Carol al II-lea - Zizi Lambrino: un divorţ regal cu iz de tabloid

Autor: Vartan Arachelian | 14607 vizualizări
Zizi Lambrino
 Principele Carol, Ion Lambrino, Eugenie Alcaz (pe rândul de jos). În mijloc, de la stânga spre dreapta: Zizi Lambrino şi Marie

S-a scris şi s-a vorbit mult despre căsătoria morganatică a prinţului Carol cu Ioana Lambrino. Se ştie însă mai puţin despre existenţa unei convenţii intervenite între părţi, la 14 iulie 1921, adică la un an şi jumătate de la pronunţarea hotărârii de anulare a căsătoriei şi la şase luni de la naşterea copilului Mircea-Grigore, primogenitura. O convenţie, cum se numeşte ea în termeni juridici, un târg, cum aveau s-o denunţe cârtitorii monarhiei!

Oricum s-ar numi actul încheiat, nu încape nicio îndoială că preţul plătit de Banca Generală a Ţării Româneşti, din surse proprii sau din conturile Casei Regale, în patruzeci de rate semestriale, era menit să secretizeze pentru douăzeci de ani intimităţi sensibile nu doar pentru fostul ei soţ, dar şi pentru viitorul monarhiei.

Click aici pentru a vedea mai multe imagini inedite

Totul se aranjase în culisele puterii. Documentul, scris de mână, pe şase pagini ministeriale, e redactat sobru, sec, un contract comercial perfect, un contract beton, care merită să figureze ca model de urmat de experţii în conciliabule comerciale. Era menit să acopere juridic orice eventualitate litigioasă. Fusese semnat între „Banca generală a ţării româneşti, în virtutea vărsământului primit şi a instrucţiunilor care-l însoţesc şi care devin condiţiunile prezentei înţelegeri către dna. Jeanne Lambrino“.

Nu ştim cine negociase pentru fosta soţie, dar preţul obţinut ni-l recomandă ca un excelent profesionist al baroului bucureştean. Banca, după ce acoperea cu 500.000 de lei cheltuielile de după divorţ ale Ioanei Lambrino, urma să transfere la o mare bancă pariziană un capital de 2.200.000 de franci, din care beneficiara trebuia să primească semestrial o rentă de 5%, adică 110.000 de franci francezi. După douăzeci de ani, Ioana Lambrino urma să intre în posesia întregului capital, adică să devină stăpână pe vaca grasă care-i va fi asigurat ei şi băiatului rezultat din această căsătorie un trai mai mult decât decent.

Condiţiile puse, Ioanei Lambrino

Niciun eveniment sau accident care putea interveni în existenţa ei nu era lăsat fără o soluţie, aşa că Ioana Lambrino, intrând în silentio stampa, va avea traiul asigurat! Bunăoară, dacă ea găsea de cuviinţă să-şi cumpere o casă, exista o rezolvare pentru a face acest lucru. Dacă ar fi hotărât să se recăsătorească avea posibilitatea să primească 800.000 de franci, iar renta rămânea tot de 5%, dar din suma diminuată la 1.400.000 de franci. Ce i se cerea în schimb?

„Dna. J. Lambrino se obligă a nu ridica nici un fel de pretenţiuni şi a nu face nici un alt act vexatoriu sau dăunător pentru vreunul dintre membrii familiei Regale, oricare ar fi el. Dna. J. Lambrino se declară încă răspunzătoare de orice alt asemenea act, care s-ar comite, fie de către un membru al familiei sale, fie chiar de către o persoană străină, când autorul actului ar comite cu ajutorul informaţiunilor date de dânsa sau sub inspiraţiunea sa. În caz de abatere de la aceste îndatoriri, oricare ar fi ea, sau de comiterea din partea altuia a unui act, de care este astfel răspunzătoare, dna. J. Lambrino va fi decăzută din toate drepturile nerealizate încă, care decurg din prezenta convenţiune. Decăderea va fi urmarea de drept a abaterii sau a răspunderii şi vor fi notificate, după constatarea de bancă prin scrisoare recomandată la domiciliul ales pentru această convenţiune...“

Să recunoaştem însă că cerinţele finanţatorului erau severe, ştiind că nu doar gura lumii e slobodă, dar şi presa e atât de iscoditoare încât cu greu discreţia doamnei în cauză putea fi dovedită în apărare. De aceea, avocatul ei va reuşi să obţină de la partea adversă asigurarea că nu orice zvon sau bârfă va fi un prilej de a înţărca renta. Pentru asta, apărătorul a reuşit să impună un mecanism complicat, care-i asigura clientei posibilitatea de a descuraja abuzul:

 „Orice contestaţiune din partea dnei. J. Lambrino va fi adusă la cunoştinţa băncii şi va fi adresată Primului Prezident al Curţii de Casaţiune, fie de către bancă în termen de 15 zile de la primirea ei, fie direct de către dna. J. Lambrino. Această contestaţie se va judeca de Primul Prezident şi de alţi doi Prezidenţi ai Curţii de Casaţie traşi la sorţi de Primul Prezident. Şi vor judeca în trei, iar în cazul de necompletare a numărului de trei, prin refuz sau oricare altă împrejurare, contestaţia se va judeca de Primul Prezident sau de Prezidentul cel mai vechi în grad dintre Prezidenţi, care ar fi primit însărcinarea de arbitru. Prezidenţii, sau unul dintre ei, după citarea părţilor, ascultând explicaţiunile lor verbale sau luând cunoştinţă de memoriile depuse de dânsele în termenul şi la ziua ce vor fixa, ţinând seama şi de împrejurările în care s-a comis abaterea, cu depline puteri, în ultimă instanţă, fără a fi ţinuţi de altă formă de procedură şi fără ca deciziunea lor să fie supusă opoziţiei, apelului, recursului sau revizuirei. În caz de refuz de a judeca din partea tuturor Prezidenţilor, contestaţiunea va fi supusă judecăţii unei persoane alese de comun acord de părţi, sau, în caz de neînţelegere, persoanei desemnate de Primul Prezident al Curţii de Casaţie. Judecata se va face în condiţiunile arătate mai sus pentru judecata Prezidenţilor. Judecata contestaţiunei nu va putea suspenda plata rentei, care se continuă a fi servită pentru un semestru, plata ratelor următoare rămânând suspendată de drept până la pronunţare“.

Aşa cum spuneam, această convenţiune e redactată de mână, deşi instituţiile beneficiau deja de serviciul maşinii de scris. După cum se vede şi din numărul de exemplare – câte una pentru părţi – conciliabulele fuseseră foarte discrete. Motivul e uşor de presupus, sursa acestui capital trebuia să rămână secretă; Banca Naţională a României, numită în anii ’20 Banca Generală a Ţării Româneşti, era, până la naţionalizarea comunistă din 1948, o instituţie privată. Cel puţin atunci, în deceniul trei al secolului trecut, liberalii deţineau capitalul ei şi probabil că tot ei aveau să finanţeze despărţirea „amiabilă“ de soţia morganatică a viitorului monarh

Ofertă făcută unui editor american: „Cartea mea e gata“

Stabilită împreună cu fiul ei la Paris, Zizi avea să urmeze, un timp, obligaţiile asumate. Dar, în acea perioadă, avea să se preocupe de redactarea „cărţii vieţii ei“. Chiar dacă nu ştia când avea să fie oportună publicarea ei. Prilejul apăru după aproape cinci ani, la cumpăna dintre anii 1925 şi 1926. Carol provocase o a doua criză dinastică. Tot pentru o femeie. În locul unei brunete, o roşcovană. Situaţia monarhiei era mult mai gravă decât după escapada de la Odesa. Încurcat cu Elena Lupescu, el părăsea nu doar poziţia de moştenitor al Tronului, dar şi soţia, copilul de patru ani, Mihai, şi, o dată cu ei, ţara. Probabil că această furtună care slăbea Tronul o făcu pe Zizi să se repeadă la Bucureşti. Nu pentru a o salva, desigur; venea în ţară pentru a cerceta îndeaproape în ce măsură acest eveniment putea să-i afecteze interesele, dar şi să vadă dacă nu apar oportunităţi pentru a ameliora statutul ei şi al fiului.

Sosirea în Capitală, la 8 ianuarie 1926, e reperată de Siguranţa Generală. O sinteză a filajului la care a fost supusă Zizi e redactată la 11 martie 1926, la două luni după sosirea ei la Bucureşti. Fie pentru că vizita „obiectivului“ filat s-a prelungit atât de mult, în ciuda obligaţiei contractate în scris, fie din motive informative, cum ar fi luarea în supraveghere şi cercetare a celor contactaţi de ea. Nu ştim când avea să se reîntoarcă la Paris, dar, deşi venită la Bucureşti la începutul lui ianuarie, o lună mai târziu (la 1 februarie) se afla tot la hotelul Athènée Palace, unde „a sosit şi a descins la acelaşi hotel (…) mama sa Frusina Lambrino împreună cu copilul Lulu şi guvernanta Louce Berthe”.

Urmează o lungă listă de persoane care au ­frecventat-o pe Zizi la hotel sau pe care ea le-a frecventat în oraş. Sunt adăugate adresele, raporturile, prietenii şi rudele cu care a intrat în contact. Din filajul de atunci ne atrag atenţia numele lui Constantin Mille, directorul ziarului „Lupta“, cu care Zizi „avea convorbiri telefonice, vizite în familie şi la gazetă, ei se înrudesc“, cu maiorul Epaminonda Arghiropol, „este de la Marele Stat Major al armatei (secţia operaţii) cu care Zizi Lambrino avea dese convorbiri“, cu reprezentantul oficiului comercial englez, Louis Johnston etc. Probabil că în arhivele serviciilor secrete sunt mai multe înscrisuri care ar putea lumina motivaţiile vizitei Ioanei Lambrino la Bucureşti, ca şi riscurile pe care şi le-a asumat prelungindu-şi şederea. Probabil că vizita a avut darul să îi lumineze calea pe care urma să meargă, după reîntoarcerea acasă – adică pe Rue Borghese 64, Neuilly-Paris, Franţa –, în anul abia început, 1926.

În primăvară va începe ostilităţile. Dacă ar fi să le comparăm cu o partidă de şah, primul gând ar fi că ea, jucând cu albele, preferase gambitul reginei. Regina Maria tocmai începuse o vizită în America. Nu era singurul motiv pentru care Zizi se adresa unui editor american cu oferta manuscrisului, deja pritocit, în ale cărui şanse de a fi un best seller credea cu îndreptăţire. Cititorii de după Marele Război, ca şi noi astăzi, adorau poveştile romanţioase şi, în special, cele cu prinţi şi prinţese care se iubeau şi se urau cu pasionalitatea târgoveţilor. Iată oferta făcută editorului de peste Ocean, la 18 octombrie 1926:
 „Dragă domnule Stuart, Aşa cum i-am spus în aprilie trecut prietenului dumneavoastră, domnul Winkler, sunt gata să reiau cu dumneavoastră discuţia privind publicarea cărţii mele.

N-am făcut-o până acum pentru că am crezut că momentul prielnic a trecut şi că trebuie să aştept un prilej mai potrivit pentru o asemenea publicare. Sosirea reginei Maria în America îmi oferă ocazia potrivită. Cartea mea e gata; ea conţine povestea adevărată a vieţii mele şi toate împrejurările extraordinare prin care am trecut Prinţul Carol şi cu mine. În carte sunt fotografii precum şi scrisori ale Prinţului Carol care vin să confirme spusele mele. Se va înţelege din ce scriu cine este Regina Maria şi care este adevăratul ei caracter.

Sunt sigură că această carte prin întregul ei va interesa mult publicul american. Cartea e scrisă în franceză, dar dumneavoastră o veţi putea traduce în America. Dacă îmi răspundeţi de urgenţă vă voi trimite imediat documentele astfel încât cartea să apară în timpul şederii Reginei în America sau imediat după plecarea sa. Vă cer pentru carte o sută de mii de dolari şi 3% din vânzarea ei. Suma de o sută de mii de dolari reprezintă capitalul meu actual pe care l-aş pierde în urma publicării cărţii. Deci trebuie să fiu asigurată în această privinţă. Sunt dispusă, de asemenea, să vin în America pentru o filmare, dacă aceasta ar fi foarte avantajoasă materialmente şi dacă dumneavoastră vă însărcinaţi cu toate cheltuielile privind deplasarea şi sejurul acolo.

Fiul meu, micul prinţ Mircea – a fost foarte grav bolnav – este acum în convalescenţă. Înţelegeţi, dragă domnule Stuart, că dacă intentez acest proces – care va începe la sfârşitul lui octombrie – şi dacă fac publică povestea vieţii mele este doar din obligaţia de a mă sacrifica pentru copilul meu al cărui singur sprijin sunt eu. Poate că America, cea mare şi generoasă, mă va ajuta şi mă va susţine, chiar dacă ex-soacra mea, Regina Maria, este pe cale să o seducă cu zâmbetul ei pentru a-şi face reclamă. Vă cer un răspuns telegrafic şi, dacă propunerea mea vă convine, vă rog să trimiteţi urgent o persoană autorizată cu un contract în regulă şi eu vă voi remite cartea. Sper să pot conta pe simpatia dumneavoastră şi ştiu că luând această afacere în mâinile dumneavoastră o veţi duce la bun sfârşit cu onestitate. Primiţi, domnule, asigurarea înaltei mele consideraţii, Princesse J. Lambrino, 64 Rue Borghese, Neuilly-Paris, France“.

Oare această misivă a apucat să treacă Oceanul? Copia ei dactilografiată şi corectată cu creionul am găsit-o în arhiva Casei Regale. Cum a fost ea sustrasă, nu ştim, dar, oricum, face parte din acelaşi film. Tot aici, în arhiva Casei Regale, se află, decodată, şi următoarea telegramă, „strict confidenţială“, adresată de Legaţia României din Paris Ministerului de Externe de la Bucureşti:

 „Am fost chemat astăzi de A.S.R. Principele Carol I (sic!) care m-a rugat să Vă previn că doamna Zizi Lambrino pregăteşte în colaborarea unui publicist american o carte care va fi publicată în America. Această carte conţine atacuri şi aluziuni injurioase şi calomnioase la adresa Suveranilor noştri şi mai cu seamă M. S. Regina“.

Te bate gândul că nu doar epistola destinată să treacă Oceanul, dar şi obiectul negociat, manuscrisul, căzuse în mâinile serviciului secret. Să fi fost ex-Principele Moştenitor cel care beneficia de serviciile acestui... serviciu de informaţii secrete?

Timp de un sfert de veac, cartea redactată în franceză avea să rămână în manuscris şi publicată abia în 1950, la Paris, sub titlul Soţul meu, Carol al II-lea. Dar anul 1926, când fiul doamnei Zizi Lambrino împlinea vârsta şcolarizării, este şi anul primei tentative de a încălca acea convenţiune secretă încheiată cu Casa Regală, nu doar prin tentativa de a publica o carte în care să-şi povestească viaţa. Dincolo de avantajele unui scandal din care spera să tragă alte avantaje, succesul editorial din Statele Unite i-ar fi adus capitalul necesar să suplinească renta viageră asigurată de la Bucureşti, pe care ar fi pierdut-o. Nu i se urâse, cum se zice, de traiul decent, ca să nu spunem luxos, asigurat prin preţul plătit, ci fusese constrânsă să încalce legea tăcerii de o scadenţă care nu suporta amânare: vârsta la care fiul ei trebuia să meargă la şcoală.

Zizi îşi dorea pentru fiul ei numele regal

Avea să fie un război lung care, nu peste mult timp, va face secolul! În octombrie 1926, după cum aflăm din scrisoarea adresată editorului american, copilul era în convalescenţă după o suferinţă nespecificată. Urma să fie elev în clasa întâi. Înscrierea copilului s-a izbit de o chestiune formală. Şi anume, dorinţa îndreptăţită a mamei de a repara absenţa din certificatul de naştere a numelui tatălui. Altfel spus, ea urmărea să dobândească pentru Mircea-Grigore numele regal pe care Justiţia română i-l refuzase. Pour raisons politiques, după cum scrie „Le Quotidien“, unul dintre numeroasele ziare franţuzeşti care avea să se ocupe de acest scandal declanşat înainte de a se fi potolit vâlvătaia produsă de renunţarea la Tron a lui Carol. Le proviseur du lycee Michelet, directorul de studii, n-a putut satisface dorinţa mamei de a-l trece pe Mircea în registrul şcolii ca fiu al lui Carol, „ex-prince de Roumanie“.

Tribulaţiile acestui proces au toate ingredientele unui film tematic cu care Hollywood-ul câştigă de un secol piaţa internaţională. Personajele care se confruntă nu sunt nişte anonimi, ci au identităţi cu mare potenţial mediatic, se expun voluntar reflectoarelor opiniei publice. Şi asta nu oriunde, ci chiar în Franţa republicană şi liberală! Speţa procesului e soarta unui copil venit pe lume în urma unei înfocate poveşti de dragoste, în plin război, care a sfidat barierele impuse de o instituţie... feudală; victima e, nu-i aşa?, un copil inocent căruia i se refuză paternitatea reală din motive de castă, un copil condamnat să fie batjocura viitorilor colegi de şcoală, ca bastard, deşi e primul născut al viitorului Rege al României.

Procesul – care urma să se desfăşoare la Paris, capitala primei ţări din lume care desfiinţase nu doar monarhia, dar şi inegalitatea oamenilor pe criterii de castă – era menit să acuze tocmai nedreptatea produsă unui descendent al ilustrei familii dinastice, Hohenzollern, a cărei ramură valahă introdusese interdicţia vexatorie ca vlăstarele sale să nu se căsătorească cu băştinaşe etc. etc. Scandalul va ţine mult timp prima pagină a presei pariziene. Nu însă şi la Bucureşti…



Comentarii

:)

Ce-i drept e o chestiune controversata! Dar asa de amorul istoriei interbelice se poate spune ca e o lectura placuta. O sursa asupra vietii amoroase a regelui Carol II o constituie cartea Barbarei Cartland. Pentru amatorii de senzational recomand capitolul "Quinta regala" din volumul al II-lea al llui Petru Dumitriu- "Cronica de famile". Enjoy!

Postat de: Anonymous, 09 Noiembrie 2010 |

Veritabil rege???

Sa fim seriosi ! Mihai si veritabil rege !!!!! vai de noi. Rege cu o herghelie de iepe pe care vrea sa le capatuiasca si cu o parodie de asa zisa regina care nu stie o boaba romaneste. Sa ne mai lase in pace neam de degenerati genetic.

Postat de: Anonymous, 08 Noiembrie 2010 |

PRECUPEATA

o practica la indemina fiecarei parasute,vinatoarea de zestre si faima.deja lucra pe la spate familia regala,prin contactarea unui editor american,ca sa-i publice detractarile si facaturile intrate in cap de cind era minora.si ca dovada,nu se multumea cu ce ii dadea casa regala in urma santajului,aici insumind un trai de lux si huzur,ci pretentii de asa zisa fosta sotie a printului,viitorul rege dictator si totodata inconsecvent in viitorul mariaj cu elena,fiica regelui constantin al greciei si mama a viitorul si veritabilului rege al romaniei,MIHAI-I.

Postat de: Anonymous, 07 Noiembrie 2010 |

Publică un comentariu nou

By submitting this form, you accept the Mollom privacy policy.
Credeţi că achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1925 a fost justă?
Te abonezi la Historia şi câştigi
Aboneaza-te la NEWSLETTER
 

HISTORIA, Nr. 155, Decembrie 2014

HISTORIA, Nr. 155, Decembrie 2014 -
14 Decembrie 2014

Discuția despre ceea ce s-a întâmplat în România acum 25 de ani nu se va încheia niciodată. Un sfert de secol se dovedește a fi o perioadă de timp prea scurtă pentru a permite o abordare rece, departe de patimile umane și mai ales de cele politice. Dar, ca în multe alte cazuri, lucrurile se pot vedea mai bine dacă încercăm o privire de la distanță în locul uneia prea apropiate. Ce s-a întâmplat în 1989 în lume, nu numai în România?

Vedeţi mai multe detalii
Realitatea.net

Popular content
Soluţie implementată de Tremend
SATI