«Am acceptat bombardarea Bucureştiului»

Într-un interviu realizat în august 1990 şi publicat acum în „Historia”, Constantin Vişoianu povesteşte detalii din culisele negocierilor de pace, din aprilie 1944, de la Cairo şi, apoi, din culisele tratativelor de armistiţiu de la Moscova.

August 1990... Graţie bunăvoinţei lui Mihai Cârciog, preşedintele Fundaţiei Expres, am posibilitatea să trec „Lacul” şi să văd America! Astfel, am putut să mă bucur de invitaţia de a merge la Washington, la Romfest, prima ediţie când se întâlneau românii din exil cu cei din ţară. TVR Liberă, prin Em. Valeriu, mi-a refuzat echipa de filmare, aşa că am redevenit ziarist de gazetă. Invitatul special la această reuniune nu avea să fie altul decât Constantin Vişoianu. Printre altele, Constantin Vişoianu mersese la Cairo, în aprilie 1944, pentru a negocia, în numele Opoziţiei, pacea cu puterile occidentale şi făcuse parte din delegaţia României la Tratativele de Armistiţiu de la Moscova. Avea atunci mai mult decât veacul. M-a prezentat domniei-sale Ion Raţiu şi m-am grăbit să obţin privilegiul de a-l vizita a doua zi. Întâlnirea noastră cu Istoria avea să aibă loc chiar în după-amiaza zilei de 23 august. Acum douăzeci de ani. M-am grăbit atunci să trimit corespondenţa săptămânalului independent „Expres-Magazin”. Iar mai târziu, când relaţiile mele cu TVRL se mai ajustaseră, să dau pe post înregistrarea făcută în condiţii, e adevărat, neprofesionale. Cum emisiunea a dispărut, ca multe altele, din arhiva TVR, pun la dispoziţia revistei „Historia” transcrierea unei părţi din confesiunea lui Constantin Vişoianu, convins că reprezintă un document istoric valoros.

Cum am trecut Dunărea în drum spre Cairo

 „Conspiraţioniştii”  din martie 1944 credeau că România avea să iasă din război printr-o situaţie simetrică, în oglindă, cu modul în care Regele Ferdinand primise la Bicaz vestea că începuse numărătoarea de sfârşit a Marelui Război. În noiembrie 1918, Grigore Gafencu, viitorul mare diplomat, pilotând un avion decolat de la Salonic, după ce trecu peste frontul german stabilit în sudul Moldovei, avea să aterizeze, în condiţii tainice, aproape de Iaşi. Aşa a primit Regele imbold să rupă armistiţiul la care fusesem constrânşi şi să pornim împotriva duşmanului o dată cu mult aşteptata ofensivă franceză din sudul Dunării. Acum, în primăvara anului 1944, lotca pescărească, ce trecea clandestin, într-o noapte fără lună, în sudul Dunării, va avea acelaşi epilog, va da românilor vestea cea bună? În misiune nu mai era Gafencu, ci Constantin Vişoianu. Însoţit de un curier diplomatic. Şi tot ca atunci teama era de nemţi…

C.Vişoianu: Noi am făcut pregătirile actului de la 23 august în afara mareşalului Antonescu. Deşi unele dintre demersurile noastre erau cunoscute, din când în când, de către Antonescu, noi nu colaboram cu el. Antonescu a aflat despre plecarea mea la Cairo. Eu trebuia să plec împreună cu Ştirbei, însă Antonescu s-a opus, deoarece eu fusesem un colaborator apropiat al lui Titulescu şi lui i se părea că politica acestuia a fost favorabilă Rusiei, căci se ştia că Titulescu întotdeauna dorise să avem pace în jurul nostru şi atunci a trebuit să plec mai târziu şi oarecum clandestin. Pogoneanu şi alţii au pregătit un automobil cu însemne diplomatice şi am plecat noaptea spre Dunăre.
 

Da, a fost un drum plin de senzaţional. Nu numai trecerea nocturnă cu barca, dar şi mai departe. Dincolo ne aştepta Naum Ionescu cu un automobil şi ne-a dus la Sofia. Eu plecasem cu un funcţionar din Ministerul de Externe, Ciurea, cu ajutorul lui urma să trimit la fiecare două săptămâni de la Cairo la Ankara corespondenţa.

De acolo pe calea ferată am ajuns la graniţa bulgaro-turcă. Cum uzanţa era ca întotdeauna să fie doi curieri diplomatici – unul reprezentând pe Cristescu, şeful Siguranţei Statului – am fost trecut şi eu pe paşaport tot curier, deşi fusesem ministru la Haga. Înainte de a pleca, am primit o telegramă ca să vin pe numele meu, de Vişoianu. M-am gândit că e imprudent să fac asta, pentru că autorităţile germane, care asigurau paza din partea bulgărească, şi-ar fi dat seama că eu reprezint Opoziţia şi aş fi căzut pe mâna nemţilor.

În aşteptarea vizei am stat la graniţa bulgaro-turcă două ore, timp în care neliniştea noastră creştea. În sfârşit, a venit un ofiţer german care ne-a dat paşaportul pe care era viza şi ne-a urat drum bun. Abia mai târziu am aflat de ce am aşteptat atât de mult şi de ce n-am fost reţinut. Englezii ne-au spus că linia telefonică cu Bucureştiul era întreruptă şi paznicii germani ai frontierei bulgare n-au avut răbdare să aştepte peste două ore.

Când am ajuns la Constantinopol, unde m-au primit englezii, am vrut să aflu de la ei care a fost pricina pentru care au ţinut să călătoresc cu numele meu – fapt periculos – şi ce credeţi că am aflat? Ei trimiseseră o telegramă ca să nu viu cu paşaportul pe numele meu. A fost o eroare de decodare a telegramei…

Am acceptat până la urmă ca aviaţia aliată să bombardeze Bucureştiul

Actele pe care le-am dus cu mine erau cunoscute de Rege; militarii au lucrat planurile pe care le-am luat cu mine după ce ei au fost încredinţaţi că suveranul aprobase aceste demersuri. Prin alte mijloace, prin intermediul misiunii sovietice din Suedia, prin doamna Kolontay, Antonescu aflase şi el de aceste tratative.

Deşi era informat prin ministrul nostru din Suedia, Antonescu nu vroia să facă un armistiţiu.
La Cairo noi am vorbit despre pregătirile noastre militare pe care le preconizam (pentru ieşirea din război – n.r.) şi aşteptam să ne vină răspunsul. Anglo-americanii ni l-au dat după două zile de la conferinţa pe care o avusesem cu ei şi ne-au spus să aşteptăm răspunsul sovietic, dar răspunsul sovietic nu venea. A trecut o săptămână, au trecut două, cinci, eu îl vedeam din când în când pe Novikov cu care vorbeam despre orice, dar nu primeam răspunsul.

După un timp, când situaţia noastră militară s-a înrăutăţit am avut impresia că Rusia pregăteşte intrarea în România fără armistiţiu. Atunci am fost să-l întâlnesc pentru a zecea oară pe ambasadorul britanic împreună cu care m-am dus la reprezentantul sovietic. Lordul Moin l-a întrebat dacă a primit vreun răspuns de la Moscova. Nu primise. „Nu poţi da încă o telegramă?”, l-a întrebat englezul. Novikov s-a uitat la noi şi a spus: „Dumneavoastră credeţi că un ambasador sovietic poate să dea o asemenea telegramă guvernului sovietic?”.

După lungi tratative, mareşalul Wilson, care comanda trupele aliaţilor din zona Mediteranei a acceptat cererile noastre urmând ca pe 26 august să trimită unităţi de aviaţie ca să bombardeze obiectivele militare din preajma Capitalei. După cum se ştie ziua de 26 august era ziua hărăzită iniţial pentru declanşarea evenimentelor. Noi comunicasem la Bucureşti că suntem de părere ca să dăm lovitura fără răspunsul sovietic, deoarece eram convinşi că Rusia sovietică vrea să intre în România fără armistiţiu, tocmai pentru a dispune de soarta ţării noastre sută la sută. Bucureştiul a acceptat punctul nostru de vedere însă evenimentele s-au precipitat prin arestarea mareşalului Antonescu în ziua de 23 august.

A urmat o noapte în care cu bietul Ştirbei ne-am frământat teribil ca să facem ceva pentru a opri o tragedie prin bombardamentul pe care aviaţia aliaţilor ar fi urmat s-o facă la data convenită cu noi. Până la urmă hotărârea noastră a fost de a lăsa ca acţiunea militară a aviaţiei anglo-americane să aibă loc ca ea să distrugă punctele de rezistenţă germane, chiar cu riscul pierderilor în rândul armatei noastre (cam cinică socoteala cu „pierderile colaterale”, nu? – n.r.). Decizia noastră s-a dovedit, din fericire, inspirată, căci bombardamentul s-a dovedit salvator; armatele române reuşiseră să se desprindă de trupele germane...

Pentru cine bat clopotele la Moscova

Fiind la Cairo am primit dispoziţia ca împreună cu Ştirbei să ne ducem la Moscova. Acolo a venit şi o delegaţie a noului guvern constituit în frunte cu generalul Sănătescu. Din această delegaţie făcea parte Pătrăşcanu, care era ministru de Justiţie, Hristu Ionel, care era expert în chestiile economice, un general, nu mai ştiu cum îl cheamă, care s-a alăturat apoi comuniştilor.

La Moscova ni s-a spus că trebuie să semnăm armistiţiul pe care îl negociasem la Cairo. Aici, la Moscova, am tot aşteptat vreo două-trei săptămâni până când am fost, într-o seară, convocaţi la Kremlin de către Molotov, care era ministrul de Externe.

Nu era seară, era miezul nopţii. Începuse să se tragă clopotele şi Molotov ne-a spus motivul pentru care bat ele: „Am ocupat Bucureştiul”. Atunci am înţeles de ce fuseserăm puşi să aşteptăm atâta timp. Şedinţa Comisiei de armistiţiu era prezidată de către Molotov, care avea alături pe Vîşinski şi alţi sovietici. Mai erau prezenţi Harimann, reprezentantul Americii, şi ambasadorul britanic.

Tratativele au început printr-o declaraţie care era o expunere a punctului de vedere românesc şi a fost făcută de către Pătrăşcanu, de mine şi de Hristu. Declaraţia a fost citită de Pătrăşcanu, care, vreau să vă spun, n-a schimbat niciun cuvânt. S-a purtat foarte frumos, a fost un bun român. După aceea au început discuţiile pe articole; toate declaraţiile de natură politică le făceam eu, cele de natură economică le făcea Hristu, un bun prieten de-al meu cu care am copilărit chiar.

Molotov ne lăsa să vorbim şi doar intervenea din când în când zicându-ne să trecem la articolul următor. Şi aşa treceam de la un articol la altul; ei luau notă de observaţiile noastre şi a doua zi veneau cu anexa la articolele la care noi făcusem observaţii serioase. Anexele, să nu credeţi că făceau concesii românilor, ci dimpotrivă, interpretau în modul cel mai rău pentru noi dispoziţiile din armistiţiu. În această situaţie, am hotărât împreună cu Hristu să nu mai facem observaţii şi aşa am trecut de la un articol la altul. Abia la sfârşit am cerut să se adauge patru articole, între care cel mai important pentru mine era ca la sfârşitul ostilităţilor militare trupele aliaţilor vor părăsi teritoriul României.

Molotov a obiectat că nu e nevoie, căci e de la sine de înţeles că la sfârşitul operaţiunilor militare ei se vor retrage, la care eu am insistat spunând că tocmai de aceea trebuie să specificăm căci noi nu cerem altceva. Molotov se întrecea să mă asigure că nu e nevoie, dar eu eram tânăr pe vremea aceea, tot insistam şi i-am spus cuvintele lui Talleyrand: „Merge fără să spui, dar mai bine e s-o spui.” Molotov mi-a mulţumit că i-am amintit de Talleyrand, dar nu e nevoie. Insistenţele mele au fost întrerupte de Harimann, care a spus că-l roagă pe domnul Vişoianu să nu mai insiste, căci punctul de vedere al domnului Molotov este împărtăşit şi de americani.

Unde roşeşte obrazul lui Vîşinski

După Revoluţie au fost publicate prevederile despăgubirilor de război impuse României. În câţiva ani Ţara avea să fie pustiită în aşa hal încât Stalin, nemaiavând ce mai lua, ne-a mai pricopsit cu încă o mostră de cinism… tovărăşesc: URSS, în mărinimia sa, ne-a redus, chipurile, la jumătate plata datoriilor de război!

C.Vişoianu: Eu eram încă în guvern (e vorba, desigur, de lunile ianuarie-februarie, puţin înainte de impunerea de către Vîşinski a guvernului Groza – n.r.) şi însărcinat cu executarea armistiţiului când, într-o zi, îmi telefonează ministrul Economiei să-mi spună că un general sovietic a venit la el şi îi cere lucruri pe care nu i le putem da, dar că acesta insistă. I-am cerut să-l trimită pe general la mine cu lista cu pretenţiile pe care le are.

Ce credeţi că ne cerea printre altele? 40.000 de bluze de mătase pentru femei, 40.000 de ouă de fazani (el fusese la o vânătoare şi văzuse că avem fazani), 40.000 (sau 80.000, dar cifra de patruzeci de mii era cea obişnuită) de perechi de pantofi de damă cu tocuri înalte. „Bine, bine, i-am spus eu, dar dumneavoastră hrăniţi armata cu ouă de fazan?

Îmbrăcaţi femeile, care sunt, să zicem, în armată cu bluze de mătase şi le înălţaţi pe pantofi cu tocuri cui? I-am spus clar că noi nu avem nimic din toate astea şi nu-i putem satisface dorinţele. Atuncea, zice, să-mi daţi bani.” „Nu vă dăm niciun ban.”

După o săptămână a venit Vîşinski la Bucureşti şi atunci Groza, care era vicepreşedintele guvernului, a zis să vorbim cu Vîşinski despre condiţiile armistiţiului; el (Groza – n.r.) admitea tot ce cereau ruşii. I-am spus domnului Vîşinski să facă ordine în delegaţia sovietică pentru îndeplinirea condiţiilor de armistiţiu căci acolo e un haos, vin fel şi fel de generali care cer fel şi fel de lucruri şi noi nu ştim dacă din proprie iniţiativă sau din partea delegaţiei şi ca dovadă, i-am spus ce ceruse acel general. I-am dat lista. Vîşinski s-a uitat la ea şi a roşit, deşi, poate, în viaţa lui nu roşise.

După câtăva vreme generalul a dispărut din ţară... Noi am trimis din ţară doi saci cu documente privitoare, mai ales, la felul cum e aplicat armistiţiul, saci pe care-i făcusem împreună şi cu Niculescu-Buzeşti şi Rădulescu-Pogoneanu, saci ce i-am încredinţat unui colonel american, dar când am venit în Occident, n-am reuşit să dăm de urma lor...

Am fugit din ţară ascuns în coada avionului

Pentru a da satisfacţie platonică aliaţilor occidentali, Moscova a acceptat ca în guvernul Groza să joace rol de figuranţi şi câte un ministru aparţinând partidelor tradiţionale. Vişoianu a refuzat.

C.Vişoianu: După un aşa refuz am devenit pentru ei (pentru ocupantul sovietic şi ciracii lui – n.r.) inamicul numărul unu. Casa mea de pe Barbu Catargiu era păzită de ăştia, un taxi mă urmărea încontinuu. De ce n-am vrut să rămân într-un guvern dominat de comunişti? Să contribui la prăpădirea ţării noastre?Atuncea Tătărescu a devenit ministru de Externe, căci altfel ar fi fost la economia naţională. Şi, la sugestia lui Pătrăşcanu, m-am hotărât să plec din ţară. Se aflau la Bucureşti doi ofiţeri americani, care erau prieteni cu noi, mai ales cu Pogoneanu şi cu Camil, şi cu ajutorul lor am putut pleca cu un avion american, avion al generalului Skiler, care comanda misiunea militară americană din România.

Am primit o uniformă de soldat şi împreună cu domnul Stănescu, care fusese interpret la englezi, la Bucureşti (el a stat ascuns sub o bancă, iar eu în coada avionului, printre mecanismele alea) am plecat din ţară. Vreau să ştiţi că sovieticii înainte de decolare au inspectat avionul, dar nu şi-au dat seama că ceva nu e în ordine.

Când am ajuns deasupra Ungariei am fost scos din ascunzătoare. Aşa am ajuns la Viena şi de la Viena am fost transportaţi în Germania, într-un orăşel de lângă Frankfurt. După câţiva ani am înfiinţat Comitetul Naţional Român pe care l-am condus timp de douăzeci de ani. Scopul lui era să reprezinte interesele României şi să stăruie pe lângă aliaţii occidentali ca ei să încerce să uşureze situaţia din ţară şi să facă tot posibilul ca ţara să fie eliberată.

Din nenorocire, n-am avut rezultate, deoarece politica lor era încă legată de ruşi, care dispuneau de România cum voiau. Comitetul a funcţionat sub autoritatea Regelui. Noi am dorit să fie un guvern în exil însă americanii n-au acceptat.

Am vorbit cu consulul american să-i dea viză de intrare în SUA lui Lucreţiu Pătrăşcanu

Pătrăşcanu era un comunist naţional, un intelectual. S-a făcut comunist pe vremea când era student în Germania. Da, avea sentimente naţionale. În timpul pregătirii actului de la 23 august ne vedeam foarte des, după aceea am fost cu el la Moscova. Eu îi spuneam Andrei, cum fusese numele lui ascuns.

După şedinţele noastre (din septembrie 1944, de la Moscova – n.r.), el se întâlnea cu comuniştii români de la Moscova, Ana Pauker, Vasile Luca, care erau refugiaţi acolo. După întâlnirile cu ei era disperat. „Nu-mi închipuiam aşa ceva. Că nu voi putea lucra vreodată cu ei.” Era complet dezamăgit de aceştia. De acolo a început ruptura dintre el şi aripa moscovită a comuniştilor şi apoi dezacordul s-a agravat. Mă ţinea la curent cu toate astea, îmi spunea tot.

Se lupta să-i convingă să lase România cât mai liberă, s-o lase să lucreze ca să facă faţă obligaţiilor ce decurgeau din armistiţiu. Părerea lui era că Partidul Comunist trebuie să rămână în opoziţie – el ştia că erau o mie de comunişti, nu mai mult – ca un partid tolerat, până când vor creşte numeric şi vor intra în alianţe politice cu alte partide. A fost persecutat de toţi în frunte cu Ana Pauker. Vorbeam cu el deschis, despre toate.

El a primit ordin să-l atace pe Maniu, deşi în tot timpul războiului sovieticii spuneau la posturile lor de radio românilor să-l asculte pe Maniu, să-l urmeze pe Maniu. Asta era vorba lor la ordinea zilei... Am ajuns după multă vreme la Geneva, eram după o depresiune pe care o făcusem – fusesem convins că n-o să-mi mai văd niciodată ţara. Acolo am întâlnit-o pe prietena lui Pătrăşcanu.

El venea de la o conferinţă a juriştilor de la Bruxelles. I-am transmis să nu se mai întoarcă în ţară pentru că este condamnat. Eu am vorbit cu consulul american care mi-a spus că-i dă viză de intrare în America. Săracu’, totuşi s-a întors. Mi-a spus că nu poate să trăiască în afara ţării. Am constatat, mi-a spus el, că anglo-americanii nu există şi ruşii vor face ce vor ei, vor fi stăpâni cincizeci de ani şi trebuie să ne adaptăm. Astea au fost ultimele lui cuvinte...