Criza din Mali: conflict nou si cauze vechi

Mali a fost vreme îndelungată un centru cultural şi comercial de importantă maximă în vestul Africii. Astăzi însă ţara se confruntă cu numeroase violenţe în care sunt implicate guverne, grupări islamiste şi nomazi tuaregi.

După ce a fost colonie franceză de la finele secolului al XIX-lea, Mali şi-a câştigat independenţa în anul 1960. Au urmat decenii tulburi, pline de conflicte. Din 1968 conducerea i-a revenit dictatorului Moussa Traoré, dar dorinţa de democratizare şi de pluripartidism a crescut în anii ’80, concretizându-se în lovitura de stat din 1991. Un an mai târziu s-a semnat o nouă constituţie după un referendum, iar Alphan Konare a fost ales preşedinte. În anii ’90 au avut loc mai multe confruntări între guvern şi triburile de tuaregi din nord, care se simţeau marginalizaţi şi luptau pentru constituirea propriului stat independent în regiunea Azawad. În 2002 a devenit preşedinte Amadou Toumani Touré, reales în 2007, când a izbucnit o nouă revoltă. Tuaregii din Mali şi Niger continuau lupta pentru a obţine o participare mai activă la dezvoltarea economică a regiunii şi un grad mai mare de autonomie. Luptele s-au purtat cu precădere în zona Kidal, în nord-vest, finalizându-se cu un nou acord de pace în 2009.

Un acord care nu avea să dureze mult, căci în ianuarie 2012 au reizbucnit violenţele între guvernul din Mali şi Mişcarea Naţională pentru Eliberarea Azawad-ului (MNLA), un grup de rebeli de origine tuaregă, dar care au încheiat alianţe cu mai multe organizaţii islamiste. Prima dată au atacat oraşul Meneka, unde se aflau două baze militare. Apoi au obţinut controlul asupra oraşelor Tessalit şi Aguelhok. Amploarea atacului a luat prin surprindere armata. Grupurile de rebeli au avut acces la arme mai noi şi mai performante odată cu terminarea conflictului din Libia şi se pare că mulţi şi-au câştigat experienţa militară chiar acolo. Dintre asociaţiile islamiste implicate, una dintre cele mai reprezentative, Ansar Dinem, nu lupta neapărat pentru un stat independent cât pentru introducerii legii Sharia în întregul Mali. Un alt grup, Al-Quaida din Maghreb (AQIM), sprijinea rebelii prin pregătire militară. Grupul activează în mai multe ţări din regiune şi are un program islamist internaţional.

După răspândirea conflictului în nord, rebelii au acaparat mai multe zone, dar în acelaşi timp au fost iniţiate proteste în capitala Bamako din cauza proastei gestiuni a conflictului. Tuaregii din capitală au fugit de frica represaliilor. Populaţia civilă din Kidal a fost la rândul său dislocată, o bună parte refugiindu-se în ţara vecină, Mauritania. Ofiţerii din armata guvernului erau la rândul lor nemulţumiţi de contraofensiva armatei, ceea ce a dus la o nouă lovitură de stat, în martie 2012. Preşedintele în funcţie a demisionat, parlamentul a fost dizolvat şi constituţia suspendată. Iniţiatorul loviturii, căpitanul Amadou Sangogo, a promis că va înăbuşi conflictul, dar proasta înarmare a cauzat încă o înfrângere în faţa rebelilor. După acest eveniment, Mali se află într-o instabilitate şi mai mare. Kidal, Timbuktu şi gao au căzut relativ uşor în mâinile opozanţilor, iar pe 6 aprilie Azawad a fost declarat stat independent.

Puterea a revenit apoi lui Dioncounda Traoré şi unui guvern de tranziţie. Între timp, alianţa dintre MNLA şi grupările islamiste a început să se clatine. Ansar Dine, AQIM şi Mişcarea pentru Unitate şi Jihad în Africa de Vest (MOJWA) şi-au întors armele împotriva tuaregilor întrucât nu erau de acord cu planul acestora de a seculariza noul stat, ci insistau pe introducerea Shariei. În oraşele pe care le-au cucerit, islamiştii au interzis dansul, barurile, fotbalul, muzica vestică sau malineză, iar femeile au fost nevoite să poarte văl. În iunie, tuaregii au pierdut controlul asupra oraşelor Kidal, Gao şi Timbuktu, iar islamiştii se îndreptau către sud, unde au ţintit oraşul Douentza, aşezat strategic. Neliniştile guvernului şi ale comunităţii internaţionale creşteau. ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor Vest-africane) a planificat o acţiune militară pentru a redobândi controlul în nordul Tării, dar situaţia s-a înrăutăţit înainte ca organizaţia să reuşească să trimită trupe. In ianuarie 2013, atunci când forţele rebele au preluat controlul asupra oraşului Konna şi ameninţau capitala Bamako, preşedintele s-a văzut nevoit să facă un apel către Franţa.

Forţele franceze au intervenit în Mali pe 11 ianuarie. ECOWAS şi-a grăbit şi ea operaţiunile militare planificate şi la scurt timp a trimis trupe de menţinere a păcii. Prin intervenţii terestre şi atacuri aeriene, armata din Mali şi aliaţii său au reuşit într-adevăr în săptămânile următoare să reinstituie autoritatea în majoritatea zonelor ocupate de rebelii islamişti. Aceştia au continuat însă războiul de gherilă şi atentatele sinucigaşe. Atacul de la complexul gazifer din Amenas (Algeria), unde AQIM au luat un ostatic şi au ucis mai mulţi lucrători străini, poate fi privit drept o reacţie la intervenţia franceză. MNLA a susţinut intervenţia şi a colaborat cu guvernul din Mali şi cu forţele din afară, ceea ce a uşurat tuaregilor redobândirea controlului în zona Kidal. Aceştia au renuntat însă la pretenţiile de independenţă. În aprilie, forţele franceze au părăsit regiunea şi au transferat responsabilitatea celor africane, dar rezoluţia Naţiunilor Unite prevedea trimiterea unor forţe suplimentare pentru a păstra siguranţa şi a contribui la refacerea stabilităţii în regiune, precum şi la apărarea civililor şi relocarea refugiaţilor: United Nations Multidimensional Integrated Stabilization Mission in Mali (MINUSMA). S-a semnat şi un acord de pace între guvern şi tuaregi, după care s-au organizat alegeri. Noul preşedinte, Ibrahim Boubacar, ales în august 2013, a primit sarcina de a conduce refacerea ţării după lungul şir de războaie din ultimii ani.  

Dezastrul din Mali are însă cauze vechi. Violenţele îşi au originile în tensiunea dintre modernitate şi tradiţionalism, întruchipate pe de o parte de autoritatea prezidenţială, iar pe de altă parte de comunităţile tribale de tuaregi. Lipsa unui echilibru între cele două a fost înăsprită şi de moştenirea colonialismului european, care a neglijat atmosfera multiculturală sensibilă din Mali prin dislocarea tuaregilor şi ameninţarea la adresa autonomiei lor politice. Revolta tuaregilor a fost urmarea a decenii de excludere din viaţa politică şi de discriminări economice. Să nu uităm că, la conferinţa de la Berlin din 1884-85, puterile europene au trasat graniţele unor teritorii artificiale şi au lăsat anumite familii sau grupuri etnice la conducerea noilor state, ceea ce a reprezentat o mare problemă pentru societăţile unde existau doar câteva grupuri rivale. Tuaregii care dominau nordul din Mali au fost afectaţi de aceste schimbări: conducerea guvernului aflat în sud a lansat o provocare la adresa societăţii lor bazate pe clanuri şi conduse de căpetenii, societate care nu se mai simţea reprezentată într-o ţară în care toate serviciile (sociale, financiare, de sănătate, etc.) erau concentrate în zona cu populaţia cea mai scăzută.

Succesul iniţial al rebelilor s-a bazat mai mult pe slăbiciunea guvernului, incapacitatea de a gestiona un spaţiu atât de vast şi susţinerea populară, iar influxul de extremişti a fost în mare parte o consecinţă a vidului de putere produs de conflictul dintre tuaregi şi guvern, la rândul său rezultat al instabilităţii post-coloniale. O instabilitate care de altfel a favorizat acapararea instituţiilor statului de către diverse elite corupte care se folosesc de ele pentru atingerea propriilor scopuri. În Mali, viitorul ţării va depinde în mare măsură de cât de capabili sunt actanţii politici de a lua în calcul doleanţele diverselor grupuri etnice, între care cel mai important rămâne cel al tuaregilor.

surse: Globalis.se, HarvardPolitics.com