Dezinformări şi manipulări în Evul Mediu

Undeva în Mein Kampf, notând că „o minciună colosală are o forţă care îndepărtează îndoiala“, Adolf Hitler, manipulator malefic a milioane de conştiinţe nemţeşti, afirma un adevăr pe care istoria sufletului omenesc, a celui colectiv şi iraţional, îl omologhează pe deplin.

Vorbim mult despre manipularea contemporană prin politici parlamentare sau prin media şi încercăm să o combatem, inutil în cele din urmă (eu însumi, acum mai bine de un deceniu, am încercat degeaba să mă disculp de câteva acuze post-decembriste privitoare la acţiunea mea ca preşedinte democratic al Radioteleviziunii Române, scriind Cele 900 de zile ale manipulării, Ed. Tinerama, 1994).

Crezând că manipularea este un „flagel“ contemporan – adeseori ea poate fi o capodoperă a inteligenţei, chiar dacă efectele sale pot fi nocive – mulţi oameni politici şi gazetari impetuoşi te-ar privi cu nedumerire şi neîncredere dacă le-ai istorisi doar o parte din conţinutul unei cărţi recentissime. Ea este datorată lui Jean Verdon şi este intitulată Information et désinformation au Moyen Âge (Paris, Perrin, 2010, 273 p.).

Autorul, profesor universitar, este deja cunoscut prin volumele sale despre viaţa cotidiană şi mentalităţile Evului Mediu, despre plăceri şi superstiţii în aceeaşi epocă istorică. Sobru, dar întemeiat la tot pasul pe texte de cronică, bine traduse din latineşte sau din franceza veche, profesorul Verdon face o interesantă exegeză, desţelenind un câmp larg şi pitoresc de informaţii provenite aproape exclusiv din Occidentul căruia îi este dedicată analiza. Acestea aparţin oralităţii dominante în Evul Mediu, întreţinute, în primul rând, de crainicii senioriali şi orăşeneşti, cu strigările lor publice care, acolo unde coexistă supuşi de mai multe etnii şi religii, precum în Spania şi Navarra, se fac în zile şi în locuri diferite: joi în pieţe, vineri în moschei, sâmbăta în sinagogi, duminica în biserici. Se adăugau acestor crainici, heralzii din turniruri şi războaie, predicatorii, de felul unui Bernard de Clairvaux sau Jacques de Vitry, mesagerii (precum cei pe care regele francez Ludovic al XI-lea îi va organiza în prima formă de poştă publică), care străbăteau uliţe, iarmaroace, taverne, mănăstiri, concilii şi biserici – aici vor fi anunţate, de pildă, cele legate de procesul Ioanei d’Arc, la porunca regelui Henric al VI-lea al Angliei şi Franţei –, ajungând chiar la curtea papilor de la Avignon, care-şi aveau propriii informatori în persoana cutărui sau cutărui negustor italian.

Tipărite – suntem în veacul lui Gutenberg – şi afişate pentru cei alfabetizaţi, ştirile puteau fi lesne deformate sau cenzurate după interesele puternicilor zilei sau puteau fi asezonate cu miracole şi cu elemente fantastice. La exemplele date de autor pot adăuga altele, cu informaţii pe cât de neverosimile, pe atât de rapid acceptate. Spre exemplu, în secolul al XIV-lea, John de Mandeville, care n-a părăsit Anglia sa natală, descrie o Palestină sau o Chină pe care, evident, nu le-a văzut vreodată, şi mai adaugă, pentru atracţia supremă, lucruri înregistrate, pasă-mi-te, cu ochii săi, precum, undeva în Asia, o pasăre purtând în cioc un... elefant. Într-o geografie fabuloasă a epocii de dinaintea lui Columb – el însuşi într-o totală dezinformare, crezând mereu că a descoperit India, de unde numele de indieni purtat până azi de locuitori ai Americii –, arabul Ibn Batutah, descriind Africa, crede Nilul şi Nigerul identice. Dacă aici dezinformarea ţine de carenţele călătoriei medievale, există cazuri în care se vrea o manipulare subtilă şi cărturărească, una care eşuează în fals, ca atunci, când, pe la anul 830, călugărul Eginhard scria în latineşte Vita Karoli Magni imperatoris, iar povestea vieţii lui Carol cel Mare, „părintele Europei“, prelua ca atare pasaje dintr-o biografie, tot latină, mai veche cu şapte secole, cea a împăratului Octavian Augustus, scrisă de Suetonius în epoca clasicităţii romane.

La fel, a rămas vestit în istoria civilizaţiei europene, falsul manipulator al curiei romane, care „a transformat“ documentul de secol VIII al „donaţiei“ regelui franc Pepin către episcopul Romei – creând astfel, pentru secole, statul papal – într-o prestigioasă „donatio constantiniana“ făcută de primul împărat creştin, papei Silvestru, în prima parte a secolului al IV-lea (fals demontat printr-o analiză filologică riguroasă, după anul 1440, de umanistul din Neapole, Lorenzo Valla).

Dificultăţile călătoriei medievale – în secolul al XI-lea, de la Roma în Germania drumul dura 23 de zile – făceau ca multe ştiri să poată fi uşor deformate şi acest lucru s-a întâmplat nu o dată. Totuşi, atunci când distanţele se măsurau între continente, lucrul acesta era şi mai cu putinţă (Jean Verdon dă un exemplu de crasă şi neloială concurenţă,  proprie Renaşterii, atunci când negustorii arabi lansau zvonul că portughezii n-ar fi găsit mirodenii în Orient – o marfă pe cât de scumpă, pe atât de rară, ştiindu-se, de fapt, că uneori regii de la Londra plăteau datorii cu încărcătura unor caravele ce transportau... piper!)
O altă cale de manipulare a opiniei publice – atât cât exista aceasta în Evul Mediu în stare de lentă emergenţă – era proclamarea unor descendenţe fictive ale unor monarhi din înaintaşi iluştri. Aşa încercau să facă regii dinastiei lui Hugo Capet, care au domnit în Franţa între sfârşitul veacului al X-lea şi începutul celui de-al XIV-lea, socotindu-se coborâtori din regii merovingieni, şi aşa voiau să o demonstreze şi monarhii dinastiei ducale bavareze de Wittelsbach, care-şi afirmau descendenţa din legendarul Bavarus. La fel, adaug, va încerca să facă Ludovic al XIV-lea, în prima modernitate europeană, la împodobirea Domului Invalizilor de la Paris cu statui uriaşe de personaje merovingiene şi carolingiene ce nu aveau nimic în comun cu neamul Bourbonilor, sau la Hurezi, în aceeaşi epocă, Constantin Vodă Brâncoveanu punând să fie pictaţi Basarabi medievali deloc înrudiţi cu „prinţul aurului“.

Cartea lui Jean Verdon ne învaţă să medităm asupra faptului că dezinformarea face parte din fiinţa umană, că manipularea este o formă a guvernării. Depinde de cine le practică, pentru a avea drept rezultat fie capodopera politică de care vorbeam, fie o ordinară ticăloşie.