Două secole de la răpirea Basarabiei! Ruşii prezintă anexarea ca pe un act mesianic

Autor: Virgil Pâslariuc | 17160 vizualizări

Ce reprezenta Basarabia la 1812? În primul rând, o asemenea regiune nici nu exista. Acel sector din sudul provinciei pruto-nistrene, numit Basarabia, cel mai probabil după numele dinastiei muntene care ar fi stăpânit, scurt timp, gurile Dunării, nici nu mai era menţionat în izvoare; călătorii ruşi scriau despre această regiune ca despre una tătărească. Exista, într-adevăr, un spaţiu care, conform tratatului de la Bucureşti (mai 1812), a intrat în componenţa Imperiului ţarist; dar acesta nu avea o denumire stabilă şi era şi neomogen din punct de vedere politic. Provincia „Basarabia” trebuia, aşadar, „inventată”; sau, cum am spune noi astăzi, „construită” în imaginarul locuitorilor şi al autorităţilor...

 

Până la 1812, în spaţiul pruto-nistrean existau trei entităţi politice distincte. La nord se afla raiaua Hotinului, aflată sub administrare otomană directă, condusă de un paşă. Era o regiune multiculturală şi polietnică, având un amestec de populaţie creştină (români şi ruteni), musulmană, evreiască. Cam aceeaşi situaţie era şi în sudul regiunii, unde se aflau alte două raiale: cea a Benderului (cu centrul la Căuşeni) şi cea a Izmailului. Stepele din Bugeac (Basarabia istorică, după numele dinastiei munteneşti a Basarabilor) erau populate de triburi de tătari nomazi, spaima de odinioară a creştinilor din întreaga zonă.

Între aceste regiuni se aflau şase ţinuturi ale Ţării Moldovei sau, cum i se mai spunea, ale Moldovei „de peste Prut”sau „de răsărit”, populate în covârşitoarea lor majoritate de români. Râul Prut nu a constituit niciodată un hotar administrativ în cadrul Moldovei, de aceea toate ţinuturile de la nord spre sud se întindeau pe ambele maluri ale sale, cum ar fi spre exemplu ţinutul Iaşi, Greceni sau Fălciu. Prutul a devenit hotar administrativ abia după 1812; şi de atunci a căpătat  în conştiinţa românilor faima de „râu blestemat”.

La nord, proaspăta provincie rusească, botezată „Basarabia”, se afla în vecinătate cu Bucovina austriacă; la est, pe râul Nistru, cu guberniile ruseşti Herson şi Podolia; la vest, pe râul Prut, cu principatul moldav; iar la sud, pe Dunăre, cu Rumelia (Dobrogea). Crearea unor instituţii comune pentru tot acest spaţiu divers a însemnat şi procesul de „plămădire” a provinciei şi nu a fost un proces cu totul facil, durând mai multe decenii. De altfel, graniţa pe Nistru, care lega Basarabia cu restul guberniilor ruseşti, a fost păstrată până în anul 1830, fapt care a menţinut regiunea într-o anumită izolare.

Tendinţele expansioniste ale Imperiului rus şi noii „competitori”

Această provincie a fost primul teritoriu românesc care a ajuns anexat la Imperiul rus (Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa au fost următoarele, un secol mai târziu). Se poate discuta acum mult despre rolul unor personalităţi în cedarea Basarabiei la ruşi (cum ar fi „trădarea” Moruzeştilor). Totuşi, principala cauză rezidă, evident, în situaţia geo-politică, în evoluţia „problemei orientale” şi în progresele militare ale Imperiului ţarist.

Înaintarea pe direcţia balcanică, cucerirea Constantinopolului şi controlul strâmtorilor – Bosfor şi Dardanele devin programatice pentru statul rus din timpul Ecaterinei cea Mare, iar Principatele române se aflau pur şi simplu în calea acestui proiect. Se ştie că ţarina şi-a numit chiar doi nepoţi cu nume neobişnuite pentru dinaştii ruşi: Alexandru şi Constantin. Primul (viitorul ţar Alexandru I, în timpul căruia Basarabia a fost anexată la Imperiu) a fost botezat în cinstea lui Alexandru cel Mare, cuceritorul Orientului şi fondatorul Imperiului elenistic, iar cel de-al doilea a fost botezat Constantin în cinstea lui Constantin cel Mare, pentru că era menit împărat asupra unui noi Imperiu Bizantin, cu centrul la Constantinopol.

Logica oricărui imperiu presupunea cuceriri teritoriale pentru a se putea dezvolta, iar atunci când se atingea limita de expansiune, el intra într-un declin implacabil şi treptat se stingea. Aceasta a fost soarta marilor imperii antice şi medievale. Pe calea disoluţiei mergea şi cândva temutul Imperiu otoman, „omul bolnav al Europei”, care se vedea intrat în competiţie cu noi competitori în Balcani (Austria, Rusia şi Franţa napoleoniană). Un alt factor care a grăbit pe de o parte, dar a şi determinat politicile imperiale în regiune a fost competiţia cu Franţa. Ocuparea unei părţi din provincia Iliria a adus ideile revoluţionare în Balcani; reformele efectuate de autorităţile franceze aici (desfiinţarea şerbiei, modernizarea infrastucturii, noile politici fiscale etc.) puteau să aducă un plus de simpatie faţă de acest imperiu occidental. Rusia nu putea să ignore un asemenea „competitor”, de aceea trebuia să ridice la rândul său „oferta” pentru popoarele creştine.

Imperiul otoman nu avea dreptul să cedeze acest teritoriu

În epoca modernă, simpla forţă brută nu mai era suficientă pentru legitimarea pretenţiilor teritoriale, de aceea, în orice conflict militar, un rol extrem de important începea să-l joace propaganda. Din aceste raţiuni, în cazul Basarabiei, Rusia a încercat să îmbrace un act de cucerire ordinar într-unul mesianic, de eliberare a provinciei de „jugul otoman”. Mitul ocupaţiei turceşti a fost de atunci încoace utilizat de propaganda ţaristă, apoi de cea sovietică şi astăzi chiar de cea „moldovenistă”, pentru a justifica raptul teritoriului pruto-nistrean de la Principatul moldav. De altfel, Imperiul otoman nici nu avea dreptul să cedeze acest teritoriu, deoarece era legat de un acord cu Principatele dunărene (Capitulaţiile), iar prin acest acord otomanii se obligau să păstreze integritatea statelor vasale. Din acest motiv, ruşii au pus accent pe caracterul „eliberator” al actului de la 1812; ei, chipurile, ar fi fost animaţi de dorinţa „sinceră” de a civiliza popoarele creştine din Balcani, inclusiv pe români, induşi în stare de barbarie de turci. Astfel, Rusia îşi aroga rolul „civilizator”, al unui stat european, faţă de popoarele orientale „înapoiate”. Dar în ce măsură Rusia putea pretinde la acest rol?

Pentru cultura rusă din secolele XVIII-XIX, conceptul de „Europa” se afla într-o strânsă legătură cu cel de „civilizaţie”, ambii termeni fiind asimilaţi simultan în discursul public rusesc. Însăşi Rusia a fost „civilizată”, mai mult cu forţa, abia în timpul lui Petru cel Mare, marele reformator şi fondator al Imperiului rus; de la el, Rusia se va numi în mod oficial Imperiu. Astfel, vocaţia imperială a Rusiei mergea alături de cea europeană, iar misiunea sa civilizatoare era percepută ca dorinţa de a scoate periferiile – mai ales pe cele răsăritene (siberiene), caucaziene sau din Asia Mijlocie – din starea de „barbarie”. Sunt bine cunoscute ideile lui Feodor Dostoievski, care, la 1881, scria în Jurnalul unui scriitor: „În Europa am fost tătari, dar în acelaşi timp în Asia suntem europeni”. La începutul secolului al XIX-lea, Asia/Orientul nu avea doar o accepţiune strict geografică, ci mai ales una civilizaţională. De aceea, atunci când expansiunea în Sud-estul Europei, dominat de Imperiul otoman, a devenit una dintre priorităţile strategice majore ale ruşilor, acest concept a început să fie aplicat şi asupra acestor regiuni, inclusiv asupra Principatelor române.

Zona trebuia „civilizată”

În secolul al XVIII-lea, statul rus şi-a schimbat, astfel, politicile faţă de periferii, fiind salutate intervenţiile brutale în dorinţa de a transforma nu doar practicile administrative, dar şi cultura popoarelor subordonate, integrându-le prin politici asimilatoare, uneori extrem de dure. Aceasta, deoarece se considera că scoaterea din starea de barbarie constituia o misiune providenţială a unui stat civilizat. Vizate în acest caz erau nu doar elitele, ci întreaga populaţie, care trebuia să fie rusificată („europenizată”), fiind obligatoriu să fie modificate nu doar limba sau practicile administrative, dar şi modul de trai al noilor supuşi imperiali (civilizaţia rusă).

Treptat, elitele ruse au elaborat o strategie proprie cât priveşte proiectul civilizaţional, considerând Rusia, la nivelul autoidentificării, egala altor imperii, dacă nu chiar depăşindu-le. Conştiinţa supremaţiei civilizaţionale izvora din puterea militară şi din sentimentul măreţiei pe care-l conferea acesta din urmă. Aroganţa faţă de culturile înapoiate se observa mai ales la elitele ruseşti, care au avut acces la cultura occidentală, asimilând-o rapid.Analiza atentă a acestui tip de discurs ne arată că afişarea superiorităţi civilizaţionale trebuia să compenseze deficitul de legitimitate creat în rezultatul unui rapt teritorial ordinar. Cazul Basarabiei reliefează cu lux de amănunte acest tip de comportament, teritoriul dat fiind prezentat drept unul oriental (în termeni coloniali), adică unul destinat „civilizării” şi „europenizării”.

Nu constituie un secret că, încă din secolul al XVII-lea, acest spaţiu, ca şi Ţările române în ansamblul lor, erau asociate în opinia publică europeană cu Turcia, cu Imperiul şi civilizaţia otomană. Era şi firesc, deoarece Principatele se aflau sub suzeranitate otomană, iar protecţia acestora era efectuată de Constantinopol. De asemenea, firesc era faptul că elitele politice româneşti grevau mai mult spre Centrul imperial, „orientalizarea” moravurilor şi a portului constituind un element vizibil de omogenizare imperială.

Chiar amiralul Pavel Ciceagov, primul guvernator militar al Basarabiei, vorbeşte despre provincie ca despre o parte a Turciei, asupra căreia trebuie muncit până va deveni o parte a lumii civilizate. În timpul războaielor ruso-turceşti din secolul al XVIII-lea avem primele contacte directe ale Imperiului rus cu spaţiul românesc. Multiplele descrieri ale provinciilor se făceau exact în termenii unei superiorităţi civilizaţionale, totul pentru a justifica intervenţia în acest spaţiu. Metafora jugului turcesc vine exact din acest tip de discurs şi din această perioadă. Din punctul de vedere al Centrului imperial, românii (atât poporul de rând, cât şi elitele) erau înapoiaţi şi trebuiau ajutaţi (ghidaţi) pentru a obţine „bunăstarea”. Cauza principală a acestei stări de lucruri, în viziunea demnitarilor ruşi, era „educaţia turcească” a românilor basarabeni, vizibilă nu doar la nivelul habitudinilor vestimentare sau culinare, dar şi la nivelul moravurilor (corupţia, „lenea”, ignoranţa). „Aroganţa” civilizaţională faţă de această regiune nou încorporată poate fi observată şi în scrierile autorilor ruşi ca Svinin, Batiuşkov, Vigel, Liprandi sau Puşkin, care percepeau provincia ca o parte a Asiei, înapoiată şi barbară.

La rândul lor, boierii basarabeni considerau Rusia o ţară sălbatică

În această ordine de idei, trebuie să subliniem că în Basarabia nu exista, la acea vreme, o civilizaţie urbană propriu-zisă, majoritatea provinciei fiind rurală prin excelenţă. Cele câteva oraşe-cetăţi de margine (pe Nistru şi Dunăre) aveau aspect oriental, deoarece se aflau de câteva secole sub administraţie directă otomană, iar târgurile româneşti erau destul de mici şi nu puteau satisface gusturile rafinate ale aristocraţiei ruseşti. Nici Chişinăul, cu toate progresele pe care le-a făcut în cei câţiva ani de stăpânire rusească sub aspect urbanistic, nu se putea compara cu Iaşii sau Bucureştii. De aici vine şi reacţia dură a lui Puşkin în privinţa „oraşului blestemat” şi atracţia pe care o avea faţă de Odessa, văzut ca un oraş european, cu restaurante şi cazinouri.

Chiar dacă gradul de urbanizare constituie un indiciu important al civilizaţiei moderne, el nu este singurul şi determinant. De altfel, Occidentul tratează în continuare Rusia ca pe un obiect al civilizării. În gândirea europeană, accentele se deplasează de pe formele externe ale civilizaţiei (strălucirea urbană şi cultura elitelor) spre formele intrinseci ale acesteia, avându-se în vedere bunăstarea societăţii, bazată pe proprietatea privată şi pe libertăţile individuale. De aceea, europenii puneau tot mai des la îndoială progresele civilizaţionale ale ruşilor, cu toată occidentalizarea elitelor sale, fiind scoase în evidenţă decalajele vizibile între practicile şi teoriile civilizaţionale ruseşti. Imaginea Rusiei ca a unei ţări înapoiate din punct de vedere al civilizaţiei, cu iobăgia sa şi analfabetismul aproape generalizat al populaţiei, însemna pentru occidentali tot mai mult un indiciu al subdezvoltării.

Acest lucru era sesizat şi de nobilimea basarabeană. În memoriile vice-gubernatorului Basarabiei, Filip Vigel, găsim reflectarea acestui lucru: „Nimeni din ei (boierii basarabeni la momentul anexării – n.a.) nu ştia ruseşte şi nici măcar nu avea curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul; din cuvintele lor se putea observa că Nordul nostru îl consideră drept o ţară sălbatică”. De aceea, la nivel cultural, nobilimea română – cu toate descrierile adesea zeflemitoare ale unor scriitori ruşi – nu se considera inferioară ruşilor şi nici n-avea complexe faţă de aceştia. Mai mulţi contemporani spuneau că boierii moldoveni vorbeau toţi franceza, iar portul occidental începea să se facă prezent chiar înainte de anexarea provinciei.

Totuşi, cazul cel mai ilustrativ în privinţa culturii nobilimii româneşti îl prezintă cel al lui Scarlat Sturdza, primul guvernator civil al Basarabiei. Nevoit să se refugieze cu familia în Rusia la sfârşitul domniei Ecaterinei cea Mare, pierzându-şi toate proprietăţile din ţară, a reuşit să evacueze o imensă bibliotecă. Izolat de centrele de civilizaţie, la moşia sa din Bielorusia, spre mirarea contemporanilor, a reuşit să dea o educaţia aleasă copiilor săi, astfel încât fiica Ruxandra era considerată cea mai cultă şi inteligentă femeie de la curtea imperială din Petersburg, iar Alexandru a devenit unul din cei mai originali gânditori din Rusia din secolul al XIX-lea. De aceea, discursul „înapoierii” apare forţat şi nu a fost capabil să detensioneze carenţele legitimării ocupării provinciei.

Motivaţiile anexării: am făcut sacrificii umane şi materiale pentru „eliberarea” provinciei, deci o merităm

Alt mit care a fost vehiculat cu multă grijă pe parcursul anilor a fost acela al jertfelor aduse şi, mai ales, al cheltuielilor. Ca orice conflict militar, cele câteva războaie ruso-turceşti care s-au produs pe teritoriul viitoarei Basarabii au fost urmate de pierderi în rândul militarilor ruşi; dar asemenea argumente nu au constituit niciodată temei pentru a justifica anexarea unor teritorii. Scopul propagării acestor mesaje era dorinţa de a face să crească, în imaginarul rus, ideea unui pământ sacru slav, spălat de sângele martirilor pentru creştinătate. Tema sacrificiilor pentru „eliberarea” acestui teritoriu de sub „jugul turcesc” a devenit una recurentă până în zilele noastre. Alta a fost cea a sacrificiilor materiale la care a fost supusă vistieria rusă pentru a susţine eliberarea. Sigur, cheltuielile au fost adesea enorme, dar s-a trecut cu vederea foarte multă vreme faptul că o bună parte a lor a fost suportată chiar de localnici...

Basarabia trebuia să pară atractivă pentru popoarele vecine

Tratatul de pace de la Bucureşti, semnat în mai 1812, ca şi cel anterior, de la Iaşi (1792), refuza, printre altele, „cetăţenia dublă”. De aceea, proprietarii care pledau pentru a rămâne în Principatul moldav trebuiau să-şi vândă moşiile din stânga Prutului, cu preţuri modice, pentru a evita confiscarea! Autorităţile ţariste au ridicat un hotar bine păzit pe Prut, care a întrerupt legăturile seculare dintre cele două maluri, iar termenul „carantină” s-a încetăţenit în vocabularul localnicilor.

Ultimul cronicar moldovean, postelnicul Manolache Drăghici, scria rânduri de o mişcătoare sensibilitate despre drama trăită de moldoveni în acele zile, din mai 1812: „Sosind ziua fatală a expirării convenţiei de tratat, ce trebuia fieştecare să hotărască unde era să rămână desăvârşit, ceasurile acele au fost de plângeri un timp de neuitat; pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergând şi venind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii, cu care crescuse şi vieţuise dimpreună, în vremea aceea când se despărţeau unii de alţii pentru totdeauna...”

Obiectivele administraţiei ţariste

Administraţia rusă avea cel puţin două obiective centrale în politicile sale faţă de Basarabia, aşa cum se va numi de-acum înainte noua provincie. Prima era reprezentată de integrarea ei cât mai rapidă în sistemul administrativ rusesc, diminuarea particularităţilor locale şi omogenizarea cu celelalte structuri şi instituţii ale imperiului, fapt care prevedea printre altele şi treptata „omogenizare” lingvistică, adică rusificarea. Alt obiectiv era legat de interesele geostrategice ale Rusiei în Balcani, prin crearea unei imagini cât mai atractive a acesteia pentru popoarele creştine de la sud de Dunăre. De aceea, chiar din primii ani, în regiunile sudice ale Basarabiei, cele care au intrat în domeniul Coroanei, au fost invitaţi colonişti din Balcani (bulgari, găgăuzi, sârbi), fapt care i-a nemulţumit pe români, care, în regiunile centrale, sufereau de o penurie funciară (lipsă de pământ). Însuşi autorul Regulamentului Provizoriu al Basarabiei, contele Capodistria, recunoştea că „scopul politic pe care l-am urmărit consta să facem ca această provincie să devină un adăpost pentru persoanele şi familiile calomniate de către turci”.

Victoria asupra lui Napoleon, crearea unei noi ordini internaţionale, în care Rusia juca un rol din ce în ce mai important nu puteau anula însă percepţia raptului teritorial ordinar, făcând vulnerabilă stăpânirea asupra Basarabiei la nivelul legitimării. De aceea, chiar de la început se fac modificări la nivelul discursului oficial, prin crearea imaginii unei societăţi prospere, înfloritoare din punct de vedere economic, social şi cultural, în conformitate cu idealurile iluministe ale vremii. Provincia trebuia să servească drept o faţadă atractivă pentru popoarele balcanice sau pentru românii din Principate.

 

 

 

 

           



Comentarii

Dacu dd

Rusia este un imperiu si ca toate imperiile asuprirea popoarelor de poporul rus este ceva josnic si se incadreaza in cadrul infractiunii. Cineva trebuie sa-i opreasca si sa-i faca sa plateasca.

Postat de: Anonymous, 16 Mai 2014 |

@propaganda

1 : pune mana de invata limba romana
2: pune mana si studiaza istoria inainte sa-ti dai cu parerea
3 : Carol I nu a cedat nimic . Cedarea s-a facut la semnarea Pacii de la Berlin 1878 , cand Rusia a cerut sudul Basarabiei iar Romania a primit Dobrogea drept compensatie . Toate astea le-au hotarat Marile Puteri (ca de obicei) . Romania nu a fost de acord cu acest schimb , dara a fost nevoita sa accepte.
In ceea ce priveste cedarile : tratatele semnate atunci de Rusia si Imperiul Otoman sunt dovada . Ce nu intelegi ?
sau mai bine zis : ce nu vrei sa intelegi ?
Si te rog , nu compara Unirea Principatelor care s-a facut prin vot cu rapirea Basarabiei de catre Rusia.

Cum spuneam mai devreme , citeste si invata sau taci!
respectele mele
Ion

Postat de: Anonymous, 17 Mai 2012 |

aveti dreptate, toata stima .

aveti dreptate, toata stima .

Postat de: Anonymous, 16 Mai 2014 |

Marea Românie

Numai Re-Unirea cu România ne este Salvarea de ocupatia ruso-comunista din Moldova de Est !

Postat de: Anonymous, 16 Mai 2012 |

gigi duru

bai boule...unde sunt comunistii in tabloul de mai sus!! de comunisti putem vorbi in Rusia doar dupa 1917! Comunistii mostenisera deja basarabia ca parte a imperiului rus...in primul rand voi mari nationalisti puneti-va putin in perspectiva nationalismului rusesc!! daca comunistii ar fi pierdut basarabia si ar fi lasat lucrurile asa...ar fi fost acuzati de nationalismul rus pe vecie!!! presiunea a fost imensa!! urss a fost cu totul altceva decat imperiul rus...da voi capitalisti spalati pe creier si nationalisti nu sunteti cu nimic diferiti de rusi..daca ati fii in locul lor si ati avea puterea lor...ati fi mai rau ca ei!!!!!! pt ca asta e nationalismul..o boala incurabila!! Stalin a recunoscut inainte de moarte ca deviase de la drumul internationalist socialist spre un nationalism bolnav si ca trebuie sa se revina la drumul internationalist...dar prea tarziu si-a dat seama de asta,plus ca avusese nevoie de nationalism pt a se opune invaziei naziste!! ganditi in plm de spalati pe creier!

Postat de: Anonymous, 16 Mai 2014 |

propaganda

Imperiu Otoman nu a cedat teritoriu.Pe atunci femeile si saracii nu aveau drept de vot ,nu exista democratie .Basarbia a intrat in Imp Rus in aceleasi conditii in care a intrat Moldova la Valahia , boierii basarabeni au primit titluri nobiliare rusesti si functii in administratia tarista .Carol primus ce drept a avut sa cedeze sudu Basarabiei de la Principatu Moldova?

Postat de: Anonymous, 15 Mai 2012 |

1: pune mana si studiaza

1: pune mana si studiaza istoria inainte sa-ti dai cu parerea
2 : Carol I nu a cedat nimic . Cedarea s-a facut la semnarea Pacii de la Berlin 1878 , cand Rusia a cerut sudul Basarabiei iar Romania a primit Dobrogea drept compensatie . Toate astea le-au hotarat Marile Puteri (ca de obicei) . Romania nu a fost de acord cu acest schimb , dara a fost nevoita sa accepte.
In ceea ce priveste cedarile : tratatele semnate atunci de Rusia si Imperiul Otoman sunt dovada . Ce nu intelegi ?
sau mai bine zis : ce nu vrei sa intelegi ?
Si te rog , nu compara Unirea Principatelor care s-a facut prin vot , cu rapirea Basarabiei de catre Rusia.

Cum spuneam mai devreme , citeste si invata sau taci!
respectele mele
Ion

Postat de: Anonymous, 17 Mai 2012 |

Basarabia pamant romanesc! Romania Mare in vechile hotare!

Basarabia pamant romanesc! Romania Mare in vechile hotare!

Postat de: Anonymous, 15 Mai 2012 |

Basarabia pamant romanesc! Romania Mare in vechile hotare!

Basarabia pamant romanesc! Romania Mare in vechile hotare!

Postat de: Anonymous, 15 Mai 2012 |

Publică un comentariu nou

By submitting this form, you accept the Mollom privacy policy.
Credeţi că achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1925 a fost justă?
Te abonezi la Historia şi câştigi
Aboneaza-te la NEWSLETTER
 

HISTORIA, Nr. 155, Decembrie 2014

HISTORIA, Nr. 155, Decembrie 2014 -
14 Decembrie 2014

Discuția despre ceea ce s-a întâmplat în România acum 25 de ani nu se va încheia niciodată. Un sfert de secol se dovedește a fi o perioadă de timp prea scurtă pentru a permite o abordare rece, departe de patimile umane și mai ales de cele politice. Dar, ca în multe alte cazuri, lucrurile se pot vedea mai bine dacă încercăm o privire de la distanță în locul uneia prea apropiate. Ce s-a întâmplat în 1989 în lume, nu numai în România?

Vedeţi mai multe detalii
Realitatea.net

Popular content
Soluţie implementată de Tremend
SATI