Cine a profitat de cultul lui Ceauşescu?

Pentru liderul comunist, cultul personalităţii a fost un model de ineficienţă. Popularitatea sa, imensă la sfârşitul anilor ’60, s‑a spulberat cu totul în 20 de ani. În schimb, cultul personalităţii s‑a dovedit extrem de profitabil pentru cei care l‑au întreţinut.

Cultul personalităţii în „cazul“ Nicolae Ceauşescu este unul dintre cele mai fascinante capitole din istoria comunismului românesc – aceasta astăzi, pentru că în epocă a fost unul dizgraţios, care a atras asupra României şi românilor (mai ales în anii ’80) ironiile şi consternarea lumii libere.

Din acest punct de vedere, cazul Conducătorului României socialiste (1965 – 1989) rămâne unul demn de manualele de ineficienţă politică. Nicolae Ceauşescu era, la finele anilor ’60, un lider efectiv popular la el acasă – atingând probabil o cotă de credibilitate unică până atunci în istoria comunismului autohton. Ei bine, viitorii „arhitecţi ai cultului“ lui Ceauşescu au lucrat, de fapt, împotriva acestei stări de fapt promiţătoare.

În următorii 20 de ani, cultul personalităţii, care a început aproape imediat după gestul curajos din 21 august 1968, de condamnare a intervenţiei sovietice în Cehoslovacia, n‑a adus nimic benefic credibilităţii liderului român. Doar a accentuat impresia din ce în ce mai pregnantă de caricaturizare involuntară a unui om de care speranţele românilor, în vara lui 1968, se legaseră sincer. Deloc paradoxal, la apogeul cultului personalităţii (adică ultimii ani ’80) Ceauşescu era mult mai puţin popular în România decât fusese mai înainte ca acest cult să înceapă.

Cum a fost posibil? De ce a fost posibil? Iată întrebări pe care trebuie să ni le punem, pentru că această industrie a elogiului care a fost cultul personalităţii Conducătorului în anii ’70 şi ’80 vorbeşte, desigur, despre Nicolae Ceauşescu, despre ambiţiile şi complexele sale – dar, mai ales, ea vorbeşte despre noi, societatea românească în care acel Ceauşescu a devenit posibil.

Rădăcinile cultului Conducătorului

În opinia mea, cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu are trei surse de alimentare:
1) „tradiţia naţională“ – vezi, de exemplu, cazul regelui Carol al II‑lea. Personal, nu cred că acest monarh a avut un autentic „cult al personalităţii“ (deşi se pot găsi cu uşurinţă artefacte care seamănă până la identitate cu cele din cazul Ceauşescu).

La Carol al II‑lea se manifestă mai curând un anume „mit al Conducătorului“ – care este parte integrantă, cred, din cultura noastră politică. Românii au o anumită manieră de a se raporta la cei care‑i conduc şi agreează mai cu seamă liderii care ştiu să‑şi impună autoritatea („mâna de fier în mănuşa de catifea“). Mitul Conducătorului nu este toxic prin el însuşi (şi americanii, şi evreii, francezii ş.a. au cultul „părinţilor fondatori“, „eroilor“ etc.). Deosebirea, în cazul nostru, este că deseori începem mitificarea personajelor cât ele sunt încă în viaţă – precum cazul lui Carol al II‑lea, ulterior Ceauşescu. De remarcat: regimurile autoritare sunt un teren fertil pentru cultul liderului.

2) rădăcina stalinistă ‑ în imaginarul politic propus de PCR după 1968, Ceauşescu a ocupat, de fapt, locul pe care Stalin îl deţinuse aici la începutul anilor ’50. Omniscient şi plurivalent, Conducătorul – Ghid ‑ Protector, căpăta calităţi cvasi‑divine. O posibilă explicaţie? În România preponderent ortodoxă de după 1948 (ca şi în Rusia de după 1918), Dumnezeu a fost scos forţat din ecuaţia socială, dar sentimentul religios (nu foarte rafinat) al populaţiei nu a putut fi eradicat peste noapte.

În plus, „militantul viril“ este (după modelul lui Stalin) un ethos discursiv propriu tuturor partidelor comuniste1. Ca şi în cazul lui Stalin – al cărui cult s‑a dezvoltat în anii ’30 într‑un climat de insecuritate, când URSS se autodescria ca fiind înconjurată din toate părţile de inamici – cultul lui Ceauşescu are şi el la bază inclusiv o insecuritate manifestă: posibila ameninţare a URSS‑ului lui Brejnev (în anii ’70) la adresa unui lider român rebel şi „independent“2.

Pierzându‑şi legitimitatea în faţa Moscovei, Ceauşescu (şi garnitura sa) va încerca să‑şi întărească legitimitatea în interior, acasă. Cultul personalităţii sale va fi excrescenţa acestei dorinţe mereu sporite de legitimare.

3) modelul asiatic. Vizita efectuată în câteva ţări din Asia (mai ales China şi Coreea de Nord), în 1‑24 iunie 1971, îl marchează profund pe Ceauşescu. Mulţi văd aici explicaţia „tezelor din iulie ’71“, care aveau să pună capăt promiţătoarei liberalizări începute în 1965.

Aceasta e o explicaţie cu care nu sunt de acord, din două motive. Întâi, Ceauşescu şi‑a lansat propria „revoluţie culturală“ nu în 1971, ci în 1968 – numai că atunci opinia publică (internă şi externă) a înregistrat mai curând fronda lui antisovietică. În al doilea rând, oricum, Mao Ţe Dun sau Kim Ir Sen nu pot fi acuzaţi de „devierea“ lui Ceauşescu din simplul motiv că ei au fost vizitaţi de mai mulţi lideri comunişti, dar nici unul dintre aceştia din urmă nu şi‑a construit acasă un cult similar celui ceauşescian.

Creatorii şi beneficiarii

Aşadar, se poate spune că – măcar în parte – cultul lui Ceauşescu apărut odată cu anii 1968‑’69 a jucat iniţial şi rolul unei forme de rezistenţă la adresa Moscovei. Mesajul ce se dorea transmis era acela că în spatele lui Ceauşescu se află un partid şi un popor care‑l susţin neabătut.
Dar, de‑a lungul anilor ’70 şi mai ales în teribilii ani ’80, cultul liderului a depăşit orice limite raţionale, căzând în ridicol şi autopastişă. O altă precizare necesară: acest cult nu este, propriu‑zis, creaţia lui Ceauşescu. Ci a unei armate de activişti, artişti, oameni de litere şi ziarişti care, din pur interes – şi mai puţin din convingere – şi‑au dat seama că slăvirea Conducătorului poate deveni o afacere profitabilă.

Ceauşescu, îmbătat de putere şi incapabil să discearnă absurdul situaţiei, a fost doar destinatarul cultului personalităţii. Dar autenticii beneficiari au fost cei care, de pe urma cultului, au câştigat bani, poziţii sociale, vize în paşaport ş.a.m.d.

Cine a comandat poemele şi tablourile?

Pictura lui Constantin Piliuţă, „Eroii neamului”

Un lucru e clar: Ceauşescu nu s‑a pictat singur şi nici nu şi‑a dedicat poeme scrise de el. Adevărul este că nici măcar nu a pozat vreunuia dintre zecile de pictori care l‑au imortalizat în tablouri. Artiştii care doreau să facă opere înfăţişându‑l pe Conducător se inspirau din fotografii – multe dintre ele gata retuşate, furnizate de laboratorul foto oficial aflat într‑o aripă a Casei Scînteii, acelaşi care furniza cele mai multe poze presei române.

Artişti plastici şi poeţi, compozitori sau realizatori TV au demarat o aiuritoare competiţie pentru favorurile liderului (şi pentru banii statului). Aniversările liderului devin adevărate târguri în această industrie a slugărniciei. Primul „volum omagial“ dedicat lui N. Ceauşescu apare în ianuarie 1973, iar în următorii 15 ani vor apărea altele, la multe edituri din ţară.

Unii autori, veleitari, se zbat să ajungă între paginile lor; alţi autori, mai cunoscuţi, sunt publicaţi acolo fără să li se ceară acordul. La Congresul al XI‑lea al PCR (1974), un delegat, Gheorghe Cioară, propune alegerea pe viaţă a lui Ceauşescu în fruntea partidului – ceea ce liderul refuză, mărinimos. Aniversarea vârstei de 60 de ani a Conducătorului (ianuarie 1978) declanşează o beţie a cuvintelor (sau imaginilor) fără precedent. „Cârmaci înţelept“, „conducător vizionar“, „strateg genial“, „stegar viteaz“, „al nostru Erou“, „Eroul naţiunii“, „neobosit Erou“, „cel mai de seamă Erou printre eroii neamului“, „Eroul păcii mondiale“, „ctitor de geniu“, „carpatic scut“, „simbol viu al năzuinţelor“, „stejar de vis, de‑avânt, de omenie“, „vântul care mişcă pădurea“, „marele tribun al neamului“, „fiu luminat al patriei“, „titan modern“, „marele contemporan“, „fondatorul României socia­liste“ – acestea şi alte formule de gen vor face carieră, într‑o spirală a elogiului ce atinge aberaţia.

O Dacie pentru un tablou

În toamna lui 1977, pictorul Constantin Piliuţă realizează un tablou emblematic: sub titlul „Eroii neamului“, în pictură se vede Ceauşescu stând la o tribună, iar în spatele lui apar Burebista, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Al. I. Cuza şi Nicolae Bălcescu – adică două milenii de Istorie îşi dau mâna pentru a legitima Conducătorul socialist al prezentului. Atunci sau în anii următori, artişti precum Ion Jalea, Sabin Bălaşa, Viorel Mărgineanu (primul pictor al „Casei din Scorniceşti“), Dan Hatmanu (autorul unui stupefiant tablou în care Ceauşescu ciocneşte un pahar cu Ştefan cel Mare!), Ion Bitzan, Vasile Pop Negreşteanu, Eugen Palade, Corneliu Brudaşcu, Eftimie Modâlcă, Valentin Tănase ş.a. se întrec în a‑l surprinde pe lider în cele mai avantajoase ipostaze.

Sursa lor de inspiraţie sunt fotografiile puse la dispoziţie de un laborator special din incinta Casei Scînteii (cel care retuşa imaginile foto pentru ziare şi Agerpres). Un tablou cu Ceauşescu bine făcut putea aduce artistului între 40 şi 60 de mii de lei (un autoturism Dacia costa în acei ani circa 70.000 de lei), în măsura în care el era achiziţionat de stat şi trimis în instituţii din ţară sau ambasade din străinătate. Treptat, în lumina cultului intră şi soţia liderului, Elena Ceauşescu.

Din vorbe, culori şi imagini, lui Ceauşescu i se construiesc mai multe faţete mitice: revoluţionarul de profesie; teoreticianul unei noi ordini mondiale; campionul păcii; arhitectul unei noi Românii; eroul independenţei; garantul unităţii naţionale; cel mai iubit fiu – sau părinte – al naţiunii ş.a.
Toate aceste complimente au fost înşelătoare şi contraproductive. În loc să‑l apropie de popor, cultul personalităţii l‑a făcut pe Ceauşescu indezirabil în inima şi mintea propriilor supuşi.

Astfel încât în decembrie 1989, la doar o lună după ce fusese reales în unanimitate în fruntea PCR, Ceauşescu şi soţia lui aveau să fie abandonaţi la marginea unui câmp. Iar ultima culoare a vieţii lor avea să fie roşul propriului sânge, la picioarele unui zid muşcat de gloanţe.

NOTE:
1. Marc Augenot, „Masses aveulies et militants virils“, în „Politix“, nr. 14, 1991, p. 79.
2. Pentru o imagine asupra amestecului de mândrie şi de teamă existent la Bucureşti după august 1968, v. Dumitru Popescu, „Panorama răsturnată a mirajului. Cronos autodevorîndu‑se. Memorii“, vol II, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 136‑139.