Bătălia din Codrii Cosminului – legenda

 

Vai, câte întâmplări minunate s-au petrecut în istorie! o auzii într-o zi pe Oana. Când o să le aflu oare pe toate? Că eu pe toate vreau să le ştiu. Dorinţa asta m-a îndemnat să mai istorisesc încă o întâmplare de pe vremea lui Ştefan vodă cel Mare. Şi am început:

- Măi copii, după ce i-a cuminţit pe tătari, pe turci şi pe alţi duşmani care cutezaseră a lovi ţara, Ştefan vodă avea linişte la hotare. Toţi vecinii îi erau acum prieteni. Aşa că se odihnea, tihnit, în casa lui domnească din Suceava. Se bucura de belşugul ţării şi de pace. Dar iată că într-o zi, spre toamnă, vine o veste rea: regele polonilor, numit Ian Albert, trece hotarul de la miază-noapte, cu oaste mare. Ştefan vodă repede trimite sol, înaintea lui, pe logofătul Tăutu să-l întrebe: „Unde te duci cu oastea, mărite rege?“

Iar acel rege Ian Albert răspunde, cu glas mieros şi cam prefăcut: “Să mă bat şi eu cu sultanul turcilor. Spune-i lui Ştefan vodă să-mi dea voie a trece prin ţara lui, că nimica n-o să-i stric şi nici o pagubă n-o să-i fac”. Atunci, logofătul Tăutu a zis, cu dojană: „Era mai bine, mărite rege, să ceri voie de a trece hotarul. Că aici nu-i ţară pustie, ci ţară românească, apărată de viteji”.

Aşa a vorbit solul. Dar acel rege trufaş l-a pedepsit pe Tăutu, punându-l în lanţuri.

Auzind de asemenea purtare, Ştefan vodă s-a supărat foarte tare: “Dacă n-ar fi îngâmfat şi ne-ar fi spus că vrea să se bată cu sultanul, îl ajutam şi noi, bucuroşi. Că sultanul are de mult gând rău asupra noastră. Iar dacă ne-a arestat solul, pe logofătul Tăutu, înseamnă că nu vine ca prieten asupra noastră. Deci du-te şi tu, vornice Boldur, sol la Ian Albert şi întreabă-l: „Cum îţi îngădui să treci prin Moldova aşa, ca prin ţara nimănui? Cum de cutezi să-mi arestezi solul, cînd solia e un lucru sfânt? Te povăţuim să te întorci în ţara ta. Că dacă vii cu gânduri mişele, ţi le-om scoate noi din cap, cu ascuţiş de spadă“…

Boldur s-a dus sol la Ian Albert, iar Ştefan vodă a poruncit oştenilor să fie gata de luptă.

Dar, în loc să asculte sfatul si să se întoarcă acasă ori să se ducă spre împărăţia turcului, cum spusese, acel rege trufaş a înconjurat cetatea Sucevei şi a început s-o asalteze. De ce? Pentru că voia să-l alunge pe Ştefan vodă şi să pună stăpân în Moldova pe un frate al lui. Ticăloasă socoteală!

Dar românii, în frunte cu Ştefan vodă, s-au apărat bine în Suceava. După câteva săptămîni regele Albert a văzut că pierde prea mulţi soldaţi în luptă. Dar, mai ales, când a înţeles că oastea românilor îl împresoară, el s-a înspăimântat. A trimis vorbă lui Ştefan, zicând: “Mă întorc în ţara mea, dacă nu mă ataci pe drum”. „Nu vei fi atacat, a zis Ştefan, dacă juri că te vei întoarce tot pe drumul pe care ai venit. Să nu te abaţi nici un pas. Să nu mai pustieşti si alte părţi ale ţării”.

De voie, de nevoie, regele Ian Albert a jurat. De jurământ însă nu s-a ţinut. A luat-o pe alt drum. Ba, a dat voie soldaţilor să facă jafuri şi nelegiuiri mari, mari de tot.

„Asa ţi-i vorba? a zis atunci Ştefan vodă. Te-nvăţăm noi minte, îngâmfatule şi călcătorule de iurămintel… Vornice Boldur, pedepseste-l cum te pricepi mai aspru”.

„Lasă-l în sama mea, mărite voievoade! Ceea ce o păţi cu nimeni n-o împărţi”.

În vremea aceasta regele Ian Albert se bucura că se apropie de hotar teafăr şi cu pradă multă. Dar, iată că, după ce a pătruns adânc într-o pădure, numită Codrul Cosminului, stejarii, fagii şi brazii cei înalţi au prins a se prăbuşi peste oastea lui, ca un potop. Fiecare arbore prăbuşit strivea zeci de oşteni de ai năvălitorului.

 

Cum se întâmpla minunea aşa? De ce se prăbuşeau copacii? Păi, încă dinainte de apropierea oştirii îngâmfatului rege, ostaşii români tăiaseră tulpinile copacilor; dar nu de tot. Îi lăsaseră aşa, numai înţâţânaţi. Şi când vornicul Boldur a dat semn de bucium, au ieşit din frunzare şi au prăbuşit toţi copacii peste acei doritori de a prăda şi cuceri ţări străine.

Vai, vai, ce mai prăpăd a fost acolo! Mii de ostaşi şi de căpitani de cei mai mari au fost nimiciţi de tulpini şi ramuri. Şi s-a făcut o vălmăşeală şi o zăpăceală, că nimeni nu-i mai dădea de cap. Mulţi din cei scăpaţi cu viaţă au cazut prizonieri în mâinile românilor.

Cu mare greutate regele Ian Albert a scăpat cu fuga. Fugind ca un fricos se vede că s-a tămăduit de îngâmfare.

,,Ce facem cu prizonierii, vornice Boldur?“ a întrebat un căpitan. „Eu zic să-i pui la plug, să ari cu ei locul unde a fost codrul, să sameni ghindă ca să crească la loc arborii doborâţi din pricina lor”.

Căpitanul a împlinit porunca vornicului Boldur. Pe locul arat de foştii oşteni ai regelui Ian Albert, a crescut un stejăriş falnic, căruia oamenii i-au zis Dumbrava Roşie, în amintirea sângelui vărsat în bătălia de la Codrii Cosminului.

Iacă aşa a ştiut Ştefan vodă şi românii lui să pedepsească pe cei prădalnici, pe cei îngâmfaţi şi călcători cuvântului dat.

*****

sursa: Dumitru Almaş, Povestiri istorice