Cele mai noi state ale lumii

În 2014 scoţienii erau puşi în faţa unei mari decizii privind direcţia regiunii lor. Dacă s-ar fi separat, ar fi devenit cel mai tânăr stat al lumii. Aruncând o privire în istoria recentă a lumii, vom constata că graniţele se modifică mai repede decât am crede, într-un context internaţional din ce în ce mai tensionat. Schimbările, desigur, aduc cu sine noi provocări şi instabilitate.

Sudanul de Sud este cel mai nou stat al lumii. Si-a declarat independenţa pe 9 iulie 2011, separându-se de provinciile majoritar arabe după un război civil de zeci de ani. SUA au jucat şi ele un rol important în obţinerea statutului. Tânărul stat se confruntă însă cu probleme majore, printre care sărăcia generalizată, conflicte interne între numeroasele grupuri politice şi resursele naturale neexploatate. Degenerarea în alt război civil a cauzat exodul a 1 milion de persoane.

Kosovo şi-a independenţa faţă de Serbia pe 17 februarie 2008. Zona se afla sub administrarea ONU din 1999, când NATO a forţat retragerea trupelor lui Slobodan Milosevic din provincia puternic divizată etnic. Statul nu a fost recunoscut de toate ţările membre ONU şi din motive de securitate nici nu a cerut să facă parte din organizaţie. Kosovo post-independent se confruntă cu economia slab dezvoltată, rata de şomaj uriasă, diviziunile etnice.  

În 2006 Serbia şi Muntenegru s-au separat în 2 state, după ce în 2003 proclamaseră o uniune statală. Referendumul din Montenegro a fost decisiv, populaţia votând sfârşitul uniunii. De la declararea independenţei, Muntenegru a depus candidatura pentru UE, a intrat în Organizaţia Comerţului Mondial şi a rechemat din exil familia regală. În general ţara are o evoluţie favorabilă. Serbia urmează şi ea politici pro-europene, păstrând totuşi şi cooperarea tradiţională cu Rusia.

Timorul de Est şi-a dobândit independenţa pe 20 mai 2002, deşi referendumul care a decis în favoarea acesteia s-a ţinut cu ani în urmă. După acesta însă regiunea a fost supusă violenţelor din partea miliţiilor pro-indoneziene, iar ONU a trimis forţe pentru stabilizarea. Indonezia oricum provocase pagube odată cu invaziile imediat după retragerea puterii coloniale Portugalia. Evoluţia ţării este una bună, datorită profiturilor de pe urma rezervelor mari de petrol.

O menţiune merită şi Osetia de Sud, zonă separatistă din Georgia, a cărei independenţă declarată încă din 1990 a fost recunoscută abia în 2008 în urma războiului ruso-georgian, dar numai de către un număr mic de state, precum Rusia, Nicaragua sau Venezuela. Statul nu are deci parte decât de o recunoaştere extrem de limitată, fiind una din acele zone gri de conflicte îngheţate din spaţiul post-sovietic. Disensiunile politice şi situaţia economică precară menţin Osetia într-o tensiune permanentă.

Şi în anii ’90 s-au emancipat spre independenţă o serie de state, printre care Palau în Micronezia, Eritreea care a alungat forţele etiopiene, Cehia şi Slovacia (divorţul de catifea).