critic. Nicolae Dragomir a fost arestat de sovietici din motive rămase obscure, de vreme ce, aşa cum vom vedea, nu existau motive întemeiate să se creadă că era complice la o eventuală trecere la inamic.

La începutul anului 1945, un ofiţer de rezervă din anturajul generalului Avramescu a dispărut fără urmă, probabil dezertând la inamic. Acesta a fost momentul în care generalul Dragomir susţine că a devenit bănuitor. Faptul că la comandamentul Armatei a 4-a se formase un fel de curte, condusă de Adela Avramescu, sau că în inspecţiile făcute în linia întâi, generalul Avramescu nu admitea să fie însoţit decât de anumiţi ofiţeri, selectaţi numai de el, erau tot atâtea argumente care îi adânceau suspiciunile. Întâmplarea ce va urma îl va convinge pe generalul Dragomir, conform propriei confesiuni, că generalul Avramescu plănuia o trecere masivă a trupelor române de partea germanilor.

În zilele următoare, Nicolae Dăscălescu, comandantul Corpului 2 armată şi viitorul comandant al Armatei a 4-a, i-a trimis generalului Avramescu un plic confidenţial, pe care Dragomir susţine că l-a deschis, în ciuda protestelor ofiţerului curier. În raport, Dăscălescu preciza: „Am onoarea de a vă comunica următoarea stare de confuzie în care mă aflu şi să vă atrag atenţia asupra situaţiei grave în care se găseşte comandamentul trupelor româneşti faţă de aliaţi, prin crearea unei stări de fapte insuportabile. Căpitanul în rezervă Ion Sân-Giorgiu, prins de trupele noastre pe când încerca să treacă la inamic, a fost trimis cu o escortă specială la comandamentul armatei. Primirea ofiţerului a fost confirmată prin însăşi semnătura dvs., pusă pe adresa însoţitoare, ofiţerul fiind luat în primire  chiar de comandantul armatei. Mare mi-a fost consternarea auzind aseară la radio Viena  (de fapt secţia românească a postului de radio Donau, care emitea de la Viena - n.n.) vocea căpitanului Ion Sân-Giorgiu, care instiga trupele la părăsirea poziţiilor, trecerea la inamic şi furnizarea de informaţii asupra poziţiilor noastre. Rog în consecinţă a da cursul convenit acestei sesizări şi a dispune cercetări pentru stabilirea gravei vinovăţii de complotare cu inamicul”[15]. Dacă Dăscălescu nu îşi putea închipui că Ion Sân-Giorgiu trecuse la inamic cu sprijinul lui Avramescu, Nicolae Dragomir era convins că aşa stăteau lucrurile.

Şi poate întreaga întâmplare nu ar fi fost considerată atât de gravă, dacă respectivul ofiţer se dovedea un dezertor oarecare. Dar Ion Sân-Giorgiu (1892-1950) era o figură extrem de cunoscută în mediul intelectual românesc: conferenţiar de limba germană  la Universitatea din Bucureşti din 1922,  membru al Partidului Naţional Creştin, publicist (director al gazetei „Chemarea vremii, de orientare filogermană). După dezertarea sa, devine... ministru al Instrucţiunii în Guvernul Naţional de la Viena, condus de Horia Sima, şeful Mişcării Legionare.

Toate aceste dezertări şi treceri la inamic repetate, ale unor oameni apropiaţi de cercurile exilului legionar sau filogermani cunoscuţi, nu puteau trece neobservate de serviciile speciale ale Moscovei. Trebuie să recunoaştem că autorităţile sovietice aveau toate motivele să devină suspicioase. În primul rând, chiar trecerea României de partea Naţiunilor Unite le dovedise sovieticilor că eram capabili de acţiuni, să le numim surprinzătoare, în arena politică şi militară internaţională. Apoi, toate aceste dezertări – care însă nu au devenit un fenomen de masă, dimpotrivă – au culminat cu dezastrul Diviziei 4 infanterie române în capul de pod de la Szolnok, de pe Tisa. Aceasta a fost capturată aproape în întregime de germani la 20 octombrie 1944, comandantul unităţii, generalul Platon Chirnoagă, devenind  singurul general român căzut prizonier pe frontul de vest.

În faţa tiradelor extrem de dure ale mareşalului Malinovski, care a acuzat o trădare şi trecere voluntară în masă la inamic, generalul Nicolae Macici, comandantul Armatei 1 române, în componenţa căreia se găsea Divizia 1 infanterie – şi care va fi condamnat la moarte în mai 1945, pedeapsă comutată ulterior la muncă silnică pe viaţă, generalul decedând la 15 iunie 1950 în penitenciarul Aiud – a întocmit un raport, în care arăta că „începând cu 19 octombrie, inamicul a atacat puternic acest cap de pod cu unităţi blindate de la V, de la NV şi de la Szolnok spre S, pe malul de est al Tisei, spatele dispozitivului Diviziei 4 infanterie, care avea aici întreg dispozitivul său de artilerie şi rezervele. În aceste condiţii sumar descrise, era fatal ca Divizia 4 infanterie, în acest cap de pod de mică adâncime, fără rezerve la vest de Tisa, fără mijloace anticar, fără poduri peste Tisa, era fatal, zic, să nu poată rezista atacului decât 2 zile. […] Divizia 4 a fost angajată în punctul cel mai expus al Armatei 27 sovietice, fără să se ţină seama de oboseala oamenilor sosiţi după foarte îndelungate marşuri, fără niciun repaos şi fără putinţă a fi reorganizaţi”.Şi concluziona: „Nu contest calităţile ostăşeşti ale generalului Chirnoagă, totuşi o caracterizare definitivă asupra modului cum el s-a comportat în această acţiune de mare încercare române să se facă după întoarcerea lui din prizonierat”[16].

Toată această argumentaţie care demonta, punct cu punct, acuzele sovietice, s-a prăbuşit ca un castel din cărţi de joc atunci când radio Donau a anunţat că Platon Chirnoagă devenise ministrul de Război al Armatei Naţionale din guvernul de la Viena, având drept colaboratori apropiaţi foşti subordonaţi din Divizia 4 infanterie: locotenent-colonelul Constantin Ciobanu, şef de stat major al diviziei şi căpitanii de stat major Rigani şi Gheorghe Topor[17]. Pentru ca tabloul să fie complet, majoritatea prizonierilor din Divizia 4 au format aşa-numita Armată Naţională, formată din 2 regimente – deşi iniţial se dorea încadrarea până la nivelul unei divizii - încorporată în Waffen SS[18].  Faptul că generalul Chirnoagă trecuse deliberat de parte Germaniei era susţinut, din evidente motive propagandistice, de exilul legionar la radio Donau, un neadevăr care a dinamitat relaţiile româno-sovietice şi aşa destul de încordate.

 

Avramescu – preferatul sovieticilor?

           

În ceea ce îl priveşte pe Nicoale Dragomir, există o confirmare a suspiciunilor sale la adresa lui Avramescu, consemnate în jurnalul generalului Gheorghe Mihail, şef al Marelui Stat Major imediat după 23 august 1944. La 10 ianuarie 1945, în urma intervenţiei făcute de Nicolae Dragomir pe lângă generalul Socrate Mardari, subşeful Marelui Stat Major, prin colonelul Grosu, Constantin Sănătescu (şeful Marelui Stat Major la acea dată) a cerut generalului Avramescu să se prezinte imediat la Ministerul de Război şi să lase comanda Armatei 4 generalului Nicolae Dăscălescu. Referindu-se la acest episod, generalul Mihail consemna în memoriile sale:

            „Într-o seară în luna februarie – de fapt, ianuarie 1945, n.n. – Sănătescu îmi dă un telefon ca să vin la Marele Stat Major. M-am dus. Îmi spune:

—   Ia loc, c-o să vezi că-ţi vine rău.

—   Ce e?

            Îmi deschide o telegramă în care subşeful lui de stat major, generalul Dragomir, îl învinovăţea pe Avramescu, comandantul Armatei a 4-a, că ginerele lui, un oarecare Sturdza, ar fi în legătură cu nemţii de vis-a-vis. Chestiune foarte gravă. Şi m-a întrebat: Ce să fac? Şi atunci eu am răspuns:

            - Generalul Avramescu într-o lună atinge limita de vârstă. Cheamă-l, înlocuieşte-l de la comandă... Nu-i spune acuzaţia, spune-i că având în vedere că mai are o lună până la limita de vârstă şi e bolnav, să se ducă acasă la Brăila, de unde era el – de fapt, Avramescu doar locuia la Brăia, fiind născut la Botoşani, n.n. – să-şi îngrijească sănătatea”[19].

 Referindu-se la acelaşi episod, generalul Sănătescu preciza în jurnalul său – o sursă a cărei acurateţe nu se bucură de unanimitate – că în seara zilei de 19 ianuarie 1945 a fost anunţat de colonelul Grosu că „generalul Avramescu are o atitudine foarte suspectă. Merge singur pe front, îşi are toată familia la punctul de comandă, şi familia sa este recunoscută ca legionară, apoi, mai grav, a lăsat să treacă frontul la germani pe un legionar înfocat, Sân-Georgiu, care fusese capturat pe front de către Corpul 2 armată”[20].

La 22 ianuarie 1945,  Sănătescu îl informa pe generalul Vinogradov, locţiitorul Comisiei Aliate (sovietice) de Control în România, că „ generalul Avramescu a solicitat un concediu de 25 de zile care i-a fost acordat de domnul ministru de Război. Ofiţerul fiind bolnav iar la expirarea concediului urmând să treacă în rezervă, domnul ministru roagă să binevoiţi a interveni pe lângă domnul mareşal Malinovski, pentru a lua în considerare concediul solicitat şi a ne da răspunsul său în ceea ce priveşte numirea altui comandant la Armata a 4-a”[21].  Venit la 30 ianuarie 1945, răspunsul mareşalului Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean, a fost unul surprinzător: a cerut rechemarea pe front a lui Avramescu, cerând în schimb înlocuirea generalului Nicoale Macici de la Armata 1 şi a generalului Nicolae Şova de la comanda Corpului 7 armată! Evenimentele sunt descrise astfel de generalul Mihail:

            „N-a trecut mult timp şi mă cheamă Sănătescu la Marele Stat Major.

—   Ce e?

—   Stai să vezi.

            Îmi întinde o telegramă. Telegrama era trimisă de Malinovski către Marele Stat Major, generalului Sănătescu, care era acum acolo. Ce spunea în telegramă Malinovski? Malinovski spunea aşa: De când a plecat Avramescu de la comanda Armatei 4, capacitatea operativă a scăzut sub 50%. Rog interveniţi la Majestatea Sa Regele pentru ca Avramescu să-şi reia comanda Armatei 4.

            — Ce spui? mă întreabă. Zic:

          —  A nu i se îndeplini dorinţa lui Malinovski. Dăscălescu rămâne acolo, Avramescu în situaţia de rezervă în care se află. A doua zi a fost convocat Consiliul Superior al Oştirii, sub preşedinţia generalului Negulescu, ministru de Război, în care generalul Sănătescu a dat citire telegramei mareşalului Malinovski”[22].

În continuare, generalul Mihail ne dezvăluie impactul pe care cererile sovietice îl aveau asupra decidenţilor militari de la Bucureşti: „Ca să vedeţi cât de mare era teroarea aceasta […] asupra membrilor Consiliului Superior al Oştirii, care luaseră parte la războiul contra Rusiei Sovietice, toţi spun: din moment ce mareşalul Malinovski doreşte să revină la comanda Armatei 4 Avramescu, să revină. Singur, ca şi în ajun, eu m-am opus. De vreme ce e în rezervă, să rămână în rezervă acolo. Şi au rămas lucrurile aşa fără să se fi produs o schimbare”[23].

Dar Malinovski, a insistat, cerând pe un ton „mai aspru” revenirea lui Avramescu. Consiliul Superior al Oştirii a fost din nou convocat, generalul Mihail a continuat să se opună. „Miroseam ceva – relata el mai târziu. Nu ştiu ce, instictul”[24].

Foto: Traducerea scrisorii mareşalului Malinovski, prin care cerea renumirea generalului Avramescu la conducerea Armatei a IV-a 

Conform aceleiaşi mărturii, generalul Avramescu, înştiinţat de generalul Sănătescu de rechemarea sa în activitate, s-a arătat „foarte bucuros” de „încrederea” arătată de Malinovski. Avramescu a plecat pe front, prelunând comanda Armatei a 4-a la 19 februarie, pe care a condus-o până în fatidica zi de 2 martie.

Insistenţa mareşalului Malinovski avea o singură explicaţie: sovieticii doreau arestarea lui Avramescu pe front, din motive lesne de înţeles. Ce ar fi însemnat arestarea unui general român, erou de război atât pe frontul de est, cât şi de vest, sub ochii opiniei publice? Incertitudinea care a planat şi încă mai persistă asupra acestui caz este exact ceea ce Moscova dorea. Şi răspunsul la toate întrebările se găseşte, cu siguranţă, bine păstrat – deocamdată – în arhivele defunctei Uniuni Sovietice.

 

Acţiunile Grupului Etnic German din România

           

La 9 februarie 1945 a avut loc un eveniment aparent fără nicio legătură cu suspiciunile sovieticilor la adresa generalului Avramescu. În acea zi, un avion Henschel – 129, plecat de la Oradea spre Miskolc, a fost atacat şi doborât la Debreţin de două avioane I.A.R., la ordinul expres al comandamentului sovietic. Pilotul şi pasagerii au supravieţuit, fiind iniţial internaţi în spital şi, ulterior, predaţi sovieticilor.

Conform documentelor de transport, avionul pilotat de adjutant Dumitru Marinescu avea la bord doi pasageri: sergentul t.r. (termen redus) Rugan Octavian şi caporalul t.r. Bârsan Ştefan, ambii din compania de pază Băneasa. În realitate, aşa cum aveau să descopere sovieticii (care probabil  cunoşteau adevărata identitate a pasagerilor) era vorba de Andreas Schmidt, conducătorul Grupului Etnic German din România şi Constantin Stoicănescu, unul dintre conducătorii mişcării legionare.

Livretele militare şi ordinele de serviciu până la Miskolc fuseseră procurate de căpitanul paraşutist Mihai Ţanţu, comandantul Companiei 32 Pază Băneasa[25]. După arestare, acesta a făcut mărturisiri complete, care se vor dovedi o adevărată revelaţie pentru anchetatori.

Andreas Schmidt a fost un personaj cheie pentru planurile germane care vizau teritoriul românesc. După 23 august 1944 s-a retras odată cu trupele Wehrmacht-ului, ajungând până la Viena, unde, la începutul lui septembrie, s-a întâlnit cu Horia Sima şi cu generalul SS Arthur Phleps, care fusese numit de Hitler, la 25 august, „General împuternicit SS şi Comandant al Poliţiei pentru Transilvania şi Banat”. Un amănunt interesant: Phleps era născut în Transilvania, fiind singurul etnic german din România ajuns general în Waffen SS. A murit la 21 septembrie 1944, foarte aproape de localitatea de baştină, în împrejurări încă neelucidate (un atacat aerian sau capturat şi executat de o patrulă sovietică).       

Andreas Schmidt s-a implicat în acţiunile subversive organizate de Himmler în România. Acesta îl însărcinase deja pe celebrul Sturmbannführer Otto Skorzeny, eliberatorul lui Mussolini, cu organizarea războiului de partizani în spaţiul românesc, care trebuia să se facă în strânsă legătură cu Schmidt, în sensul „întrebuinţării unor grupuri strict selecţionate şi instruite care să intre în acţiune cu oamenii lui Sima”[26]. Echipele ce aveau să fie paraşutate în spatele frontului au fost pregătite în centre speciale de instruire. Aceste acţiuni sunt cunoscute sub denumirea convenţională de „Acţiunea Paraşutist”, dată de anumiţi istorici. Paraşutarea a circa 100 de legionari şi 17 etnici germani în România a avut loc din noiembrie 1944 până în ianuarie 1945. În noaptea de 4 spre 5 noiembrie 1944, Schmidt, însoţit de Nicolae Petraşcu şi alţi şase legionari au revenit în România, fiind paraşutaţi în zona Sighişoara[27]. La sfârşitul lui ianuarie 1945, încercând să se întoarcă la Viena, Schmidt a fost capturat în împrejurările mai sus menţionate. Potrivit interogatoriului luat la 22 martie 1945, el a declarat că în România fusese organizat „un complot îndreptat împotriva Uniunii Sovietice”, pregătit de fruntaşi ai mişcării legionare, un grup de militari români (fiind menţionat şi numele generalului Avramescu) şi de lideri ai Grupului Etnic German din România[28]. Schmidt nu a rezistat decât patru ani în infernul Gulag-ului, decedând în primăvara anului 1948 în lagărul de la Vorkuta, în apropierea Cercului Polar, la doar 36 de ani.

 

Mărturiile căpitanului Ţanţu

 

Mihai Ţanţu, născut în localitatea Bălţi (Basarabia) în iunie 1914, a făcut, la 5 iunie 1946, o declaraţie în care detalia rolul său în încercarea lui Andreas Schmidt şi a lui Constantin Stoicănescu de a părăsi România.[29] Mărturisea că la începutul lunii ianuarie 1945 fusese abordat de  sublocotenentul Grigorescu din Regimentul 15 Artilerie Curtea de Argeş, care i-a vorbit de „necesitatea înjghebării unei rezistenţe împotriva comunismului ce se arăta triumfător”, arătând că el este deja în contact cu asemenea persoane şi că va reveni cu unul dintre aceştia pentru a-i oferi detalii mai ample, lucru pe care Ţanţu l-a acceptat.

După contactul iniţial cu o persoană ce se recomandase Popa (şi care îi precizase că e vorba de a sprijini mişcarea legionară, care „momentan nu urmăreşte îndeplinirea scopurilor şi idealurilor sale, ci coordonarea forţelor româneşti în faţa comunismului”, Ţanţu s-a întâlnit cu „cel care în cazul Miskolc trebuia să devină Bârsan, adică profesorul Stoicănescu”. Au urmat încă patru întâlniri cu Stoicănescu, „în care am discutat problema din punct de vedere ideologic, esenţa discuţiei fiind stabilirea faptului că era absolut necesar ca o parte dintre români să formeze o rezervă de lealitate faţă de germani, întrucât rezultatul războiului nu se putea întrevedea şi, în cazul unei victorii germane, trebuia parat actul de la 23 august”.

Abia la a şasea întâlnire, Stoicănescu i-a cerut să îi acorde sprijinul pentru deplasarea sa şi a altui însoţitor în liniile germane. Ţanţu trebuia să facă livretele militare pentru cei care plecau, ordinele de serviciu până la Miskolc şi să-i însoţească până la Braşov. El a folosit pentru livretele false nume ce existau în realitate în registrul de administraţie al companiei. După ce şi-a îndeplinit misiunea trasată, s-a întors la Bucureşti, continuând să aibă întâlniri cu diverşi legionari, „care se uitau toţi cu ochi răi la mine. Am aflat mai târziu că mă considerau trădător şi condamnat definitiv, întrucât „Doina” de Eminescu ce trebuia recitată la radio Donau la ajungerea avionului se lăsa aşteptată”.

La începutul lunii februarie, Ţanţu a fost convocat la Statul Major al Aerului cu situaţia sergenţilor Rugan şi Bârsan şi foile lor matricole. „Am înţeles imediat că s-a întâmplat ceva grav, ireparabil”, avea să precizeze în declaraţie. Luând legătura cu legionarii, s-a hotărât plecarea lui spre Miskolc, împreună cu un oarecare sublocotenent Iancu, implicat şi el în acţiunea subversivă. După o scurtă oprire la Braşov, cei doi au ajuns la Sibiu, „unde Iancu a luat legătura cu domnul general Gheorghe Avramescu, care urma să plece peste două zile pe front. Am fost şi eu de faţă când i s-a expus domnului general situaţia şi i s-a cerut permisiunea să ne ia d-sa în una din maşinile coloanei auto cu care pleca. În favoarea cererii noastre, a intervenit în special fiica d-sale Domniţa”.

Ţanţu a călătorit alături de cortegiul cu care generalul Avramescu se deplasa spre front până la Debreţin, „unde am oprit la spitalul românesc ce a fost inspectat de dl. general, fiica d-sale a luat informaţiunile ce ne-au trebuit. Am aflat astfel că Schmidt şi Stoicănescu, după ce fuseseră lăsaţi autorităţilor române, au fost ridicaţi şi depuşi la spitalul sovietic din garnizoană şi sever păziţi”.

Depoziţia căpitanului Ţanţu reprezintă una dintre puţinele mărturii care îl incriminează direct pe generalul Avramescu. Cu toate astea, el nu menţionează în declaraţia sa intenţia acestuia de a trece la inamic.

 

Soarta generalului Avramescu

 

Ce s-a întâmplat cu generalul Avramescu după arestare? Autorităţiile sovietice nu s-au grăbit cu detaliile. Mai multe amănunte se cunosc în legătură cu soţia generalului, dusă cu avionul până la Moscova, de unde s-a repatriat la 11 ianuarie 1956. Într-un document al Direcţiei Forţelor Armate  datat 1956, întocmit cu ocazia repatrierii din Uniunii Sovietice a Adelei Avramescu, rezulta că generalul Gheorghe Avramescu a făcut parte „dintr-o organizaţie contrarevoluţionară cu ai cărei conducători a stabilit că, în cazul contraofensivei germane, să rupă frontul antihitlerist şi să treacă de partea armatelor germane”,„a înlesnit trecerea în Germania, prin liniile frontului Armatei 4, a unui detaşament de legionari şi a mai multor ofiţeri români, consideraţi criminali de război”. Se făcea precizarea că „despre fostul general de armată Gheorghe Avramescu nu se mai cunoaşte nimic de la data arestării sale pe front”[30].

La 6 februarie 1956, Adela Avramescu a solicitat statului român să i se acorde pensia de urmaş, în urma soţului, „dispărut pe timp de război, martie 1945”.  Deoarece nu se ştia dacă generalul Avramescu „mai este sau nu în viaţă”, a cerut să se declare prin tribunal, conform uzanţelor legale, „moartea prezumată” a acestuia. Cererea a fost judecată de Tribunalul Raional Tudor Vladimirescu în şedinţa publică din 3 august 1956. În aceeaşi zi, prin Sentinţa civilă nr. 6 095, i s-a admis cererea, actul de deces fiind  emis la  10 august 1956, de către Sfatul Raional Tudor Vladimirescu, cu seria  Ma, numărul  978447. La rubrica locul morţii se preciza: dispărut pe frontul din Cehoslovacia, iar ca dată anul 1945[31].

Încercând, la rândul lor, să elucideze soarta generalului, autorităţile române se adresaseră între timp organelor de resort sovietice. Răspunsul a venit în 1963, conform unei note a Ministerului Justiţiei, Direcţia de coordonări Judiciare: „Generalul de armată Avramescu Gheorghe, născut în anul 1884, a decedat la 3 martie 1945, în apropiere de oraşul Jasbereni (Jászberény), în urma unui bombardament al aviaţiei germane. El a fost înmormântat la Soshalom – un cartier al oraşului Budapesta. Fiica sa, Avramescu Sturdza-Felicia, născută în 1918, s-a sinucis la 6 martie 1945. Nu se cunoaşte unde a fost înmormântată”. Un răspuns asemănător a oferit şi Crucea Roşie din Uniunea Sovietică, care a oferit şi o fotografie, cu următoarea legendă: „mormântul generalului Avramescu”[32]. Astfel se confirma atât moartea generalului Avramescu, cât şi a fiicei sale, despre care se zvonea că poate fi încă în viaţă, în prizonierat sovietic, după încercarea nereuşită – se credea – de sinucidere.

 

Concluzii

           

Evenimentele legate de arestarea generalului Avramescu şi a celor implicaţi în organizarea de  acţiuni subversive în spatele frontului impun o reevaluare a acţiunilor sovietice în ceea ce priveşte armata română din toamna anului 1944 şi primăvara anului 1945. Trebuie să recunoaştem că România nu putea fi considerată un aliat de încredere după felul în care părăsise alianţa de facto cu Germania, iar dovezile privind loialitatea proaspătului aliat nu erau în măsură să îndepărteze suspiciunile. Dimpotrivă! Dezarmarea armatei române aflată în interiorul ţării, protocolul militar impus Marelui Stat Major român sunt tot atâtea acţiuni care, dincolo de modul coercitiv de impunere, le putem considera, dintr-un anumit punct de vedere, într-un registru firesc, având în vedere gravitatea evenimentelor. Să nu uităm că ne aflăm în plin război, un război total, departe de tiparele convenţionale, în balanţă fiind însăşi existenţa naţiunilor implicate.

O altă întrebare, legitimă dintr-un punct de vedere, sugerează că, în primăvara anului 1945, întoarcerea armelor era un gest lipsit de cea mai elementară logică. Pentru a încerca să răspundem, trebuie să avem în vedere că una dintre greşelile tipice în analiza unui eveniment istoric se referă la teoria epilogului, care foloseşte evenimentele ulterioare pentru a explica situaţii şi decizii din trecut. Dar, în 1944-1945, chiar dacă înfrângerea Germaniei apărea şi contemporanilor ca fiind foarte probabilă, orice scenariu era posibil. Până la capitulare, voinţa de a rezista a Germaniei nu a putut fi înfrântă. În plus, propaganda nazistă a speculat destul de eficient dezvoltarea unor arme-minune ce aveau să schimbe cursul războiului şi ruperea iminentă a alianţei anglo-americano-sovietice.  Începând cu 1943, aparatul de propagandă condus de Goebbels a descris Germania drept apărătoarea civilizaţiei împotriva „invaziei barbare” venită din est, un argument ideologic puternic pentru toţi cei care susţineau, într-un fel sau altul, cauza Germaniei sau cea a anticomunismului. 

Acţiunile subversive din România s-au desfăşurat în paralel cu pregătirea unei presupuse mari ofensive germane pe frontul de est, în vestul Ungariei. Operaţiunea, intitulată Frühlingserwachen („Deşteptarea primăverii”), avea drept obiectiv prăbuşirea frontului sovietic în această parte a frontului. O întoarcere a armelor din partea Armatei a 4-a române aflată în acel sector ar fi venit ca o mănuşă pe acest plan operativ. A fost ultima ofensivă a Germaniei din război (martie 1945), fiind purtată de un corp de armată format numai din unităţi ale Waffen SS.   În faţa superiorităţii numerice covârşitoare sovietice, atacul s-a împotmolit rapid. Se pare că Htiler şi-a pus mari speranţe în această ofensivă plecată din zona lacului Balaton şi care, asociată cu o sperată răsturnare a frontului de către Avramescu, ar fi adus reluarea iniţiativei strategice de către Wehrmacht.

Există specialişti care sugerează existenţa unei legături între ofensiva germană din Ungaria şi impunerea guvernului Groza la 6 martie 1945. În conformitate cu această ipoteză, confruntaţi cu ofensiva germană şi cu acţiunile subversive din România, sovieticii au decis impunerea unui control total asupra spaţiului românesc prin impunerea unui guvern subordonat Moscovei[33].

Dincolo de aspectele mai mult sau mai puţin cunoscute, „cazul Avramescu” se află, cu siguranţă, la începutul cercetării istorice.

 

Note


[1]    Arhivele Militare Române(în continuare se va cita AMR), fond 948-Marele Stat Major, dosar nr. 811, f. 261, cf. şi Antonescu. Mareşalul României şi războaiele de întregire, vol. II. Mărturii şi documente coordonate şi îngrijite deIosif Constantin Drăgan, Centrul European de Cercetări Istorice de la Veneţia, 1988, p. 478 şi urm.

[2]    AMR, fond Marele Stat Major – 948, dosar nr. 811, ff. 258-262, raportul generalului Nicolae Dăscălescu adresat şefului Marelui Stat Major.

[3]    Antonescu. Mareşalul României.., p. 488.

[4]    AMR, fond Marele Stat Major – 948, dosar nr. 811, f. 262; cf. şi  Antonescu. Mareşalul României.., p. 489.

[5]    Ibidem, f. 261.

[6]    Alesandru Duţu, Florica Dobre,Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 52.

[7]    Antonescu. Mareşalul României...., p. 480.

[8]    Ibidem, p. 490.

[9]    AMR, Fond Marele Stat Major – 948, dosar nr. 811, f. 260.

[10]  Antonescu. Mareşalul României.., p. 490.

[11]  Alesandru Duţu, op. cit., p. 57.

[12]  AMR, fond Marele Stat Major – 948, dosar nr. 854, ff. 1-3.

[13]  Antonescu. Mareşalul României.., p. 481.

[14]  Ibidem, p. 481.

[15]  Ibidem, p. 483.

[16]  AMR, fond Direcţia Personalului – Memorii bătrâni, dosarul personal al generalului Platon Chirnoagă.

[17]  Dana Beldiman, Armata şi Mişcarea Legionară 1927-1947, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2002, p. 150.

[18]  Richard Landwehr, Romanian volunteers of the Waffen SS, 1944-1945, Siegrunen, Oregon, f.a.

[19]  Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor..., pp. 52-53.

[20]  Ibidem, p. 53.

[21]  AMR,Fond Marele Stat Major – 948, dosar nr. 854, f. 139.

[22]  Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor..., p. 54.

[23]  Ibidem, p. 54.

[24]  Ibidem, p. 54.

[25]Florica Dobre, Cazul Miskolc, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, an V, nr. 1(17)/2002, pp. 18-21.

[26]Dinu C. Giurescu (coordonator), Istoria Românilor, vol. IX.România în anii 1940-1947, Bucureşti, Editura Encilcopedică, 2008, p. 740.

[27]Ibidem, p. 741.

[28]Ibidem, p.741.

[29]Florica Dobre, Cazul..., pp. 18 şi urm.

[30]Ibidem, pp. 54-55.

[31]Ibidem,p. 56.

[32]Ibidem, p. 56.

[33]Dinu C. Giurescu (coordonator), Istoria Românilor..., pp. 741-742, cf. şi Florin Constantiniu, Prima încercare de scoatere a Armatei Roşii din România, în 6 Martie 1945. Începuturile comunzării României, Bucureşti, Editura Encilcopedică, 1995.