Cum a evoluat Biserica în secolele X-XII

Încã de la instaurarea dinastiei carolingiene ia fiinţã colaborarea dintre stat şi papalitate. Pepin ce Scund îi dãruieşte episcopului de la Roma pãmânturi din care va lua naştere statul papal. În anul 800 Carol cel Mare devine protectorul Bisericii şi responsabilul de expansiunea religiei pe întregul teritoriu al statului. Creştinismul ajunge un mijloc eficient de guvernare a Imperiului. Carol impune peste tot ritualul Bisericii de la Roma, în vreme ce Ludovic cel Pios impune regula benedictinã în toate mãnãstirile.

Structurile carolingiene se menţin şi în timpul Ottonienilor, care se folosesc de feudalitatea ecleziasticã pentru a se lupta cu marii duci. Pe de o parte episcopiile evolueazã spre un statut de principat teritorial, iar pe de alta se instituie o Bisericã de Stat. Otto I îi preferã pe clerici ca ajutor la conducerea Imperiului, pentru cã aceştia depind de favoarea regalã pentru a fi numiţi în funcţie şi nu erau la fel de autonomi ca laicii feudali. În plus, clericii nu pot avea descendenţi oficiali, deci nu exista pericolul transmiterii ereditare a puterii.

Colaborarea cu Biserica mizeazã pe renaşterea Imperiului Occidental, ca urmare a încoronãrii lui Otto I, în 962, ca împãrat, de cãtre papa Ioan al XII-lea. Împãratul cere aplicarea “privilegiului ottonian”, o mãsurã care presupune depunerea jurãmântului de credinţã al papei faţã de împãrat. În 963 Otto obţine de la romani jurãmântul cã nu vor alege papa fãrã consimţãmântul împãratului. Tot legatã de renaşterea imperialã este şi misiunea convertirii principilor pãgâni, ca de pildã regele polonez Mieszko sau principii maghiari Geyza şi Vayk. Asta înseamnã integrare într-un sistem politic şi religios aflat sub auspiciile Imperiului Occidental.

Desãvârşirea colaborãrii dintre Bisericã şi stat se întrevede în timpul lui Otto al III-lea, fiul unei principese bizantine. Ideea sa este aceea a unui consens între papalitate şi imperiu prin care sã domine împreunã lumea creştinã. De aceea Otto îi stabileşte pe tronul papal pe unii apropiaţi ai sãi precum Brunon (Grigore al V-lea) sau Gerbert (Silvstru al II-lea). Totuşi, proiectul lui Otto al III-lea se dovedeşte nerealist, dar cel puţin rãmâne în picioare ideea unei biserici imperiale aflate în strânsã legãturã cu statul.

Spre deosebire de monarhi, cei care deţin puterea la nivel local nu sunt unşi de cãtre clerici, prin urmare nu sunt îndreptãţiţi sã intervinã în treburile Bisericii. Dar totodatã ei ctitoresc lacaşuri pe care le asimileazã cu proprietãţile lor, pretinzând controlul asupra Bisericii şi prin faptul cã membri ai familiilor feudale devin în acelaşi timp deţinãtori de funcţii ecleziastice. Patrimoniul bisericesc se confundã treptat cu cel privat, iar înaltul cler este recrutat aproape exclusiv din rândurile aristocraţiei.

Tot acest amestec dintre puterile secularã şi cea spiritualã a generat o mişcare de reformã, declanşatã în secolul al X-lea la mãnãstirea Cluny din Burgundia, ctitoritã de Guillaume de Aquitania, mãnãstire benedictinã scoasã de sub autoritatea laicã şi aflatã sub directul patronaj al Romei. Cãlugãrii îşi aleg singuri abatele, sunt la adãpost de ingerintele strãine şi papalitatea, fiind la distanţã, nu acţioneazã sufocant. Dupã modelul de la Cluny se constituie şi alte mãnãstiri, unde cãlugãrii rostesc rugãciuni pentru pomenirea morţilor. Astfel, începe sã prindã contur conceptul de separaţie între puterea laicã şi cea religioasã.

Reformarea Bisericii

Încã de la începuturile creştinismului, episcopul de Roma se bucurã de un prestigiu aparte în calitate de urmaş al Sfântului Petru. El se erijeazã în arbitrul problemelor de credinţã şi al neînţelegerilor din rândul Bisericii, iar din momentul în care îi încoroneazã pe împãraţi, s-ar putea afirma cã deţine autoritatea supremã în societatea creştinã. Cu toate acestea, rãmâne un supus al împãraţilor puternici. În secolul al XI-lea puterea regalã decade şi Biserica poate încerca emanciparea.

Astfel, în 1059 Nicolae al II-lea decreteazã cã alegerea papei se face de cãtre colegiul cardinalilor, şi nu de cãtre impãraţi. Se doreşte o papalitate eliberatã de tutela laicã. Necesarã este şi o purificare a clerului, care sã se apropie mai mult de idealul primitiv religios. Se declanseazã o campanie serioasã împotriva simoniei (vânzarea şi cumpararea funcţiilor bisericeşti) şi nicolaismului (cãsãtoria preoţilor), în speranţa oferirii unui ideal ascetic care sã fie urmat şi de ceilalţi creştini.

Climatul reformator se exprimã cel mai pregnant în timpul pontificatului lui Grigore al VII-lea (1073-1085), care nu vrea doar independentã, ci şi superioritate asupra puterii laice. Dincolo de discuţiile teoretice referitoare la rolul monarhiei într-o lume creştinã, problema concretã este aceea a înaltelor funcţii bisericeşti. Nu este de mirare cã laicii doresc sã pãstreze controlul asupra ocupãrii funcţiilor, întrucât acestea au ataşate importante domenii teritoriale, ceea ce presupune intrarea titularilor în sistemul relaţiilor vasalice. Politica este popularã în vremea ottonienilor, care se folosesc de clerici ca sã contrabalanseze puterea laicã. În plus, monarhii beneficiazã de veniturile aferente funcţiei când aceasta e vacantã şi pot recruta trupe de pe domenii.

Când papa Grigore al VII-lea interzice în 1075 investirea în înaltele funcţii ecleziastice de cãtre laici, redactând Dictatus papae, tezele supremaţiei papale, izbucneşte conflictul cu Henric al IV-lea, care nu vrea sã cedeze autoritatea asupra episcopilor. Ameninţat cu excomunicarea, acesta îl depune pe papã prin intermediul unui conciliu al episcopilor germani (1076, Worms). Apoi papa, apelând la tezele sale, convoacã un conciliu care îl excomunicã pe Henric în februarie 1076, la Lateran.

Unii feudali profitã de acest conflict pentru a susţine un alt candidat la tron, pe Rudolf de Suabia, ceea ce il determinã pe Henric sã cearã iertare papei la Canossa, în 1077. Pare o victorie papalã de proporţii, dar şi Grigore îşi dã seama cã nu poate rãmâne atât de intransigent pentru cã o parte dintre episcopi îi sunt fideli împãratului. De fapt el este cel în câştig, fiindcã nu numai cã îi supune pe feudalii revoltaţi, dar îl depune iar pe papã în 1080, impunându-l pe antipapa Clement al III-lea, care îl încoroneazã în 1084 la Salerno.

Conflictul pentru investitura care continuã sub succesori se încheie în 1122 prin Concordatul de la Worms, semnat de Henric al V-lea şi Calixt al II-lea. Acesta stipuleazã cã episcopii vor fi aleşi de cãtre popor şi cler, in prezenţa suveranului. Autoritatea laicã este simbolizatã de bunurile materiale, în vreme ce cârja şi inelul semnificã puterea spiritualã. Se naşte astfel distincţia între cele douã aspecte ale puterii şi Biserica îşi poate continua ascensiunea în calitate de forta independentã.