Cum am supraviețuit Holocaustului: 10 povești ale unor oameni cărora viața le-a mai dat o șansă

Poveștile Holocaustului sunt pline de tristețe și durere; sunt milioane de povești ale unor oameni cărora le-a fost furat dreptul la viață. Însă între toate aceste povești, mai găsim și câteva cazuri nu chiar de fericire, dar de noroc: au fost oameni, copii sau bătrâni, femei sau bărbați, care – prin circumstanțe extraordinare – au reușit să supraviețuiască celui mai mare genocid din istorie. Acestea sunt poveștile lor.

Kazimierz Piechowski evadează de la Auschwitz

Între 1940 și 1945, la Auschwitz au murit milioane de oameni. În această perioadă, doar 144 de persoane au reușit să evadeze din cel mai cunoscut lagăr nazist. Unul dintre aceștia a fost polonezul Kazimierz Piechowski, a cărui evadare a fost o aventură demnă de Hollywood.

Piechowski a încercat să plece din Polonia în septembrie 1939, când a început războiul, și intenționa să se alăture forțelor de rezistență. Din nefericire, tânărul în vârstă de 19 ani a fost prins la granița cu Ungaria, iar opt luni mai târziu avea să fie printre primii polonezi trimiși la Auschwitz, unde a fost pus la muncă.

Unii dintre prizonieri, prin natura muncii pe care trebuiau să o facă, aveau acces la lista execuțiilor planificate. Așa a aflat Piechowski că urma să fie împușcat. Neavând nimic de pierdut, împreună cu prietenul său Eugeniusz Bendera, el a plănuit o evadare. Cei doi aveau acces la magaziile în care erau ținute, printre altele, uniforme și muniție. Prin urmare, într-o dimineață – era 20 iunie 1942 –  Brendan și  Piechowski , împreună cu alți doi prieteni, și-au pus în aplicare planul. Adunaseră în mai multe containere deșeuri de bucătărie și au spus unui gardian că fuseseră însărcinați să le arunce, astfel că acesta le-a dat voie să părăsească zona principală a lagărului. De acolo, cei patru au pătruns în magazia cu uniforme și arme. De aici, îmbrăcați în uniforme SS, Bendera a păstruns în garajul lagărului și a furat cea mai rapidă mașină pe care a găsit-o. Au condus către poarta principală, neștiind dacă gardienii de acolo le vor deschide.

Piechowski, care purta o uniformă de ofițer de rang mai înalt, a riscat totul ridicând tonul la unul dintre gardienii, ordonându-i, în germană, să deschidă poarta. Gardianul s-a lăsat păcălit, iar cei patru au reușit să iasă din lagăr. Au mai condus câteva ore, după care au abandonat mașina și au pornit la drum pe jos, reușind să dea de urmele forțelor de rezistență. Potrivit lui Piechowski, evadarea lor îndrâzneață i-a făcut pe administratorii lagărului să impună tatuarea tuturor deținuților de la Auschwitz.

 

Familia Stermer: 344 de zile în subteran

În 1962, francezul Michel Siffre a bătut recordul mondial la cea mai lungă perioadă petrecută de cineva în subteran: 205 zile. Atunci povestea evreilor ucraineni nu era cunoscută: începând cu anul 1943, 38 de evrei s-au ascuns sub câmpurile de grâu din vestul Ucrainei, timp de 344 de zile.

Americanul Chris Nicola a fost cel care le-a descoperit povestea, explorând Grota Preotului, a zecea cea mai lungă peșteră din lume (având o lungime de 124km). În această peșteră umiditatea ajunge la 90%, iar temperatura rămâne constantă la aproximativ 10 grade celsius. Se credea că Grota Preotului este, în mare parte, un loc neatins de om, dar Nicola a descoperit acolo rămășițe de pantofi, nasturi și alte semne care arătau că, la un moment dat, un grup de oameni locuise acolo. Când localnicii i-au spus că acele obiecte se aflau în peștere de câteva decenii, americanul a decis să investigheze.

Așa i-a cunoscut pe membrii familiei Stermer, care i-au povestit că ei, împreună cu alte familii evreiești, se refugiaseră în peșteră în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Avuseseră norocul să găsească un lac subteran cu apă dulce, dar au avut probleme cu mâncarea. Bărbații din grup trebuiau să iasă periodic la suprafață pentru a face rost de alimente; chiar și-așa, oamenii au trăit aproape un an de zile numai cu aluat de pâine și rădăcinoase. Din acest motiv, mulți s-au îmbolnăvit de scorbut și au pierdut până la o treime din greutatea corporală. Chiar și-așa, nimeni nu s-a îmbolnăvit grav și nimeni nu a murit.

Găsirea lemnelor de foc era cea mai periculoasă activitate: bărbații trebuiau să iasă din ascunzătoare noaptea, să taie copaci pe întuneric, însă nu puteau evita zgomotul. Într-o zi, după ce ieșiseră după grâne, câțiva dintre evrei au fost urmăriți de poliția ucraineană până înapoi la peșteră. Însă cum intrarea în peșteră era blocată, autoritățile nu au putut intra. Crezând că evreii sunt înarmați, polițiștii s-au decis să aștepte, dar cum nimeni nu a mai părăsit peștera în șase săptămâni, au renunțat.

Când trupele germane au fost alungate de Armata Roșie, unul dintre colaboratorii grupului le-a lăsat un mesaj la intrarea în peșteră. „A fost incredibil, realizând că pot ieși afară, să mă plimb în timpul zilei, fără ca cineva să încerce să mă omoare” a declarat, Shulim Stermer, care avea 20 de ani la momentul respectiv.

 

Leo Bretholz și multiplele sale evadări

Leo Bretholz avea 17 ani când a trebuit să fugă de acasă, din Austria. Era în 1938, iar evreii erau arestați zilnic de către naziști. Mama lui Bretholz i-a cumpărat un bilet de tren către Trier, oraș aflat în apropierea graniței germane cu Luxemburg. Tânărul a ajuns în Belgia, unde spera că va fi în siguranță, însă aventura sa - și cei șapte de ani de fugă constantă și multiple evadări – abia începea.

Bretholz a dormit în șanțuri, s-a refugiat în mănăstiri și s-a ascuns în ghetourile evreiești. A fost arestat în 1940 și a evadat săpându-și calea spre libertate pe sub un gard. A mai fost capturat de naziști de încă șase ori, iar cea mai spectaculoasă evadare a avut loc în 1942. Pe 5 noiembrie, Bretholz se afla într-un vagon de tren ce se-ndrepta către Auschwitz. Împreună cu alt bărbat, și-a petrecut ziua forțând barele unui geam. Când s-a lăsat întunericul, a sărit din trenul aflat în mișcare când acesta a încetinit la o curbă.

Spre sfârșitul războiului, Bretholz s-a alăturat unui grup de rezistență evreiesc, iar după 1945 s-a mutat în America și a participat, în calitate de martor, la procesele împotriva companiei de căi ferate franceze care colaborase cu germanii în transportarea evreilor către lagărele morții.

 

Marea evadare de la Sobibor

O treime din evreii uciși în Holocaust au murit în trei lagăre aflate în Polonia, între martie 1942 și octombrie 1943. Unul dintre acestea era Sobibor.

Aici, administrația lagărului avea permanent nevoie de 600 de evrei pentru diverse munci, însă îi înlocuia periodic – unii erau trimiși la moarte, alții erau „recrutați” în locul lor – pentru a preveni o posibilă revoltă. În vara lui 1943, nemții se temeau deja de apropierea Armatei Roșii, iar Himmler dorea să șteargă toate urmele crimelor sale. Muncitorii evrei și-au dat seama că moartea lor e inevitabilă în momentul în care trenurile n-au mai sosit în lagăr. Unii au încercat să evadeze prin simpla fugă, dar pentru fiecare tentativă de evadare, alți 10 evrei erau executați drept pedeapsă. Mai mult, lagărul era înconjurat de un teren minat, ceea ce făcea orice tentativă și mai dificilă. Singura opțiune era o evadare în masă.

Evreii au plănuit să evadeze în octombrie, în perioada în care cel mai dur dintre ofițerii SS nu se afla în lagăr. La ora 16.00, în data de 14 octombrie, complotiștii i-au atras într-o capcană pe 11 dintre gardienii și au tăiat liniile telefonice. Însă unul dintre gardienii uciși a fost găsit de un coleg, care a dat alarma, moment în care unul din liderii rebeliunii a strigat în gura mare „fugiți!”, rugându-i pe toți să spună lumii ce se-ntâmplă la Sobibor.

În timpul acestei tentative de evadare, 250 de oameni și-au pierdut viața. Au scăpat însă 58, între care și Thomas Blatt, în vârstă de 16 ani. După ce a scăpat din lagăr, el a fost împușcat de un fermier, care a crezut că l-a omorât. Blatt a supraviețuit însă, iar în anul 2009 a putut depune mărturie împotriva lui Jan Demjanjuk, unul dintre gardienii de la Sobibor.

 

Familia Chiger și traiul în canalizare

Unul dintre cele mai mari ghetouri evreiești a fost la Liov, în Polonia. La momentul invaziei naziste, în 1939, 200.000 de evrei trăiau la Liov, dintre care jumătate erau refugiați din Germania.

În 1943, nemții au decis să desființeze ghetoul și au ucis mii de evrei. Cu câteva săptămâni înainte, un mic grup condus de Ignacy Chiger reușise să evadeze, săpându-și drumul prin podeaua clădirii în care stăteau și până în exteriorul zidului ce delimita ghetoul de oraș. Au reușit să facă asta folosind doar tacâmuri.

Înainte să găsească un loc pentru a se ascunde, oamenii au fost găsiți de muncitorii care lucrau la canalizarea orașului, între care și Leopold Socha, responsabil pentru întregul sistem de canalizare al orașului. Acesta a fost de acord să-i ajute evrei, care au rămas să trăiască în canale, unde traiul era aproape imposibil. În cele 14 luni petrecute în subteran, un copil s-a înecat, oamenii au trebuit să facă față șobolanilor care încercau să le fure mâncarea, precum și muncitorilor neprietenoși care îi goneau din ascunzătoare.

Cea mai mare problemă era că, atunci când ploua, toate canalele erau inundate aproape complet. Părinții își țineau copiii în brațe, cu fețele lipite de tavan, pentru ca aceștia să poată respira. De atunci, Krystyna Chiger a dezvoltat o fobie de ploaie: „stăteam și ascultam să văd dacă începe ploaia și mă panicam de îndată ce auzeam primii stropi”. Ea și copiii ei s-au îmbolnăvit de pojar, dar au reușit să supraviețuiască. O altă femeie din grup a născut în ascunzătoarea din canale, iar țipetele bebelușului aproape că i-a dat de gol pe toți. Încercând să acopere țipătul acestuia, bebelușul a fost sufocat.

Din cei 21 de oameni care au intrat, în 1943, în canalizarea orașului Liov, doar 10 au supraviețuit. Unul dintre ei, Pawelek, era foarte mic atunci când familia l-a dus în subteran, iar când a ajuns din nou la suprafață se temea de lumină și de oameni, cerându-le părinților să-l ducă înapoi în canale.

 

Surorile Arshanskaia

În iarna anului 1941, naziștii au ocupat orașul ucrainean Harkov. Mulți evrei au fost uciși atunci, unii sânzurați de felinarele de pe străzi. Apoi soldații germani au obligat mii de evrei să meargă pe jos 20km până la locul unde urmau să fie executați, la Drobitski Yar.

La nici 2km înainte de a ajunge la destinație, tatăl fetelor l-a mituit pe un gardian ucrainean cu un ceas de aur ca să o lase pe una din fiicele sale să scape. I-a zis Zhannei să fugă, considerând că fata mai mare, în vârstă de 14 ani, are mai multe șanse să supraviețuiască. Câteva zile mai târziu, Zhanna s-a reîntâlnit cu sora sa Frina, care n-a declarat niciodată cum a reușit să evadeze. Cele două fete au fost ajutate să facă rost de identități false și au ajuns la un orfelinat, unde cineva a observat că tinerele au talent la muzică. Astfel, surorile au ajuns să facă parte dintr-o trupă care oferea spectacole pentru ocupantul nazist. Chiar dacă cineva le-a turnat, spunând că fetele sunt evreice, soldații naziști nu au luat nicio măsură. Spre sfârșitul războiului, trupa din care făceau parte a ajuns în inima Germaniei, la Berlin.

La sosirea eliberatorilor, în 1945, fetele au fost duse într-un lagăr de către ofițerul american Larry Dawson. Acesta avea un frate muzician, cu care Zhanna se căsătorește după plecarea în America.

 

Stanislaw Jerzy Lec își sapă propriul mormânt

Poetul polonez Stanislaw Jerzy Lec lucra ca jurnalist în momentul în care naziștii au invadat Polonia. A încercat să fugă în România, dar a fost prins și a ajuns în lagărul de la Ternopil. Într-o zi, a fost dus în pădure, i s-a dat o lopată și a fost pus să-și sape singur mormântul.

Însă unul dintre gardienii care-l însoțeau s-a plictisit și i s-a făcut foame, așa că a plecat. Lec a rămas cu un singur gardian și a așteptat momentul potrivit pentru a-l lovi – mortal! – cu lopata. Ulterior, el avea să surprindă acest moment într-una din poeziile sale:

Cel care-și săpase propriul mormânt

se uită atent la munca groparului,

dar nu în mod pedant: căci el

sapă un mormânt

nu pentru sine.

Îmbrăcat în uniforma SS-istului ucis, Lec reușește să ajungă la Varșovia, unde se alătură rezistenței. El se va folosi de talentul său scriind la ziarele clandestine ale rezistenței până la finalul războiului.

 

Yoram Friedman, un copil singur în Polonia ocupată

Yoram Friedman avea cinci ani când soldații naziști au ajuns în orașul său natal din Polonia. Trei ani mai târziu, el și familia sa au fost mutați în ghetoul din Varșovia. Trei sferturi din cei 400.000 de evrei din ghetou aveau să moară, dar Friedman a avut noroc: a fost scos pe ascuns din ghetou. Însă a trebuit să se descurce singur, la vârsta de 8 ani, într-o țară ocupată de germani.

Inițial s-a alăturat unui grup de orfani care supraviețuia furând mâncare de la ferme, dar planul copiilor n-a durat mult. Din nou singur, Friedman a bătut la ușa multor fermieri în căutare de ajutor. Într-un final, a fost adăpostit de o femeie catolică, care l-a învățat rugăciuni catolice și i-a dat un nou nume. Tot ea l-a avertizat să nu se dezbrace niciodată în prezența nimănui, căci s-ar fi aflat că este circumcis. Vecinii femeii au bănuit însă că ea adăpostește un copil evreu și au turnat-o la SS, care i-au incendiat casa. Copilul a reușit să scape și a trăit o perioadă în pădure: dormea în copaci, mânca fructe sălbatice și, când avea noroc, mai prindea câte un animal.

Ulterior, Friedman și-a reasumat identitatea catolică, sub numele de Jurek, și s-a angajat la o fermă. A avut ghinionul să-și prindă mâna într-un polizor de grâu și, pentru că doctorii au refuzat să-l trateze când și-au dat seama că e evreu, și-a pierdut brațul drept. Chiar și-așa, băiatul a reușit să ajungă la un orfelinat, unde a stat până la sosirea sovieticilor. Trei ani mai târziu, prin intermediul unei agenții evreiești, Yoram Friedman a ajuns în Israel.

 

Rolf Joseph: în căutarea fratelui pierdut

Frații Joseph, Rolf și Alfred, locuiau cu familia la Berlin în anul venirii lui Hitler la putere. Tatăl lor luptase în Primul Război Mondial, așa că spera că familia nu va avea de suferit din cauza persecuțiilor naziste. Însă în câțiva ani, părinții băieților au fost arestați și deportați în lagăre, iar Rolf și Alfred au rămas singuri.

Niciunul din cunoscuții lor nu i-a putut adăposti pe amândoi, așa că cei doi s-au despărțit cu promisiunea de a se întâlni în fiecare miercuri la ora 11. Însă într-o dimineață din 1942, Rolf a fost arestat. Ajuns la Gestapo, a fost bătut și torturat ore întregi pentru a-și dezvălui ascunzătoarea și locul în care se afla fratele său. Rolf a rezistat, dar în ziua următoare a fost urcat într-un tren cu destinația Auschwitz.

Din camionul care îl transporta spre gară, Rolf a reușit să ia un clește cu care și-a tăiat cătușele. În tren, împreună cu alți câțiva prizonieri, a reușit să desprindă o scândură de pe una din laturile vagonului în care se aflau și a sărit din tren.

Încercând să se întoarcă la Berlin, a fost din nou prins de Gestapo și bătut atât de rău încât s-a îmbolnăvit de epilepsie. Cu toate acestea, Rolf n-a dat nicio declarație și a venit cu un nou plan de evadare. Când a fost lăsat singur, s-a scărpinat foarte tare și apoi i-a convins pe gardieni că suferă de scarlatină. Germanii, temându-se să nu se îmbolnăvească, l-au mutat la un spital, de unde Rolf a reușit să evadeze sărind pe geam.

Astfel, Rolf s-a întors la vechea ascunzătoare, unde l-a găsit pe fratele său. Cu ajutorul unei bătrâne care-i ajutase în trecut, cei doi și-au găsit împreună un alt ascunziș, la periferia Berlinului, de unde au așteptat sosirea Aliaților.

 

Michael Kutz a fost îngropat de viu

Michael Kutz avea 10 ani când naziștii au sosit la Nieswiez, în Belarus. Era iunie 1941, imediat după începutul operațiunii Barbarossa. La început, cei 4500 de evrei din oraș au fost puși la muncă. În timpul zilei, Kutz spăla străzi și toalete; noaptea, se strecura din casă și dădea la schimb textile pentru alimente, ca el și mama sa să aibă ce mânca.

Pe 30 octombrie, naziștii le-au ordonat evreilor să se adune în piața centrală. Cei care erau capabili de muncă au fost adunați într-un grup separat: ei urmau să trăiască. Restul, inclusiv copiii, trebuiau împușcați. Aceștia au fost duși la 5km în afara orașului, în câmp; unii au fost împușcați pe drum. Ceilalți, ajuns la locul execuției, au fost obligați să se dezbrace și să se așeze de-a lungul gropii săpate. Nu toți au fost împușcați; naziștii le-au ordonat unora să se arunce singuri în groapă, urmând a fi îngropați de vii.

Kutz a ezitat atunci când un soldat i-a spus să sară în groapă, așa că ofițerul l-a lovit în cap cu pușca. Băiatul a căzut și s-a trezit acoperit de cadavre. Mai târziu avea să povestească: „am încercat să dau la o parte truprile celor morți ca să respir, apoi s-a făcut liniște”. Băiatul a reușit să iasă din groapă și a văzut că nu mai era nimeni acolo. Complet gol, a luat-o la fugă și nu s-a oprit decât atunci când a ajuns la o mănăstire, unde călugărițele i-au dat haine și ceva de mâncare. Le-a fost însă frică să-l adăpostească, așa că băiatul a trebuit să se descurce singur.

La un moment dat, s-a întâlnit cu un grup de luptători ruși, care au fost impresionați de povestea sa. Kutz și-a petrecut următorii trei ani trăind în pădure, luptând împotriva invadatorilor naziști.

După război, Kutz și-a scris autobiografia, intitulată Dacă, prin minune, titlu inspirat de ultimele cuvinte pe care i le-a spus mama sa: „Dacă, prin minune, supraviețuiești, trebuie să depui mărturie”. Doar 12 evrei din orașul său au supraviețuit Holocaustului.

 

 

 

 

 

Sursa: www.listverse.com