Cum se tundeau oamenii în antichitate

Îndepărtarea părului nedorit, mai degrabă din considerente practice decât estetice, datează înca din Epoca de Piatră. Există mărturii arheologice ale popoarelor antice, grecii şi romanii, care au împrumutat acest obicei de la egipteni. Cu timpul, bărbieritul a fost popularizat, termenul de „barbar” fiind asociat triburilor care nu îl practicau.

 

Egiptul Antic

Bărbaţii obişnuiau să se radă cu ajutorul unor unelte rudimentare, obţinute din materiale ca piatră, cremene şi scoici. Mai tarziu, acestora le-au luat locul obiectele din bronz, cupru şi fier, iar mai tarziu, obiectele fabricate din oţel. Deşi această practică datează din Preistorie, poporul egiptean a fost cel care a inclus-o în ritualul personal de îngrijire, din motive de igienă corporală. Barbaţii, femeile, dar şi copiii din Egipt obişnuiau să îşi radă podoaba capilară şi să utilizeze peruci care le protejau scalpul de razele soarelui, acestea fiind menite să pastreze o temperatură constantă pentru purtator.

 

Unelte de bărbierit folosite de către egipteni

Părul era îndepărtat cu ajutorul obiectelor ascuţite, al cremelor sau al pietrelor ponce. Temperatura nu era singurul motiv pentru care egiptenii preferau să îndepărteze părul de pe corp, ci şi pentru a preveni infecţiile. Săpunul nu era accesibil oricui, majoritatea egiptenilor nu dispunea de prea multe produse cosmetice iar Valea Nilului era o sursă de boli. Îndepărtarea părului capilar nu favoriza apariţia ectoparaziţilor, deci avea şi un rol igienic.

În Egiptul Antic doar ţăranii, sclavii, mercenarii şi criminalii purtau barbă, acest fenomen fiind oricum considerat de restul populaţiei drept un semn de neglijenţă privind propriul aspect şi propria sănătate. Frizerii ocupau un rol important în societate, având acelaşi statut ca cel al unui doctor sau al unui înalt funcţionar al statului.

Totuşi, în ciuda celor prezentate mai sus, picturile murale înfăţişează unii locuitori ai Egiptului Antic purtând barbi. Explicaţia rezidă în faptul că, în ciuda obsesiei lor pentru aspectul fizic şi pentru igiena personală, vechii egipteni considerau barba un semn al demnităţii si al masculinităţii. De aceea, persoanele importante purtau, ocazional, şi bărbi false.

 

Grecia şi Roma Antică

Grecii şi apoi romanii au împrumutat acest obicei şi l-au integrat, la rândul lor, în ritualul de îngrijire. Tot atunci bărbieritul a căpătat şi un rol funcţional, întrucât barba îi incurca pe luptătorii. În Grecia Antică, bărbaţii obişnuiau să îşi radă întreaga faţă. Romanii, în schimb, aveau un sclav specializat care să îi ajute cu îndepărtarea părului. Primii apelau şi la frizeri, chiar dacă uneltele acestora nu erau întotdeauna curate. În ciuda pericolului, locuitorii Romei preferau să frecventeze frizeria întrucât aceasta avea şi o funcţie socială, era loc de discuţii şi cleveteală. În jurul anului 100 d.Hr., însă, în Roma Antică, împăratul Hadrianus face ca barba să fie din nou la modă.

Îndepărtarea părului nedorit, ca urmare a unui canon estetic, a devenit mult mai populară în Evul Mediu, când a fost înfiinţat şi primul institut dedicat aspectului fizic, având sediul în Spania. Studenţii institutului învăţau secretele îndepărtării părului, cele mai bune metode de ras, modul corect de aplicare a anumitor produse cosmetice şi scurte introduceri în arta coafatului. Mai târziu, după apariţia tiparului vor fi publicate şi primele cărţi ce tratau acest subiect.