Cum era sa fie înlocuit Ferdinand cu Franz Joseph

Petre Carp - vârful de lance al actiunii

Anul 1916 - al 50-lea an al dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României ar fi putut sa fie si ultimul pentru Ferdinand I, înscaunat la numai doua luni dupa declansarea primei mari conflagratii mondiale. Finalul acestui an catastrofal se contura tragic si sumbru pentru români si pentru regatul care, mutându-ti capitala la Iasi, mai cuprindea circa 37.000 de km. Oltenia, Muntenia si Dobrogea se aflau sub ocupatie straina. La Bucuresti, germanii devenisera - consemna în ale sale Note politice Al. Marghiloman,  presedintele conservatorilor filogermani ramasi, cu învoirea premierului Ionel Bratianu, sub ocupatie - "grozav de aspri si putin discreti. Ei invadasera totul si desigur ca curtenia este în mod voluntar data la o parte (...) Pe hârtiile oficiale, titlul ministerului si mentiunea "Regatul României" sunt sterse. Ei zic ca oficial Regatul României nu mai exista. Au oprit sa fie pomenit în biserici regele si chiar sa se pronunte numele lui".  
Ideea unei paci separate cu ceea ce mai ramasese din statul român preocupa intens autoritatile imperiale de la Viena si Berlin. O conditie preliminara formulata fara nici un echivoc si vehiculata intens în cercurile militare si diplomatice germano-austriece era aceea a înlaturarii regelui Ferdinand, precum si a premierului Bratianu. Unele capete politice înfierbântate de la Bucuresti - ale acelor barbati de stat cu binecunoscute simpatii prusace si mai ales cu declarata ostilitate fata de Rusia - sustineau acest punct de vedere. Petre P. Carp, Theodor Rosetti si alti câtiva, inclusiv fostul narodnic C-tin. Stere, se pronuntau deschis pentru schimbarea dinastiei si îndeosebi pentru înlaturarea bietului "Nando".
Cum se ajunsese aici, nu la promovarea noului favorit al englezoaicei de la "Portile Orientului", ci la dramatica situatie în care se afla cel de-al doilea monarh neamt de pe tronul României?  Cum a ajuns sa fie de notorietate publica intentia Puterilor Centrale de a-l detrona pe regele Ferdinand I si, mai ales, cum de s-au putut gasi oameni politici (vorba lui Caragiale, "cu oarecare pretentii de seriozitate") dispusi a sustine o asemenea cerinta, din care si-au facut portdrapel al unui crez politic, care, în varianta Carp, suna cam asa: "Între frontierele României si monarh , optez pentru cele dintâi".

"Dupa 48 de ani, ma vad aproape singur"

Sa ne întoarcem cu doi ani în urma, la celebrul Consiliu de Coroana de la Sinaia, unde batrânul rege Carol I a fost nevoit sa accepte solutia neutralitatii României fata de razboiul care tocmai se declansase o data cu atacarea Serbiei de catre monarhia dualista austro-ungara. La 14/27 iulie 1914, împaratul Franz-Joseph îl anuntase pe monarhul de la Bucuresti despre razboiul pe care era hotarât sa-l declare împotriva Serbiei, exprimându-si speranta ca "vechea ta prietenie si legaturile noastre amicale sunt pentru mine tot atâtea garantii ca tu vei avea o întelegere sincera a hotarârilor ce am luat în acest caz grav". 
De buna seama, fostul locotenent prusac transportat cu cinci decenii în urma într-un deghizament romantic, pe Dunare, pentru a deveni domnul unei Românii ce avea sa se proclame independenta si apoi sa devina regat, dovedea deplina întelegere pentru cauza imperiala de la Viena, de care era legat prin tratatul secret din 1883. De altfel, kaiserul Wilhelm al II-lea îi scrisese regelui la 18/31 iulie, în termeni asemanatori (desigur magulitori pentru monarhul care pastorea peste acesti "latini ai Orientului"), afirmând: "Gândurile mele se îndreapta catre tine care ai întemeiat la gurile Dunarii - acele guri ale Dunarii cedate dealtfel cu generozitate de catre cancelarul Bismark Rusiei la 1878 - un stat civilizat si ai ridicat astfel un zagaz în fata valului slav. Eu am încredere ca tu vei fi credincios prietenilor tai si ca vei împlini neaparat datoriile tale de aliat". Doua zile mai apoi, cancelarul Germaniei telegrafia în termeni înca si mai imperativi, cerând regelui Carol, nici mai mult, nici mai putin decât "mobilizarea imediata a armatei române si îndreptarea ei împotriva Rusiei".
A doua zi, pe 21 iulie/3 august, regele se adresa sfatuitorilor sai, convocati la  castelul Peles, afirmând în prezenta principelui mostenitor Ferdinand: "Razboiul general a izbucnit. Se da marea lupta în care pentru o întreaga perioada istorica se va stabili harta si soarta popoarelor. Desigur ca în acest razboi vor fi învingatori si învinsi. Dar e neîndoielnic ca între cei dinainte si irevocabil meniti sa fie învinsi vor fi neutrii. Asa fiind, dupa matura chibzuinta, convingerea mea adânca e ca datoria României e sa execute tratatele ce o leaga de Tripla Alianta".
Întrunirea, evocata savuros de catre I. G. Duca în Memoriile sale, aminteste de scena unui sfat domnesc din alte vremuri, cu boieri tematori si vaicareli balcanice, cu traditionala dispozitie spre tergiversare, atât de straine batrânului monarh de stirpe prusaca. Cu o zi înainte, Take  Ionescu, seful conservatorilor democrati, se lamenta: "Suntem o generatie nenorocita, razboiul este un cataclism îngrozitor, civilizatia piere. Ce vom deveni noi în aceasta vâltoare, nu stiu". Acum batrânul cumnat al lui Voda Cuza, Theodor Rosetti, carpist aflat desigur în opozitie, îndemna si el sfatos si melancolic la cumpatare: "Suntem o tara mica, un biet popor iesit abia de ieri, de alaltaieri, din greutati si din robie. Nu cred ca sta în putinta noastra sa facem politica mare. Acum cei mari s-au încaierat, noi nu avem ce cauta în luptele lor. Sa stam deci linistiti la o parte, sa ne vedem de nevoile si necazurile noastre si sa ne caznim sa pastram ceea ce cu atâta truda am agonisit. Bineînteles, tratatele trebuie respectate. Dar nu  cred ca tratatele noastre ne obliga formal si, prin urmare, decât sa ne avântam într-un razboi contra simtamântului public, mai bine sa ramânem neutri".
În acel moment, sfatul nu era lipsit de cumintenie, de întelepciune si de bun simt. Cu toate acestea, impetuosul "iunker" Petre P. Carp, singurul sustinator al regelui în aceasta împrejurare, voind sa arunce "vreascuri peste focul ce ardea în sufletul batrânului Hohenzollern", în nadejdea ca "astfel va câstiga, poate, partida si-l va face pe rege ca, într-un moment de revolta si energie, sa treaca peste voia sfetnicilor sai si sa declare razboiul" a lansat (în buna traditie a "lucraturilor" orientale) o nedreapta si inutila diatriba: "Sire, tin sa se constate ca  în ceasul cel mai grav pentru tara si la sfârsitul lungii domnii închinate propasirii nationale Majestatea Voastra este parasita de toate partidele si de toti sfetnicii". "Lucratura" era fara rost si demonstra monarhului, înca o data, ca aceasta tara, mai presus de talente, avea nevoie de caractere. "Constat ca reprezentantii tarii, aproape în unanimitate, au cerut neutralitatea. Ca rege constitutional, ma supun vointei d-voastre. Mi-e frica însa ca prestigiul tarii va iesi micsorat din sedinta de astazi si ma tem ca ati luat o hotarâre de care România se va cai în viitor".
Cât de mult si de grav l-a afectat aceasta decizie, care îl umplea de amaraciune, ne putem da seama din marturisirea facuta lui C-tin. Stere: "Dupa patruzeci si opt de ani... ma vad aproape singur", dar mai ales din intentia de abdicare pe care moartea survenita doua luni mai târziu l-a împiedicat sa o puna în aplicare, dar a carei motivatie era extrem de semnificativa: "Fosti ministri, profesori universitari ai scolilor superioare, precum si toate clasele societatii au astazi numai un singur tel înaintea ochilor, acela de a pune mâna pe Transilvania". În fata unei optiuni similare avea sa fie pus, doi ani mai târziu, nepotul sau, care îi va succeda la tron.

"Ati nenorocit România!"
 
Decizia privind adoptarea pozitiei de neutralitate era desigur întemeiata si, probabil, singura posibila în acel moment. Fruntasul conservator Ion Lahovary, care facuse parte din ministeriatul prezidat de Titu Maiorescu, avea dreptate atunci când argumenta: " Noi, care suntem autorii pacii de la Bucuresti, nu putem sa ne facem complicii unei asemenea opere si de dragul ei sa omorâm mii de oameni ai acestei tari. Scopul Austro-Ungariei este sa întareasca Bulgaria în paguba noastra. Ajutând-o sa-si atinga telul, ne-am pregati un viitor înspaimântator. Gânditi-va ce ar fi soarta noastra între o Ungarie atotputernica, persecutând si mai rau elementul românesc la Nord, o Serbie dusmanoasa fiindca am ajutat la sfâsierea ei, o Bulgarie întarâtata de Austria în Sud si o Rusie cautând sa ne ia Basarabia, pe care Triplica ne-o ofera azi ca sa mergem alaturi de ea. Gânditi-va ce ar mai fi soarta acestei nefericite tari!" Cuvinte profetice, daca avem în vedere tragica situatie a regatului român dupa semnarea pacii "teutonice" de la Buftea-Bucuresti.
Concluzia retorica a lui Petre P. Carp la sfârsitul Consiliului de Coroana ("Eh, frumoasa isprava mi-ati mai facut. Ati nenorocit România!") a fost pusa atunci pe seama convingerilor sale progermane, categorice, dar nu mai mult. Totusi, poate ca ar fi trebuit sa fie privite mai cu luare aminte nu atât argumentele sale - ale unui strateg de club - care puteau, eventual, epata un auditoriu de cafenea ("daca nu mergem cu Austria, Germania sau va înlesni victoria rusilor si vom pierde astfel România(!), sau, ceea ce e convingerea mea, Germania va birui si prin neutralitatea noastra vom pierde toate foloasele acestei victorii, pe care le vor culege, în dauna noastra, ungurii si bulgarii"), ci, mai degraba, avertismentul final: "Nu duceti tara aceasta la un dezastru prin panslavitatea d-voastra sau printr-un sentimentalism fara rost în politica. Eu sunt gata sa iau raspunderea situatiei".
Invocatul "panslavism" era desigur fals si nu intrasera în calcul atunci nici sentimente proruse si nici vreun sentimentalism naiv, ci doar simple calcule de oportunitate. Numai ca în 1914 (la fel ca si doi ani mai târziu, la Consiliul de la Sinaia), Petre P. Carp era, asemenea lui Stere, extrem de îngrijorat de pericolul - de altfel real - pe care îl reprezenta imperiul tarilor pentru siguranta nationala. Acest antislavism îl va împinge în cele din urma la atitudinea pe care a avut-o în problema schimbarii dinastiei. În 1916-1917, vom vedea, el era din nou gata sa-si asume raspunderea (cum nu vor proceda nici Marghiloman si nici Maiorescu) pâna la a contribui la îndepartarea de pe tron a bietului rege Ferdinand.

Drame de familie la curtea regala

La doar doua luni dupa aceasta scena petrecuta la Sinaia, regele Carol I avea sa se stinga, am spune, "de inima rea". Contele Ottocar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bucuresti, care, dupa  propria marturisire, îi torturase ultimele saptamâni de viata ("...el primea comunicarile pe care i le adresam ca niste lovituri de bici. Primisem însarcinarea ca sa încerc totul, pentru a obtine imediata cooperare a României si a trebuit sa merg atât de departe, încât sa-i amintesc ca cuvântul dat nu îngaduie nici o sovaire, ca un tratat este un tratat si ca onoarea îi porunceste sa traga sabia"), avea sa gaseasca formularea cea mai exacta: "Regele Carol a murit de razboi". Înca o data, atragem aici atentia asupra unui fapt mai putin cunoscut: intentia batrânului monarh de a renunta la tron. La sfârsitul sedintei de consiliu evocate mai sus, el avea sa declare - atentie: "De altminteri, domnilor, eu ma consider personal legat fata de Puterile Centrale; daca dumneavoastra credeti ca fericirea României îi impune sa urmeze de azi înainte alta politica externa, eu sunt gata sa ma retrag si, de altminteri, domnilor,  succesorul meu e aici, el n-are decât sa..."
Ceea ce a urmat, aflam din relatarea lui I. G. Duca, martor la aceasta încercare pe care o înfatiseaza astfel: "Principele Ferdinand l-a întrerupt, scuturându-se de pe scaun cu un gest de vehementa protestare. Regele Carol s-a oprit si, cu ochii lui vioi si vesnic miscatori, a aruncat repede în jurul mesei o privire circulara. Nici unul dintre noi n-a miscat, n-am spus nici un cuvânt, n-am schitat nici un gest. Fetele noastre n-au tradat decât indiferenta si cel mult oarecare scepticism. Carol a înteles ca manevra nu a reusit. A stat o clipa pe gânduri si, pe urma, ca si cum nu ar fi facut niciodata  o declaratie de asemenea gravitate, a încercat sa vorbeasca de altceva. Personal am avut viziunea unui joc de carti".
Numai ca, în mod surprinzator, decizia Consiliului de Coroana acceptata de monarh si eventuala sa intentie de abdicare aveau sa stârneasca o adevarata furtuna în sânul casei regale. Cele mai vehemente s-au dovedit... femeile. Iata ce constata un apropiat al palatului precum tânarul - la acea data - liberal I. G. Duca: "Dar problema cea mare era sa se stie daca va fi sa luam armele alaturi de Antanta sau ba. Or, la aceasta întrebare, tara toata raspundea da, palatul raspundea nu. Conflictul era cu atât mai grav,  continua Duca, cu cât a merge cu Antanta însemna pentru tara a înfaptui idealul national, a dezrobi pe fratii nostri de peste munti si din Bucovina. A se opune intrarii în actiune cu puterile Antantei prezenta opiniei publice Coroana ca împotrivindu-se realizarii celor mai scumpe si legitime aspiratii nationale".
Si, totusi, finalul domniei primului Hohenzollern din România este umbrit de aceasta incertitudine, de aceasta îndoiala. Pentru a întelege exact ce avea sa se întâmple în chiar primul an al razboiului nostru de întregire nationala, pentru a ne putea explica cum s-a ajuns la solutia preconizata de conservatorii din Bucuresti înca la finele anului 1916, e necesar sa mai staruim asupra situatiei dificile dinaintea mortii regelui Carol I. "Cum era cu putinta - se întreba I. G. Duca - ca batrânul rege, pe care ne-am obisnuit sa-l iubim sau, mai bine zis, sa-l respectam, cum se poate ca el, care a dat atâtea dovezi de cumintenie, care în atâtea împrejurari s-a aratat un bun român si cu adevarat însufletit numai de grija intereselor tarii, cum se poate ca acum, la sfârsitul lungii si glorioasei sale domnii, sa stea macar pe gânduri între datoriile lui de rege al românilor si între scrupulele lui de principe german?"
Întrebari grele, întrebari cutremuratoare, pentru ca ne introduc în meandrele sufletesti ale unui om care-si traise prima parte a vietii în Prusia, fusese crescut si educat în spiritul ideilor germane si apoi devenise - oarecum prin adoptie - un bun român. În clipa deciziei supreme, în omul de stat au prevalat, în cele din urma, interesele tarii pe care o cârmuise aproape o jumatate de veac. Dar omul în sine, print dintr-o familie regala si imperiala prusaca, nu-si putuse reprima firestile sentimente de atasament fata de tara sa de obârsie. O marturisise la 14 august într-o scrisoare plina de amaraciune kaiserului Wilhelm, referindu-se la Consiliul de Coroana care "s-a pronuntat totusi cu o unanimitate la care nu ma asteptam împotriva aplicarii tratatului " (secret din 1881). Ce putea adauga acest personaj de înalta autoritate morala decât: "Nu e nevoie sa mai dau asigurari cât de mult sufar din cauza situatiei momentane si a starii de spirit necugetate a tarii mele; dificultatile sunt greu de învins, caci eu nu pot începe singur, fara un guvern responsabil, un razboi fata de care întreg poporul se împotriveste".
Fapt este ca regele (care, potrivit marturisirii facute lui Take Ionescu, regreta un singur lucru: de a nu fi murit înainte de începerea razboiului) era flancat, chiar daca într-un plan secund, de trei personaje regale care aveau si ele dorintele, motivatiile si credintele lor. Mai întâi Regina Elisabeta (poeta Carmen Sylva) care "toata viata traise într-o atmosfera de arta" si manifestase în general nepasare fata de chestiunile politice. Si, dintr-o data, regina-poeta devenise, iata, "cea mai înversunata aparatoare a cauzei germane". "Le spunea tuturor - noteaza în memoriile sale viitorul lider la P.N.L. - ca niciodata si pentru nimic în lume nu va consimti sa stea un ceas macar pe tronul unei tari în razboi cu Germania, ca, daca România vrea sa faca acest pas, regele trebuie sa abdice imediat, ca principele Ferdinand si copiii lui ar fi niste tradatori fata de sângele ce curge în vinele lor, daca n-ar urma fara sovaire pe batrânul rege în exilul lui. România sa-si aleaga un rege de unde poate si alte asemenea cuvinte imprudente si rau venite". Asadar, înca o confirmare a intentiei monarhului de a abdica, sprijinita, iata, de catre cea care "în acele zile era o germana si numai o germana". În delicata poeta parca se trezisera toti stramosii ei, într-atât "de dimineata si pâna seara atâta pe bietul rege, a carui inima era deja destul de stapânita de atavismele lui germane si destul de tulburata".
Pe de alta parte, nu mai putin tulburat era principele mostenitor devenit la 28 septembrie/11octombrie 1914 regele Ferdinand I, un personaj care, potrivit expresiei lui N. Iorga, "pentru cei mai multi era un necunoscut si un netinut în seama, pentru câtiva o taina, aproape pentru nimeni o siguranta". Noul rege, care, fara îndoiala,  întruchipa ceea ce cu îndreptatire Sterie Diamandi numea "un exemplar de elita", era un mare timid, lipsit de vointa si de initiativa într-atât, încât uneori facea impresia unui om care "vede, întelege, stie ce trebuie sa faca, dar care în fata evenimentelor sta neputincios, lovit parca de paralizie". În aceste conditii, noul monarh "era osândit, daca avea în jurul lui sfetnici buni, sa fie un rege mare, daca, dimpotriva, era rau sfatuit, putea deveni cel mai slab si mai nefast dintre suverani".
Sigur ca astazi cunoastem declaratia facuta curând dupa moartea unchiului sau si anume aceea ca "eu sunt rege constitutional; prin urmare, daca tara crede ca interesele ei îi dicteaza sa mearga împotriva Puterilor Centrale, nu în mine va gasi ea o piedica în realizarea idealului ei national. Un singur lucru cer însa tarii - si cred ca am dreptul sa-l cer, având în vedere gravitatea unei atari hotarâri: sa se gândeasca bine înainte de a-si spune ultimul cuvânt, de a-si trage spada".

Retorica feminina si politica de stat

Si apoi, Ferdinand "cel Loial", cum va fi numit dupa Marea Unire, era în întregime dominat de energica, voluntara, ambitioasa lui sotie, Maria - printesa de Edinburg dupa tata, dar care "fusese crescuta de mama sa, fiica unica a tarului Alexandru al  II-lea, în mediul marilor duci si în fundul sufletului ei a avut necontenit o mare slabiciune pentru Rusia" (undeva, I.G. Duca noteaza: "De altminteri îi placea sa-si zica si sa se creada englezoiaca, dar de fapt regina Maria era o Romanov din crestet pâna în talpi"). Ei bine, fermecatoarea regina (pe care contemporanii asa au cunoscut-o: "Nu o încurca nici framântarile îndoielii si nici nefolositoarele scrupule nu o înabusesc"), care nu a sfârsit de a-si uimi anturajul ("cu regina Maria niciodata nu ai nici o garantie de viitor, te poti astepta oricând la ceea ce nici dânsa nu banuieste"), a stiut sa-si impuna vointa ei inflexibila si firea capricioasa.       
Aceasta era femeia care, întrucât "nu prea stia a-si stapâni sentimentele", cutezase a se împotrivi vehementelor germanice ale soacrei sale regale, facându-si cunoscute sentimentele cu aceeasi imprudenta cu care vorbea la Peles regina Elisabeta. "N-am venit în România, ca dupa 20 de ani sa renunt la Coroana României! Nu mi-am sacrificat tineretile si nu m-am ostenit sa dau tarii acesteia mostenitori de coroana, ca sa-i vad acum ratacind prin lume ca principi germani în exil! Eu de tara asta nu ma despart! Înteleg aspiratiunile ei si le îmbratisez. De altminteri, unde sa merg? Eu germana nu sunt, la drepturile mele de principesa engleza m-ati silit sa renunt când m-am maritat, alta patrie decât România nu am. Daca principele Ferdinand renunta la Coroana si pleaca în Germania, la unchiul sau, eu divortez si stau aici..."
"Strasnica jupâneasa", ar fi exclamat cronicarul din vechime. De altfel, principesa de Edinburg-Romanov nu era singura care-si manifesta nelinistea în acele împrejurari hotarâtoare pentru destinele tarii. Din aceleasi pagini memorialistice se desprinde un tablou de familie dintre cele mai ciudate. Marele crai - care se va dovedi în curând printul Carol - vorbea la fel ca si mama sa: unchiul si tatal pot sa abdice, el însa va primi Coroana. Mai mult: "Pâna si pricipesele se agitau si afirmau prietenelor si intimilor de la Pelisor ca nu pleaca din tara, ca ele iubesc România mai presus de toate si ca, daca dinastia este izgonita, ele ramân ca surori de caritate..." În sfârsit, pentru ca tabloul sa fie complet, memorialistul adauga: "Zilnic erau drame între principele Ferdinand si sotia lui, între principesa Maria si regina Elisabeta, între tata si copii, între copii si batrâna matusa, între toti si rege. Amenintari, lacrimi; opozitia profita de aceste dezbinari ca sa trimita vorbe si emisari la Pelisor, sa încurajeze pe pricipesa Maria si pe principele Carol în atitudinea lor". Asa încât imaginea acelui Ferdinand "cel Loial" de mai târziu era departe de a se fi conturat. Mai mult chiar, "familia lui îl dezaproba", amintindu-i insistent faptul ca "datoria lui de rege român este sa se supuie cerintelor populare".
Astazi poate parea surprinzator faptul ca, în anii neutralitatii, când, în ciuda curentului filoantantist, se accentua pozitia oficiala a statului român care era departe de a fi fost exprimata, când presiunile din partea celor doua blocuri politico-militare erau extrem de insistente - pâna a se ajunge la acel ultimativ "acum sau niciodata", ei bine, în rândul opiniei publice îndoiala facea uneori loc gândului ca daca noul monarh se opune, atunci poate ca ar fi mai bine sa plece. Daca în acest al doilea Hohenzollern venit în România predominau sentimentele de principe german, iar supusii sai ar trebui sa jertfeasca viitorul neamului pentru capriciile si încapatânarile sale, atunci - gândea un Take Ionescu bunaoara - "sa aducem pe tron pe ducele de Abruzzi, un principe latin, un om inteligent, din lagarul Antantei..."
Solutia rasturnarii dinastiei îsi facea astfel loc, adaugându-se mai vechilor resentimente republicane din epoca regelui Carol I .

"Marturisesc ca regele este o enigma pentru mine"

Personajul de care ne ocupam aici nu era totusi dintre cele mai obisnuite. În august 1916, cu doar câteva zile înaintea intrarii României în razboi, îsi serbase cei 51 de ani ai sai. Omul pe care Ionel Bratianu, regina Maria si printul Barbu Stirbey credeau ca îl pot manevra dupa plac continua sa intrige pe cei dispusi sa vada în el un biet nehotarât, un complexat si un timorat. "Regele a vorbit de abdicare daca i se forteaza mâna", constatase cu surprindere Petre P. Carp, cel care avea sa devina în curând cel mai asiduu sprijinitor al solutiei detronarii monarhului. "Marturisesc ca regele este o enigma pentru mine", avea sa exclame ministrul Germaniei la Bucuresti, dupa decizia de intrare a României în razboi. Nicolae Iorga avea sa consemneze retrospectiv în lucrarea Supt trei regi faptul evident ca "Noul rege al României fusese, din momentul intrarii în tara ca mostenitor prezumptiv, întâi un neînteles". Abilitatea, insistentele si iezuitismele contelui Czernin, care pricinuisera atâtea suferinte regelui Carol I, s-au lovit de o inpenetrabilitate enigmatica, ce l-a uimit pe hârsiitul diplomat al monarhiei bicefale. Influentului ministru austro-ungar, care evoca frecvent datoria de onoare a noului Hohenzollern de pe tronul României ca alternativa la o "mizerabila tradare", noul rege îi raspundea ca "datoria de onoare" o cunoaste si România, dar asa cum trebuie "fara injonctiuni straine".
În anii neutralitatii, pe când premierul Bratianu purta interminabile discutii complicate cu scopul tergiversarii deciziei, sperând sa aleaga un moment favorabil când puterile beligerante erau ostenite si epuizate, în vreme ce  amantul oficial se retragea la Buftea, unde regina îsi petrecea zile întregi ("într-un costum de calarie, pentru a-si justifica prezenta"), întretinând la rându-i lungi conversatii politice cu persoane din lumea diplomatilor, astfel încât se putea crede ca acolo se deplasase de fapt "centrul de operatii" al puterii de stat - tocmai atunci, timidul, nehotarâtul, influentabilul rege continua sa-si voaleze intentiile, fara a dezvalui pâna în ultimul moment care era hotarârea sa definitiva. Înainte de ziua Consiliului de Coroana de la Cotroceni din august 1916, von dem Bussche, ambasadorul Berlinului la Bucuresti, era mai nedumerit decât oricând. Obtinuse doar raspunsuri contradictorii care urmau sa-l bulverseze a doua zi, când România intra în razboi. Monarhul, caruia diplomatul german îi vorbise cu îngrijorare si repros despre conventia ce ar fi fost semnata (si, într-adevar, fusese) cu Antanta, îl asigurase ca nu se simtea legat de nici o conventie semnata - daca o astfel de conventie scrisa exista - ca nu este obligat sa se  ralieze unui eventual aviz al majoritatii Consiliului de Coroana si ca nu va semna nici un fel de decret de mobilizare. Printre conservatori (dar nu numai în rândul acestora) deruta era la fel de mare. Marghiloman si Maiorescu comentau tot felul de stiri contradictorii. Cel dintâi primise invitatia de a se prezenta la palatul regal, cel de-al doilea aflase ca nu se va tine nici un fel de Consiliu s.a.m.d.

"Ati gresit si odinioara, domnule Carp..."

La Consiliul de Coroana de la Palatul Cotroceni, din 17/27 august 1916, regele a înstiintat de la început reprezentantii tuturor partidelor despre hotarârea guvernului si a sa privind intrarea tarii în razboi pentru înfaptuirea idealului national. Le solicita concursul, dar nu le cerea sfatul, hotarârea fiind luata: România nu poate lupta alaturi de Puterile Centrale "caci ar însemna sa mearga împotriva întregii evolutiuni istorice a neamului nostru". Totodata, regele a aratat (dupa cum relateaza I. G. Duca) ca spre a ajunge la o atare hotarâre a trecut prin încercari cumplite, dar având în vedere numai interesele tarii a carei Coroana o poarta "s-a învins pe sine însusi".
Cel care s-a opus cu înversunare aproape de neînteles a fost, din nou, Petre P. Carp, care a reiterat opiniile privind pericolul rusesc pentru tara si dinastie: "Sa nu-si închipuiasca Majestatea Voastra ca o Rusie învingatoare va tolera vreodata în România o dinastie Hohenzollern..." Ca si în 1914, si-a acuzat colegii ("Lingusitorii Tronului au învins"), afirmând insiduos ca "în asemenea conditiuni, cei carora Coroana le-a facut pe plac nu au nici un merit sa o asigure acum ca îi vor da tot concursul". A urmat celebra replica, sfidatoare, nedreapta si întristatoare: "Am trei fii, îi dau Majestatii Voastre sa se  bata si sa moara. Iar eu ma voi ruga lui Dumnezeu ca armata româna sa fie batuta...caci numai astfel România va putea sa fie scapata".
Exasperat de încapatânarea batrânului lider conservator (pe care regele încerca, parinteste, sa-l convinga ca nu crede ca acestea erau adevaratele sale sentimente), premierul Bratianu a exclamat: "Atunci, ia-ti fiii înapoi si da-i în armata germana". Carp a ramas nemiscat, cu capul desfigurat printr-o crispatiune de ura pe care nu voi putea sa o uit pâna în mormânt", noteaza I. G. Duca. Reactia monarhului a fost memorabila: "Ati gresit si odinioara, domnule Carp, când ati vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele tarii. În constiinta mea aceste doua interese se confunda. Daca m-am hotarât sa fac acest pas grav, e fiindca dupa o matura chibzuinta, eu am ajuns la convingerea, la convingerea adânca si nestramutata, ca el corespunde cu adevaratele aspiratiuni ale neamului a carui raspundere o port în ceasul de fata. Dinastia va urma soarta tarii, învingatoare cu ea sau învinsa cu ea. Deoarece mai presus de toate, sa  stiti, domnule Carp, ca dinastia mea este româna. Rau ati facut când ati numit-o straina, germana. Nu, e româneasca!"  
Astfel se înfatiseaza la judecata istoriei cele doua personalitati. Pe de o parte fostul presedinte al Partidului Conservator, care gasea de cuviinta sa arunce în obrazul monarhului, sfidator, amenintarea ca Rusia "va impune o dinastie româna, o dinastie Ghica, Sturdza sau o dinastie Bratianu sau Carp"... Apoi, Carp (care pentru a nu mai încape nici o îndoiala ca altele ar fi fost sentimentele sale) a tinut sa precizeze: "Sire, nu as vrea ca Majestatea Voastra sa creada ca am cedat unui moment de mânie. Nu. M-am gândit mult înainte de a spune cuvintele pe care le-am spus. Dat fiind ca nu vad alt mijloc de a salva România, de aceea sunt silit sa repet ca urez armatelor noastre sa fie învinse". Pe de alta parte, un neamt care îsi onoreaza conditia de rege al românilor: "Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca sa întemeieze o dinastie germana la gurile Dunarii, ci ca o dinastie nationala si revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredintat-o".
Ce putea sa înteleaga din acestea arogantul domn P. P. Carp, care va continua sa "salveze " România, în modul pe care-l vom vedea în conditiile dramatice ale ocupatiei germane si mai ales în perspectiva acelei "Pax Theutonica" pe care îsi facea iluzia ca o va putea negocia convenabil prin detronarea regelui sau legitim !

Conditia preliminara - schimbarea dinastiei

La doar câteva saptamâni dupa ocuparea Bucurestilor, Al. Marghiloman mentiona în ale sale Note politice:  "Maiorescu vine la mine. El se mira de usurinta cu care oamenii nostri politici vad rasturnarea dinastiei. Pâna si Theodor Rosetti a fost câstigat acestui sentiment". Oamenii politici invocati erau germanofili (sau rusofobi) ramasi în Bucuresti sub ocupatie, cei mai multi, deputati conservatori din opozitie. Înca la acea data se vehiculau mai multe variante - unele agreate de catre personalitati diplomatice sau militare germano-austriece.
Varianta autohtona: mentinerea dinastiei prin aducerea pe tron a printului Carol sau a printului Nicolae (cei doi fii ai regelui Ferdinand I );
Varianta austriaca: proclamarea ca rege al României fie a împaratului de la Viena (care era si rege al Ungariei), fie a fratelui sau a fiului acestuia;
Varianta germana: înlocuirea regelui Ferdinand I cu fiul kaiserului Wilhelm - printul Frederich-Eitel - sau cu nepotul sau - printul Frederich Wilhelm de Hohenzollern.
Miza era, în oricare dintre aceste combinatii, încheierea cât mai grabnica a unei paci separate cu România. Conditia sine qua non: înlaturarea regelui si a premierului Ferdinand care trebuiau sa paraseasca tara. În schimb, germanii ar fi negociat, poate, o modificare mai putin severa a frontierei pe Carpati în favoarea Ungariei. Oricum, clauza solicitata de Bulgaria (anexarea Dobrogei) era în afara oricarei discutii.
Este interesant ca pentru formula unei "uniuni" cu Austria înclinau doua personalitati atât de diferite, precum Maiorescu si Stere. Proiectul de uniune dinastica  sustinut de catre Constantin Stere (în acest scop el a prezentat în primavara anului 1917, succesiv, la Viena si Berlin, un memoriu care a gasit o relativa audienta) relua partial ideile lui Aurel C. Popovici, bazându-se pe urmatoarea teza si argumentare: "Aceasta tara nu poate fi niciodata nimic, daca trebuie sa devina câmpul competitiunilor între rusi si Europa Centrala; pentru a termina, trebuie sa ne legam cu blocul Mitteleuropa; Germania va voi libertatea miscarilor ei pentru a avea Polonia în sânul ei; asadar, România în orbita austriaca; lucrul cel mai bun este unirea personala cu Austria; împaratul sau fiul împaratului, rege al României..."  Si concluzia aiuritoare, în relatarea rezumata a lui Al. Marghiloman, consemnata în mai 1917: "Asa, blocul român Ardeal-România Mare se va strânge..."
În principiu, formula era agreata - cu unele reticente - si de catre cuplul Maiorescu-Marghiloman, care vedeau o eroare în vechea tendinta a fostului rege Carol: "Este o greseala a ne lipi de Berlin - Berlinul este destul de departe - în loc sa strângem legaturile noastre cu Viena". Este adevarat ca printre ultimele însemnari ale lui Maiorescu întâlnim un comentariu privind pacea cu Germania (asa cum preconizau Carp si Stere) care se încheie cu observatia fostului mentor junimist: "Eu ma gândesc si la posibila continuare a dinastiei noastre actuale, fie sub Ferdinand cumintit, fie daca abdica el, sub Carol". 
De altfel, varianta mentinerii dinastiei - ipoteza printul Carol - gasea un oarecare ecou în rândul unor personalitati germane, chiar daca personajul preconizat degaja de pe atunci o indicibila savoare comica, asa cum se vadeste si din intervent. Cum fruntasul ardelean tinea sa-l lamureasca pe înfocatul "reformator" ca o actiune astfel prezentata de catre un român, si pe deasupra deputat bucovinean, n-ar corespunde nici macar intereselor habsburgice, ca asa ceva ar aparea sub demnitatea casei imperiale, aducând mai degraba a lovitura de stat, si înca nici aceasta cu rezultate satisfacatoare, zelosul ofertant a convenit ca poate ar fi mai de folos, dupa încheierea pacii teutonice, numirea sa ca profesor la Universitatea din Bucuresti sau desemnarea lui ca deputat, daca nu chiar rasplatirea pentru serviciile aduse "natiei" (capitularea României) cu un post de director la Banca Nationala.
Esuând în proiectul de rasturnare a dinastiei din regat, plebiscitarul bucovinean "cu creieri austrieci <batuti>" (ca berbecii la fudulii, explica Vaida-Voevod) va sfârsi prin a sustine în 1919 anexarea Bucovinei la Ucraina. Ba înca într-o vreme îsi cauta un sponsor în persoana premierului Tisza, caruia chiar i-a adresat un memoriu privitor la românii din Transilvania. Solutia bucovineanului convertit la simpatii budapestane era instituirea unei Gesamtmonarchie în Ungaria (o monarhie totala de tip autoritar). Raspunsul demnitarului de la Pesta era ca Onciul sa nu se mai amestece în treburile Ungariei - un sfat pe care escrocul politic ar fi putut sa-l urmeze mai ales ca alte capete înfierbântate gândeau la Bucuresti ("gândeau" nemteste), dar si la Viena sau Berlin solutiile cele mai fanteziste de "salvare" a României, de exemplu prin arestarea familiei regale sau suprimarea primului ministru, daca nu chiar asasinarea cu ajutorul unei bombe (varianta Petrograd 1918) a regelui Ferdinand.

Alte scenarii fanteziste la "Portile Orientului"

Un adevarat roman de aventuri conspirative - care de care mai aiuritoare - se contureaza din paginile jurnalului lui Marghiloman. Un anume George Stirbey propunea Vienei sa accepte în continuare dinastia, "cel putin cu printul Nicolae" - în vârsta de sapte ani - "sub regenta unui membru al familiei". C. Stere se fixase asupra variantei "B" a uniunii dinastice, oferind mai nou tronul kaiserului Wilhelm al II-lea. În 1918, va gazdui în publicatia sa "Lumina" (care aparea sub regimul de ocupatie la Bucuresti) un articol bizar intitulat Nici român, nici Hohenzollern. Conu Petrache Carp propunea, în schimb, candidatura kronprintului Frederic Wilhelm. În sfârsit, cum fantezia combinatorie a românului se dovedea inepuizabila pâna si în asemenea împrejurari întristatoare, comiltonii carpisti au descoperit o solutie sclipitoare prin stranietatea ei, desigur nu mai putin "salvatoare" decât celelalte. Este vorba despre ceea ce Marghiloman numea cu sobrietate "sistemul Beldiman". Echipa de serviciu de la Bucuresti, formata din conservatorii opozitionisti ramasi sub ocupatie (fratii Arion, D. Nenitescu, Gr. Antipa si altii) elaborasera un fabricat guvernamental în fruntea caruia preconizau sa aseze pe Al. Beldiman, ministrul României la Berlin. Ministrul fara minister si de buna seama fara credinta era foarte iubitor de germani si promitea sa aranjeze plecarea regelui si a guvernului de la Iasi. Asa ar fi stabilit diplomatul care-si încheiase practic cariera prin tradare, în întrevederile cu generalii Hindenburg si Ludendorff. Premierul de fantezie îl asigura pe maresalul Mackensen ca de altfel problema dinastiei Hohenzollern nici nu mai exista, aceasta nemaifiind demna de încredere.
Demna de încredere se credea jalnica echipa de mercenari de la Bucuresti, care, sub zdrentuita pulpana a ceea ce mai putea fi prestigiul politic al domnului Carp, visa cele mai întristatoare si fabulatorii enormitati, pe care probabil ca autoritatile germane de ocupatie le priveau cu nedumerire. Beldimanii de la Bucuresti asteptau instructiuni, dovedindu-se la fel de zelosi ca si bucovineanul Aurel Onciul, iubitor de austrieci, ucraineni si disponibil chiar pentru contele Tisza. Bunaoara - relateaza Al. Marghiloman - fiul ministeriabilului de fantezie Al. Beldiman se confesase cutarui reprezentant al ocupatiei germane în sensul ca pentru el viata nu mai e de suportat decât în Germania si ca se gaseste strain în România. Aceeasi fobie de scutieri zelosi o vadeau si alti câtiva ofiteri care îsi aruncasera uniforma, se lasasera prinsi, iar acum erau mirati ca sub ocupatie germana unii ofiteri ai kaiserului nu catadicseau sa le întinda mâna.
Se iveau astfel, în tragicele împrejurari ale ocupatiei militare, unele aspecte ale degradarii morale, care - fie si prin exceptie - nu lipseau nici la noi. Începusera sa apara înca din vremea campaniei din 1916, când ofiteri din armata care opera în Cadrilater exterminasera toti porcii de prin gospodariile oamenilor, ba chiar "asaltasera" în retragere viile familiei Negroponte, facând paguba acolo ca si cum ar fi fost trupe de invazie. Jalnicul general Mustata, lasat de catre Bratianu ca prefect al politiei Capitalei, s-a dovedit imediat dupa retragerea armatei române suspect de zelos fata de trupele imperiale de ocupatie, pâna când lucrurile s-au lamurit, mai târziu: generalul era în solda Germaniei.

Conu' Petrache versus Caragiale

La începutul anului 1918, Al. Marghiloman nota în jurnalul sau: "C. Arion îmi povesteste ca Carp e radios; a vazut pe Mackensen, care i-a spus ca îndata dupa facerea pacii cu Rusia, Moldova va fi atacata..." "Trist subiect de satisfactie", comenta autorul Notelor politice, si el filogerman, dar nu pâna într-atât încât sa ajunga la tradare de tara. Ambitiosul junimist de odinioara pretindea ca nu discuta decât cu maresalul von Mackensen, afisând de altfel o intransigenta "prusaca", mai ceva decât a acestuia (pâna acolo încât sa devina dezagreabil chiar si germanilor). Pretindea alegerea imediata a unui alt rege si ar fi fost dispus sa formeze eventual propriul sau cabinet, numai ca "nu procedez la nici un act înainte ca Germania sa-mi desemneze un suveran si pentru ca sa constitui un guvern îmi trebuie conditiuni de pace si suveranul".
Intransigentul personaj (care, altfel, facea - precum eroul lui Moliere - proza  umoristica fara sa stie) îi declara lui Marghiloman la începutul lunii august 1917, în plina desfasurare a luptelor de la Marasesti si Oituz, ceea ce numea "conditiile sale" fata de Germania:
1. "Sa deserte Moldova" (în traducere libera sa izgoneasca armata româna)
2. "Sa goneasca dinastia"
3. "Sa-mi dea imediat noul rege..." 
Ideile politice ale venerabilului fost presedinte al conservatorilor erau perfect tintuite - pe Maiorescu (oscilant si conformist dinastic) nu voia sa-l mai vada de vreo cinci ani, pe Stere îl detesta ca fost socialist si pentru ca era "domnul care a oferit România Austriei". În ceea ce-l privea pe domnul care oferea România Germaniei, adica pe sine, conu Petrache credea ca este omul salvator, în conditiile în care, punând umarul la detronarea actualei monarhii, restul (adica desemnarea noului rege) ar fi fost "treaba" germanilor...
Caragiale, odihnind sub pamânt la acea data, nu a mai apucat sa-si vada personajele defilând în plina actualitate pe scena dramatica a istoriei. Memorabila replica din celalalt veac "Tache, Tache, fii cuminte! " se repeta la Bucuresti, într-un decor schimbat, care apartinea mai degraba unei farse decât unei comedii, cu un C. C. Arion pe post de Brânzovenescu, tragându-l de mâneca pe noul Farfuridi al veacului al XX-lea, ca sa-l înduplece: "Coane Petrache, daca l-au iertat împaratii, iarta-l si dumneata..."  Replica Arionului se referea la faptul ca, desi în 1916, la Sigmaringen avusese loc excluderea Regelui Ferdinand al României din rândul membrilor familiei de Hohenzollern, în primavara anului 1918 Berlinul se arata dispus sa discute, cât mai grabnic chiar, conditiile unei paci separate cu dezavuatul rege refugiat la Iasi, care l-a si desemnat în acest scop pe noul premier, generalul Averescu.
Mai inflexibil decât oricând, "domnul care oferea România" a comunicat la Iasi regelui ca, si daca ar fi semnat pacea cu germanii, ramânerea pe tron a monarhului "ar fi dat locul la o serie de convulsiuni care ar face dinastia imposibila". Utopia carpista nu a dat însa nici un rezultat. Istoria îsi avea legile ei secrete. În fond, oricâta justificare patriotica ar mai fi putut avea, împotrivirea batrânului "iunker" mergea, absurd, chiar în contra interesului national. La urma urmei, ce mai reprezentau în realitate Petre Carp si grupul sau, depasiti de evenimente? Pe cine mai reprezentau ei în acel moment si mai cu seama ce viitor putea sa mai aiba, dupa razboi, acest partid care s-a compromis irevocabil în timpul ocupatiei germane? Timpul cerea alti oameni, iar conservatorii aproape ca iesisera deja din scena. Dupa razboi, România avea sa cunoasca altfel de oameni si alte credinte. Chiar daca nemuritorul Caragiale avea sa ramâna, din nefericire, pentru multa vreme, contemporanul actorilor iesiti la rampa pe o scena mai larga, dar tot aici, la "Portile Orientului".