6 martie 1945: Guvern general Avramescu sau dr. Petru Groza?

În luna aprilie a anului 2012, revista „Historia” publica un amplu dosar intitulat „Generalul Avramescu, trădător sau victimă a NKVD?”, dedicat misterului care a învăluit moartea reputatului ofiţer român. Istoricul militar Manuel Stănescu analiza atunci teza înaintată de câţiva dintre subalternii generalului Avramescu şi susţinută tacit de sovietici, teză care a produs consternare în rândul conducerii Armatei Române: se pregătea generalul, la începutul lunii martie a anului 1945, să treacă împreună cu trupele din subordine de partea germanilor? Discutând această ipoteză, istoricul Manuel Stănescu era, la final de articol, categoric: „«Cazul Avramescu» se află, cu siguranţă, la începutul cercetării istorice”.

 La aproape doi ani distanţă, „Historia” aşază o nouă piatră la baza studierii enigmei ce însoţeşte tragica dispariţie a generalului român. Nepotul generalului Avramescu, Paltin Sturdza – cel care, la 11 luni, a fost „cel mai tânăr prizonier al NKVD-ului”, stând o vreme în arestul temutului serviciu sovietic de represiune – şi-a făcut o misiune de credinţă din a reconstitui destinul bunicului său; aşa că avansează şi documentează, după o cercetare amănunţită în arhivele româneşti, americane, dar şi în cele ale FSB-ului (fostul KGB), o ipoteză cu totul inedită: aceea că generalul Avramescu era opţiunea regelui Mihai pentru postul de prim-ministru după căderea guvernului Rădescu. 

Autorul, Paltin Sturdza, se prezintă:

„Am fost cel mai tânăr prizonier al NKVD-ului

De la bunica mea paternă, Zoe Sturdza, am aflat pe la 4 sau 5 ani că tatăl meu se numea Ilie Vlad, iar pe mama mea o chema Felicia. Îmi spunea că erau plecaţi departe, dar că în curând îi voi revedea, că vom merge la tatăl meu cu vaporul, iar apoi va veni acolo şi mama mea.

În vara lui 1950 am ajuns la Constanţa şi ne pregăteam să ne îmbarcăm pe vasul „Transilvania” când a intervenit ceva şi bunica nu a mai putut să mă ia cu dânsa. M-a lăsat în grija unui muncitor din port, pe nume Twardovsky, care trebuia să mă îmbarce clandestin pe un anume vapor care urma să vină peste două săptămâni. Zi de zi, m-am dus de mână cu d-l Twardovsky, noul meu „tată”, în port, aşteptând vaporul cu pricina. Vaporul nu a mai venit, în schimb a venit d-l Ghiţă Cozgarea, soţul Gheorghinei, femeia de serviciu a bunicii, care m-a adus înapoi la Bucureşti, de unde plecasem câteva luni înainte.

Cu soţii Cozgarea, noii mei părinţi, am plecat la ţară, la Vad (Făgăraş), apoi pe şantier la Galbeni (jud. Bacau), unde am apucat iarna cumplită din 1954. Un an mai târziu a venit o doamnă care mi-a spus zâmbind că o cheamă Rodica şi este sora mamei mele. Mă va lua la ea şi voi locui cu copiii ei, Radu, Mandra şi Mariana. Iată căaveam o nouă serie de părinţi (soţii Basarabescu), iar verii mei îmi deveneau astfel „fraţi”. Într-o zi, mătuşa Rodica mi-a arătat o sumedenie de fotografii de familie şi aşa am „făcut cunoştinţă” cu tatăl meu, cu mama mea, cu bunicul Avramescu, cu bunica Adela şi am aflat despre dispariţia lor în condiţii misterioase. În 1956, bunica Adela s-a întors din URSS, dar tot fără veşti despre fiica şi soţul ei, mama şi tatăl meu, deoarece autorităţile sovietice nu-i dăduseră nicio informaţie despre cei doi. Am aflat însă, prin Crucea Roşie, că mama şi bunicul muriseră încă din 1945.

Vestea dată de Crucea Roşie mi-a produs un sentiment ciudat de tristeţe pentru că pierdusem ceva ce nu avusesem niciodată şi spulbera speranţa că voi avea vreodată. Cu toate acestea, viaţa a mers înainte. Am intrat la liceu, apoi la Institutul Pedagogic din Bucureşti şi, după ce am dat diferenţele, am absolvit Facultatea de Filologie din Bucureşti, secţia de limbă franceză. În 1969 mi s-a aprobat o excursie în Franţa. Acolo m-am întâlnit pentru prima dată cu tatăl meu, Ilie Vlad, şi am plecat împreună la Madrid. După câteva luni am plecat la bunica Zoe, care lucra în SUA şi acolo am terminat doctoratul la Florida State University. Am urmat şi cursuri de masterat în informatică şi aşa am ajuns să predau franceza şi informaticala Pennsylvania State University. Am publicat câteva articole de critică literară şi informatică, prezentând şi câteva lucrări la conferinţe internaţionale. Am lucrat la IBM, BASF şi Worldcom drept consultant, iar apoi am fost angajat ca profesor asociat de informatică la Universitatea Alcala de Henares din Spania.

În 1994 am avut ocazia să citesc în presădespre „Cazul Avramescu”. M-am întâlnit cu profesorii şi istoricii Florin Constantiniu şi Ioan Chiper de la Institutul Nicolae Iorga, cu care am discutat îndelung despre evenimentele dramatice din 1944-1945, în care a fost implicată familia mea şi eu însumi, „cel mai tânăr prizonier al NKVD-ului”, după cum m-a numit profesorul Constantiniu. Am avut revelaţia că drama generalului Avramescu nu este numai o dramă personală, ci şi una naţională, deoarece generalul devenise subiect de cercetare istorică. Având o puternică motivaţie personală, cât şi experienţa în cercetarea academică, am încercat să rezolv „cazul Avramescu”. Am regăsit supravieţuitori din acea epocă, am cercetat în arhivele româneşti, americane şi ruseşti. În arhivele FSB (fostul KGB) am avut cele mai mari emoţii, când am citit raportul autopsiei mamei mele şi descrierea bunicului meu, lovit mortal de un glonte tras dintr-un avion. Sper că acest studiu elucidează motivul arestării generalului Avramescu, lăsând altor cercetători misiunea de a determina şi circumstanţele exacte ale morţii sale şi ale fiicei sale, Felicia.

Foto: Avramescu împreună cu fiica Felicia și nepotul Radu în munții Crimeii

 


 

6 martie 1945: Guvern general Avramescu sau dr. Petru Groza?

Înainte de instaurarea guvernului comunist Petru Groza la 6 martie 1945, numele generalului Avramescu a fost vehiculat pentru postul de premier, atât în presă, cât şi în rapoartele serviciilor secrete sovietice. Generalul Gheorghe Avramescu comandase Armata a 4-a care eliberase Ardealul şi Ungaria de ocupanţii hitlerişti şi hortyşti şi continua lupta pe teritoriul Cehoslovaciei. Cunoscut pentru actele sale umanitare atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război, popular şi iubit de soldaţi, generalul Avramescu devenise pentru regele Mihai o opţiune reală împotriva lui Petru Groza. Fiind un candidat greu de înlăturat prin mijloace democratice datorită aureolei de erou şi a neutralităţii politice, sovieticii şi acoliţii lor comunisti au decis să-l elimine pe general. Astfel, la 2 martie 1945, în timp ce regele Mihai îl aştepta pe Avramescu la Bucureşti pentru a forma guvernul, generalul este arestat în secret de NKVD. Noaptea târziu, după o aşteptare zadarnică, regele Mihai cedează presiunilor sovietice şi îl acceptă pe Groza ca prim-ministru. Dispariţia generalului Avramescu marchează sfârşitul unui regim democratic şi începutul regimului totalitar comunist care va dăinui în România până în 1989.

 

Sub comanda generalului Avramescu, Armata a 4-a eliberează Ardealul de sub ocupaţia germano-hortystă

După ce prin actul de la 23 august 1944, România trecuse de partea Naţiunilor Unite şi întorsese armele împotriva Germaniei hitleriste, generalul Gheorghe Avramescu a preluat comanda Armatei 4-a la 4 septembrie 1944. În timpul campaniei pentru recucerirea Ardealului „Generalul Avramescu a reuşit să contracareze planul comandamentului german de a pune stăpânire pe coronamentul Carpaţilor meridionali, să asigure deplasarea în condiţii optime a marilor unităţi sovietice şi române spre frontul transilvănean şi să execute ample operaţii ofensive, care au culminat cu eliberarea deplină, la 25 octombrie 1944, a părţii de nord-vest a ţării de sub ocupaţia hitleristă şi hortistă“1 .

În interviul dat ziarului „Cuvîntul” la 17 octombrie 1944, generalul Avramescu declara: „Vânătorii de Munte, împreună cu armatele atât de brave sovietice, au străpuns intrând în Secuime, luând Odorheiul şi Sfîntul Gheorghe ajutaţi de Divizia 3 Argeş. Apoi, împreună cu ruşii au participat la cucerirea Turdei. Corpul Moto-Mecanizat a avut misiunea de a rupe frontul Mureşului şi a reuşit între Turda şi Târgu-Mureş, facilitând înaintarea spre nord [....]. Fără armatele sovietice cucerirea Transilvaniei nu este posibilă“. Cu această ocazie, generalul a amintit cetăţenilor din spatele frontului „să dea ajutorul cuvenit românilor şi ruşilor din spitale, să se intereseze de răniţi. Să fie ajutaţi din toată inima.“

La 25 octombrie 1944, după bătălia de la Carei, armata română a finalizat eliberarea Ardealului de sub ocupaţia germano-hortystă. Cu prilejul victoriei, generalul Avramescu s-a adresat militarilor din subordinea sa: „La chemarea ţării, pentru dezrobirea Ardealului rupt prin Dictatul de la Viena aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbândă poporului nostru, tineri şi bătrâni aţi pornit spre hotarele sfinte ale patriei şi cu piepturile voastre aţi făcut zăgaz neînfricat duşmanului care voia să ajungă la Carpaţi. Zdrobit de focul năpraznic al artileriei şi de necontenitele voastre atacuri, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump, eliberând astfel ultima palmă de pământ sfânt al ţării. Prin ploi, prin noroaie şi drumuri desfundate, zi şi noapte aţi luptat cu un duşman dârz şi hotărât şi l-aţi învins. Azi, când avangărzile trec pe pământ străin, pentru desăvârşirea înfrângerii definitive a duşmanului, gândul meu se îndreaptă către voi, cu dragoste şi admiraţie pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veţi fi slăviţi, voi ofiţeri şi ostaşi care aţi eliberat Ardealul. Pe cei care au căzut la datorie îi vor preamări urmaşii şi numele lor va fi scris în cartea de aur a neamului. Încrezători în destinele neamului şi luând pildă de la cei ce au pus patria mai presus decât viaţa, continuăm lupta strâns uniţi în jurul steagului…“2 .

După victoria de la Carei, care a încununat astfel lupta şi jertfa miilor de combatanţi pentru eliberarea Ardealului, Armata a 4-a a continuat lupta pe teritoriul Ungariei: Armata română nu a păşit pe teritoriul maghiar ca mesager al răzbunării şi al pedepsirii umilinţelor care i-au fost impuse în 1940, ci determinată de considerente militare, dovedind un comportament civilizat, omenos şi demn“3.

În documentele de arhivă, se consemnează că generalul Avramescu a organizat „minuţios operaţiile corpurilor de armată, trupele de sub comanda sa au atins Tisa la 1 noiembrie 1944, iar apoi, prin iscusite manevre de forţe şi de mijloace, au pătruns la vest de acel curs de apă, înfrângând rând pe rând rezistentele duşmane de pe valea Hernadului şi din Masivul Hegyalja“4. Operaţiunea Armatei a 4-a române din muniţii Hegyalja „a fost una dintre cele mai complexe operaţii ofensive duse de Armata a 4-a în campania din vest. În semn de preţuire a efortului Armatei a 4-a, comandantul Frontului 2 ucrainian, mareşalul R. L. Malinovski a emis un ordin de mulţumire către comandantul armatei române[generalul Avramescu, n.a.] în care spunea: «Vă adresez domniei voastre, precum şi trupelor Armatei a 4-a române mulţumiri pentru bunăvoinţa depusă în executarea ordinelor primite, umăr la umăr cu Armata Roşie»“5.

Sub comanda generalului Avramescu, marile unităţi ale Armatei a 4-a „în condiţii grele de timp şi teren, ele au ajuns la 17 decembrie 1944, la frontiera ungaro-cehoslovacă, angajându-se după aceea, în alte aprige încleştări“6.

 

Cum s-a creat mitul intenţiei lui Avramescu de a trece la nemţi

Cu toate că generalul Avramescu comandase Armata a 4-a care eliberase Ardealul, luptase alături de sovietici în Ungaria şi Slovacia, memorialistica legionară a reuşit să creeze mitul intenţiei lui Avramescu de a trece la germani. Legionarii de la Viena l-au transformat pe Avramescu într-un fals partizan, iar această situaţie a fost exploatată de către sovietici care l-au transformat într-un fals inculpat, justificând astfel eliminarea lui politică şi fizică, prin arestarea în secret la 2 martie 1945.

Horia Sima, conducătorul Legiunii, se refugiase după rebeliunea din 1941, în Germania. După 23 august 1944, Sima visa să formeze un guvern în exil, însă condiţia pe care o puseseră germanii era ca un general român să facă parte din guvern7. Iată de ce, când a ajuns la comandamentul lui Friessner la 3 noiembrie 1944, Sima a pretins că are informaţii că Avramescu ar fi voit să treacă cu familia la germani8. Ilie-Vlad Sturdza, soţul Feliciei, fiica cea mică a generalului, ajunsese şi el în aceeaşi zi la comandamentul lui Friessner9. Prezenţa ginerelui generalului în liniile germane trebuia să confere credibilitate informaţiei adusă de Sima ca argument destinat să convingă pe nemţi că acesta va avea un general în guvernul pe care îl preconizase.

La sfârşitul lui octombrie 1944, IIie Vlad, aflându-se pe frontul din Ungaria, solicitase generalului Avramescu un ordin de deconcentrare10, deoarece se temea să nu fie arestat ca fiu al cunoscutului legionar Mihail Sturdza, fost ministru de Externe până în decembie 1940. La scurt timp după plecarea lui Ilie Vlad, familia Avramescu primeşte o scrisoare de la acesta, în care le spunea că se îngrijeşte de moşia mamei sale, la Tătărani11. Ilie Vlad s-a întâlnit apoi cu trei camarazi legionari, dr. Emil Bulbuc, Marin Marcu şi Andrei Costin12. Cei patru, după mărturia lui Bulbuc, au plănuit să treacă la germani prin liniile ruseşti13. Au trecut pe la Szadudvarnok14, numele maghiarizat al localităţii slovace Dvorniki, pe râul Bodva, în zona de frontieră între Slovacia şi Ungaria, la 180 km de comandamentul lui Avramescu care se afla la Mátészalka, în Ungaria. Legionarii au mai reuşit să traverseze liniile ruseşti şi în alte ocazii15.

În noaptea din 2-3 noiembrie 1944, cei patru s-au predat unui post avansat al Armatei a 8-a germană. Apoi, Ilie Vlad a ajuns la Cartierul general al armatei germane din Ungaria, la comandamentul generalului Friessner, unde a fost interogat de locotenentul Lehman, reprezentantul Ministerului de externe german, pe lângă armata germană16. După vizita la Friessner, Horia Sima a fost întrebat în mod direct de căpitanului Reinhard, şeful serviciilor de informaţii, despre posibilităţile guvernului de la Viena să provoace trecerea unor unităţi militare româneşti de partea Germaniei“17. În mod surprinzător, Sima nu i-a comunicat şi lui Reinhard presupusele intenţii a lui Avramescu. Reinhard care avea în subordinea sa mai mulţi legionari, precum Ştefănescu-Govora, Boborodea, Rotea etc., era bine informat şi ar fi putut deveni bănuitor, ba chiar l-ar fi putut alerta pe Friessner despre falsitatea afirmaţiilor lui Sima. Astfel, visurile lui Sima de a forma guvernul în exil ar fi fost spulberate.

Presat de necesitatea de a avea un general în guvern, Horia Sima a trimis prin linia frontului doi curieri, Costică, în uniformă de sergent şi Marin, în uniformă de sublocotenent, care au contactat-o pe Adela, soţia generalului. Mesajul lor era „ruşii pot să va împuşte pentru că ginerele vostru Sturza Ilie a fugit în Germania, iar tatăl lui Sturza Ilie ocupă postul de ministru de Externe în guvernul legionar din or. Viena“. Misiunea curierilor era să le comunice că „vă luăm în Germania, altfel ruşii vă împuşcă“18. Avramescu nu-şi cunoscuse niciodată cuscrul, Mihail Sturdza. Cum ginerele trecuse la inamic, fără ştirea şi concursul lui, după ce fusese lăsat la vatră prin ordin, generalul nu se simţea responsabil de actele familiei prin alianţă. Mai mult, în acel moment, lupta victorios alături de ruşi împotriva germanilor. Avramescu nu s-a lăsat intimidat, deoarece se mai confruntase cu legionarii în timpul rebeliunii din ianuarie 1941, când comanda Divizia a 10-a. Acum era evident că legionarii încercau să-l şantajeze, propunând o soluţie la o problemă pe care o creaseră chiar ei.

Mai târziu, implicarea legionarillor în acţiunea de constrângere a lui Avramescu va fi sugerată şi de un ofiţer de securitate, la un interogatoriu al lui Nistor Chioreanu în 1983, în care i se reproşează că acesta l-a „nenorocit pe generalul Avramescu“19. Istoricul Dorin Dobrincu consideră că remarca ofiţerului este „un posibil indiciu că se încerca recuperarea memoriei comandantului român sau, cel puţin, înlăturarea culpei care planase asupra lui“20.

 

Episodul Sân-Giorgiu şi conflictul cu generalul Nicolae Dragomir

În ziua de 9 decembrie 1944, la comandamentul generalului Avramescu s-a prezentat sergentul major Nicolaie Gabur, trimis de maiorul Eugen Iliescu, şeful Biroului II Informaţii. Sergentul escorta doi arestaţi cu documentele care îi însoţeau. Era vorba de Ion Sân-Giorgiu şi Iosif Miscovici, care fuseseră găsiţi fără documente în liniile Companiei 1, din regimentul 24 Infanterie, la 8 decembrie 1944. Erau îmbrăcaţi în haine militare, fără însă a fi mobilizaţi în armată. Interogat de locotenentul de jandarmi Constantin Hotnog, Ion Sân-Giorgiudeclarase că este fost profesor universitar, dar a ascuns faptul că era legionar. Despre Iosif Miscovici s-a aflat mai târziu că numele lui adevărat era Robert Kurz. Cei doi şi-au motivat faţă de Hotnog prezenţa în zonă prin aceea că s-au prezentat ca voluntari direct pe front, deoarece repetatele lor cereri de a se înrola făcute în ţară nu fuseseră acceptate21. Avramescu a semnat de primire a documentelor arestaţilor, dar nu şi pentru primirea celor doi. În mod surprinzător, nu s-au mai găsit documente pentru a afla ce s-a întâmplat mai departe „deoarece documentele de arhivă referitoare la cazul Sângiorgiu au fost triate şi scoase din dosare de comisia organelor securităţii statului, din fericire sau pură întâmplare scăpând doar declaraţiile prezentate“22.

Aflăm însă din memoriile colonelului Ion Grosu că Avramescu a respins solicitările de înrolare ale celor doi cu următoarea rezoluţie: „Nu pot fi primiţi în unităţile combatante şi vor trebui să se înapoieze în ţară“23. Întrucât cei doi nu erau mobilizaţi în armată, ei nu puteau fi consideraţi dezertori şi deferiţi tribunalului militar al Armatei a 4-a. Conform regulamentului militar pentru această situaţie, Avramescu i-a trimis în ţară, evident sub escortă, pentru a fi predaţi jandarmeriei româneşti care îi va anchetă şi trimite în judecată.

Episodul Sân-Giorgiu va fi folosit de generalul Dragomir, şeful de Stat Major al Armatei a 4-a în încercarea sa de a-l înlătura pe Avramescu de la comanda Armatei 4-a. Motivaţia lui Dragomir nu era numai ambiţia de a deveni comandant de armată, aşa cum relatează Radu Rădulescu, şi el nepot al generalului Avramescu, ci şi iluzia că în această poziţie ar fi mai la adăpost de acuzaţiile care i s-ar putea aduce privind funcţia sa de ministru în guvernul legionar a lui Antonescu.

Ocazia aşteptată de Dragomir ar fi apărut la 6 ianuarie 1945. Dragomir relatează într-o declaraţie dată la Securitate în 1963 că, în timp ce se afla cu coloneii Grosu şi Vamanu la comandament, au venit doi ofiţeri care i-au înmânat lui un plic de la generalul Dăscălescu, destinat lui Avramescu. Deşi plicul avea menţiunea confidenţial-personal, Dragomir l-a deschis totuşi, pretinzând că are autorizaţie. Plicul ar fi conţinut un raport asupra faptului că Sân-Giorgiu vorbise la radio Donau, despre cum trecuse el liniile româneşti înspre nemţi. Dragomir a mai declarat că el l-ar fi interpelat şi chiar admonestat a doua zi, deodată, din senin, pe Avramescu cu privire la Sân-Giorgiu. Declaraţia sa, evident neadevărată deoarece un subordonat nu şi-ar fi permis să-şi admonesteze şeful pe timp de război, avea că scop să arate autorităţilor comuniste vigilenţa sa în lupta antihitleristă. Semnificativ însă este faptul că Dragomir nu i-a pomenit nimic lui Avramescu despre faptul că deschisese un plic adresat acestuia şi nici despre faptul că nu i l-a înmânat aşa cum ar fi fost firesc şi regulamentar24.

Dragomir a povestit acest episod şi colonelului Magherescu care, la rândul său, îl va relata lui Iosif Constantin Drăgan, în 1981. În versiunea colonelului Magherescu raportul ar fi menţionat şi faptul că Sân-Giorgiu a îndemnat la radio Donau soldaţii români să dezerteze la nemţi. Dăscălescu i-ar fi cerut de asemenea lui Avramescu să investigheze incidentul25. Din relatarea lui Dragomir din 1963 reiese că raportul lui Dăscălescu despre discursul la radio Donau a lui Sân-Giorgiu şi solicitarea pentru efectuarea unei cercetări asupra dispariţiei acestuia nu a ajuns niciodată la Avramescu. Dacă Avramescu ar fi primit acel raport, fără îndoială acesta ar fi investigat faptul că Sân-Giorgiu nu a fost escortat la Bucureşti, ci, dimpotrivă, a ajuns la inamic. Generalul şi-ar fi dat seama că între rechemarea lui de pe front ordonată de Sănătescu şi dispariţia lui Sân-Giorgiu exista o legătură şi l-ar fi întrebat pe Sănătescu de motivul rechemării. În niciun caz n-ar fi plecat liniştit la Brăila.

Istoricul Mihai Pelin ridică semne de întrebare asupra raportului însuşi. El susţine că raportul citat din memorie de Magherescu ar fi fost o “scrisoare adresată de Nicolae Dăscălescu generalului comandant al Armatei a 4-a – citată din memorie – poate fi un document apocrif. Nu am găsit în arhive vreun act care să-i probeze autenticitatea”26.

Dragomir a folosit episodul Sân-Giorgiu pentru a pune în aplicare, împreună cu Grosu şi Vamanu, planul de compromitere a lui Avramescu. După o „extrem de lungă convorbire“, complotiştii Dragomir, Vătămanu şi Grosu au decis să-l trimită pe Grosu la Bucureşti, ca să aducă la cunoştinţă prin viu grai forurilor superioare acuzele aduse lui Avramescu. Problema complotiştilor era că nu aveau cum să justifice o plecare atât de precipitată a lui Grosu la Bucureşti şi atunci s-au gândit la o stratagemă. Scrie Grosu în memoriile sale: am aranjat o telegramă bătută chipurile la Telegraful fără fir, prin care eu, şef al Secţiei II-a, eram convocat la Bucureşti la Marele Stat Major“27. Astfel, la 8 ianuarie 1945, colonelul Ion Grosu de la Secţia de Informaţii a Armatei a 4-a, ajunge la generalul Socrate Mardare la Marele Stat Major, care îi comunica lui Constantin Sănătescu, la 9 ianuarie 1945, învinuirile pe care Dragomir le aducea lui Avramescu, prin colonelul Grosu. Acestea constau în a „merge singur pe front, avea toată familia la postul de comandă şi că familia este recunoscută ca legionară“28.

Desi numai o parte din familie îl însoţea pe general în acel moment, pentru generalii Statului Major aceste învinuiri nu aveau credibilitate, deoarece prezenţa familiei pe front era un lucru obişnuit la Avramescu, întrucât ea avusese loc şi în Campania din Est. Cât despre prezenţa generalului în linia întâi, ea s-a produs atât pe Frontul din Est, cât şi pe cel din Vest. Episodul bătăliei Istmului Genicesk, în Crimeea, când Avramescu a intervenit direct, este bine cunoscut. Cât despre Frontul de Vest, mărturia unui maior din regimentul 3 dorobanţi din Divizia 11 infanterie, este elocventă. Siliţi să se retragă în faţă tancurilor inamice Pantera şi Tigru, însoţite de numeroase trupe de infanterie, regimentul s-a instalat în apărare pe un rambleu de cale ferată, după ce trecuse printr-un fir de apă şi „uzi până la piele, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1944, pe un ger uscat, ostaşii încercau să-şi sape câte o groapă să se adăpostească, ceea ce nu reauşeau datorită pământului îngheţat. În ziua de 23 decembrie, a venit la postul de comandă al regimentului commandantul armatei a 4-a [Avramescu], care verificând la faţă locului starea în care se află unitatea din punct de vedere fizic şi moral, a hotărît ca în noaptea următoare, regimentul să fie înlocuit şi trimis în refacere, într-o comună din spatele frontului numită Tornaszentandras“29. De asemenea, trebuie spus că nu familia proprie era recunoscută ca legionară, ci familia ginerelui său, Ilie Vlad Sturdza.

La 9 ianuarie, după plecarea lui Grosu, Dragomir a trimis două telegrame generalului Mardare: „Rog rezolvaţi imediat cererea făcută prin colonelul Grosu, altfel riscuri şi consecinţe grave“ şi „Rog soluţionaţi imediat cererea făcută prin colonelul Grosu“30. Constantin Sănătescu primeşte şi el în aceeaşi zi, 9 ianuarie 1945, o telegramă de la Dragomir care îi cere să ia măsuri împotriva lui Avramescu pentru a „evita o catastrofă“. Generalul Gheorghe Mihail notează în jurnalul său că Sănătescu i-a arătat telegrama lui Dragomir din 9 ianuarie 1945, în care acesta îl învinovăţea pe Avramescu că ginerele lui, un oarecare Sturdza, întreţinea legături cu nemţii de vis-a-vis“31. Această ultimă învinuire era şi ea nejustificată pentru simplul fapt că Ilie Vlad nu mai era în liniile româneşti încă din octombrie 1944 şi deci, nemţii nu mai puteau fi vis-a-vis faţă de el, la 9 ianuarie 1945. Iar dacă Ilie Vlad întreţinea legături cu nemţii de vis-a-vis, fiind deja în liniile lor sau la Viena, nu vedem de ce Avramescu ar fi responsabil pentru acţiunile lui Ilie Vlad care, de fapt, nici nu mai era ginerele lui. Fiica sa Felicia ceruse divorţul încă de la mijlocul lui noiembrie 1944, după plecarea lui Ilie Vlad, conform mărturiei lui Alexandru Doroftei, şeful gărzii personale a generalului.

Grosu, trimis de Dragomir, a trecut apoi la alte acuze şi acestea false: a menţionat că la secţia I „generalul avea un ginere al său, locotenent-colonelul B., un alt ginere al lui, de asemenea notoriu personaj legionar“. Este vorba de Paul Basarabescu, ofiţer de artilerie, soţul Rodicăi, despre care se ştia cu certitudine că nu era legionar şi care a fost printre puţinii ofiţeri care nu au fost anchetaţi de Securitatea românească, cu toate că a luptat pe Frontul de Est, fiind şi el ginerele lui Avramescu. Pentru compromiterea lui Avramescu, complotistul Grosu nu s-a dat înlături de a-l acuza pe Avramescu că acesta ar fi oferit soluţia salvatoare pentru Sân-Giorgiu şi Iosif Miscovici, prin găsirea unei justificări pentru prezenţa lor în liniile Armatei a 4-a: „Pe cei doi legionari i-a pus să facă o cerere de primire în armată ca voluntari“32. Nimic mai fals: cei doi fuseseră prinşi şi interogaţi de locotenentul de jandarmi Constantin Hotnog la 8 decembrie 1944, deci, cu o zi înainte de a fi aduşi la comandamentul Armatei a 4-a . În urma interogatoriilor, cei doi au dat declaraţiile menţionate, precum că au venit pe front să se înroleze ca voluntari. A doua zi, la 9 decembrie, când cei doi au fost trimişi sub escortă la Armată, unde Avramescu a semnat pentru primirea documentaţiei celor doi, declaraţiile date în faţa lui locotenentului Hotnog referitor la cererile de primire în armată, se găseau deja în plicul pentru care a semnat Avramescu33.

Grosu a ajuns la ministrul Apărării, generalul Ion Negulescu, care, bănuind că ceva nu este în regulă cu acest denunţ despre Avramescu, a întreabat „de ce nu aţi făcut un raport scris?“34. Grosu a răspuns că ei nu pot formula „un înscris, căci era mult mai bine să nu rămână pentru istorie şi fiindcă, pentru noi cei ce reclamăm, apărea foarte greu să exprimăm în scris faptele unui comandant, care totuşi până la urmă ne tratase cu toată bunăvoinţa“35. Nu din mustrări de conştiinţa complotiştii nu voiau să lase nimic scris, ci din prudenţă. Dacă s-ar fi făcut o anchetă ulterioară şi reclamaţiile lor s-ar fi dovedit false, ar fi putut fi pedepsiţi.

Grosu i-a spus lui Negulescu că avea convingerea că „faptele“ lui Avramescu se cunosc de către sovietici „ceea ce va duce la grave consecinţe“ pe care însă nu le numeşte. Întrebat de Negulescu „ce măsură trebuie luată în primul rând“, Grosu a răspuns că trebuia luată lui Avramescu comanda Armatei pe un motiv oarecare de sănătate. După care Negulescu l-a întreabat pe Grosu, cine credea el că ar trebui să preia comandă Armatei a 4-a. În loc să consemneze ce a răspuns la întrebarea ministrului, Grosu îl acuză în memoriile sale pe ministru de o „prea necorespunzătoare comportare“36. Indignarea făţarnică a lui Grosu sugerează că el a făcut totuşi o propunere care nu putea să fie decât aceea referitoare la generalul Dragomir, cel care râvnea de mult la această funcţie.

Luând în consideraţie denunţul lui Dragomir şi Grosu, Sănătescu îl convoacă la 10 ianuarie 1945 pe Avramescu la Bucureşti, iar la recomandarea generalului Gheorge Mihail îl trimite în concediu de boală la Brăila, după care ar fi urmat în mod firesc pensionarea, deoarece Avramescu atingea limita de vârstă. La sugestia lui Mihail, Sănătescu nu îi pomeneşte nimic lui Avramescu despre acuzaţiile lui Dragomir, iar Avramescu pleacă liniştit la Brăila, fără să fie informat de acuzaţiile aduse. Sănătescu a tăinuit faţă de Avramescu acuzaţiile aduse de Dragomir, fie pentru că s-a situat de partea complotiştilor datorită caracterului să „şovăitor, dezorientat şi uşor influenţabil“37, fie pentru că „era atât de dornic să fie prim-ministru, încât este gata să recurgă la orice demersuri eronate şi oportuniste pentru a-şi îndeplini scopul“38.

Complotiştii Dragomir şi Grosu îşi atinseseră numai parţial scopul deoarece lui Avramescu i se luase comanda pe care o râvnea Dragomir, dar acesta nu o primise. Deşi Avramescu a revenit la comanda Armatei a 4-a numai în urma insistenţeler lui Malinovski, pe care Sănătescu nu-l putea refuza, complotiştii îşi continuă acuzaţiile falsificând istoria fără jenă: „Avramescu, orbit şi, ceea ce a fost şi mai grav, neloial, nu s-a împăcat cu situaţia gravă în care s-a pus şi pe care doar singur şi-o crease, căutând prin toate mijloacele să revină în capul armatei“39. Evident, nu se menţionează nimic despre cererile lui Malinovski de a-l readuce pe Avramescu la comanda Armatei a 4-a.

Foto: Felicia, fiica generalului Avramescu, supervizând descărcarea unui ren cu ajutoare pentru soldați (1942)

Un „23 august invers“ – o ipoteză fantezistă

Sursa ipotezei unui „23 august invers“ se află în memoriile lui Horia Sima40. Dacă acesta, după cum am văzut mai sus, afirmase la Cartierul general a lui Friessner în 1944, că Avramescu ar fi vrut să treacă cu familia, acelaşi Sima plusează, afirmând în 1993, că Avramescu ar fi vrut să treacă cu „toată armata“41. În contextul militar şi politic din aceea perioada o asemenea acţiune armată nu putea avea loc nici la nivelul Armatei a 4-a, nici la nivelul central al forţelor armate române, datorită controlului strict al sovieticilor.

Armata a 4-a română era flancată de armate sovietice. Din mărturiile ofiţerilor români reiese cât de copleşiţi erau aceştia de controlul sever asupra activităţii lor pe front. Comandamentului Armatei a 4-a „opera că să spun aşa, ca o anexă a unei armate sovietice, a 40-a. Întreaga sa activitate, chiar şi în cele mai mici lucruri, reefectua dispoziţii şi măsuri luate de alţii, transmise detaşamentului de legătură prin acel straşnic de pretenţios general Serştiuk“42. Controlul riguros al armatei române se realiza prin ofiţerii de legătură: „Pe lângă armată funcţionează un grup de legătură sovietic cu eşalonul superior. Acest grup e pus sub ordinele generalului Serştiuc. El are la fiecare mare unitate şi la fiecare regiment român elementele lui de legătură, care-l informează asupra tuturor mişcărilor unităţilor noastre“43. Generalul maior Constantin Lăţea îşi aminteşte şi el de Serştiuk „care avea o aversiune făţişă faţă de noi creând artificial anumite dificultăţi de cooperare. Generalul sovietic era mereu cu imputaţia «aţi atacat până la Stalingrad, dar pe nemţi nu vreţi să-i atacaţi» şi acţiona permanent sub impulsul acestei vechi ranchiune“44.

Ofiţerii de legătură cereau situaţia frontului, de două sau trei ori în fiecare zi cu obsedanta formulă „davai situaţia front ...de ce nu progresează atacul?“45. În opinia istoricului Dorin Dobrincu, Armata a 4-a, „complet încadrată în dispozitivul sovietic şi având mari lipsuri în dotare şi aprovizionare, dar şi efective reduse, în plus aflată departe de ţară, se găsea în imposibilitate de a participa la o întoarcere de front care să pericliteze în mod decisiv spatele Armatei Roşii“46,în 1945.

Pentru o manevră de o asemenea amploare ar fi fost nevoie şi de o perioada de pregătire şi coordonare cu germanii printr-un schimb de mesaje care nu ar fi scăpat sovieticilor care urmăreau atât de strâns armata română. De asemenea, este greu de presupus că Avramescu ar fi putut evita ca măcar unul dintre ofiţerii unei armate întregi fidele Regelui să nu dea alarma în cazul unei intenţii de defecţiune, mai ales când există un Dragomir, şef la Statul Major al Armatei a 4-a. O proiectată trecere la germani nu s-ar fi putut face „fără sprijinul comandanţilor de corpuri de armată, divizii şi altor structuri din subordine“47 şi nu a existat nici un general care să fi primit o asemenea solicitare din partea lui Avramescu.

Nici până astăzi nu s-a găsit, în arhivele germane sau în memorialistica germană, vreun document care ar atesta această presupusă coordonare între Avramescu şi Sepp Dietrich, cel care a condus ofensivă de la Balaton, la 6 martie 1945. Este cunoscută speranţa pe care Goebbels, ministrul propagandei naziste, şi-o pusese în ofensiva de la Balaton. Oare nu ar fi menţionat în memoriile sale un plan de înţelegere cu Avramescu, când ei se agăţau de orice pai? Mihai Pelin remarcă faptul că jurnalul lui Goebbels „nu menţionează numele generalului Avramescu şi nici nu invocă o posibilă defecţiune a Armatei 4-a române“. Mai mult, „la data când Gheorghe Avramescu era deja arestat, generalul SS Sepp Dietrich plănuia să-şi lanseseze blindatele în termen de şase zile... Generalul Sepp Dietrich s-ar fi lansat în ofensivă legat la ochi? ...o asemenea eventualitate nu este de luat în consideraţie“48.

Pe de altă parte, sovieticii pregătiseră cu atenţie contraofensiva la Balaton. Încă din a două jumătate al lui februarie 1945, serviciile de informaţii sovietice identificaseră mari formaţiuni de tancuri în vestul Ungariei şi au dedus că se pregăteşte o ofensivă majoră. Folosind modelul de la Kursk, sovieticii au construit în zona lacului Balaton linii multiple de apărare antitanc în adâncime, conţinând 65% din artileria disponibilă, linii faţă de care tancurile germane nu au avut nici-o şansă. Alături de armatele sovietice se afla la Balaton numai Armata I-a bulgară. Dacă serviciile sovietice ar fi avut cea mai mică bănuiala de defectare din partea lui Avramescu, Malinovski nu i-ar fi oferit prilejul, readucându-l pe general pe front!

Iar dacă luăm în consideraţie şi factorul geografic, ipoteza unei joncţiuni între armata lui Avramescu, al cărei comandament se află la Tisovec (Slovacia), şi cea a lui Sepp Dietrich, care se afla la Balaton (Ungaria), la 282 km distanţă, ipoteza intenţiei lui Avramescu de a trece la inamic devine evident aberantă.

Controlul sever sovietic se exercita nu numai asupra Armatei a 4-a, dar şi asupra armatei în general şi a instituţiilor statului român, ceea ce făcea imposibil un „23 august invers“. Încă după încheierea armistiţiului din septembrie 1944, „Instituţiile şi structurile de putere şi administrative ale statului român au trecut sub controlul total al trupelor de ocupaţie, prin intemediul Comisiei Aliate de Control sovietică“49. Aliaţii anglo-americani nu aveau decât un rol de spectatori în această comisie. Astfel, generalul american Schuyler a trebuit să cedeze sovieticilor, care cereau ca „preşedintele sovietic al Comisiei Aliate de Control, mareşalul Malinovski, să fie investit cu autoritate deplină în conducerea treburilor în această ţară“50. Măsurile militare luate de sovietici nu vizau prevenirea unor „dezordini în spatele armatelor sovietice care avansau“ aşa cum pretindea Molotov51, ci asigurarea că armata română nu va interveni în cazul unei lovituri de stat comuniste: „armata română aflată în ţară – demoralizată, incriminată şi apreciată că fiind fascistă alături de PNŢ, PNL şi generalul Rădescu de către reprezentantul politic Pavlov în Comisia Aliată de Control – nu era în situaţia de a determina sau influenţa decisiv derularea evenimentelor. Pentru a evita orice surpriză sovieticii luaseră deja măsurile de siguranţă şi precauţie necesare. În februarie 1945, unităţile militare române din Bucureşti fuseseră deja dezarmate, iar Regimentul 2 care de luptă – singura unitate blindată existentă – trimis pe front, cu puţin timp înainte la Divizia 1 gardă. În schimb, în decembrie 1944 în România, sosiseră trei divizii de război sovietice cu efective complete, întărite apoi cu alte forţe“52. Demoralizarea şi controlul Armatei române reprezentau un obiectiv principal al sovieticilor. Generali care nu şi-au făcut decât datoria pe frontul de est au început să fie arestaţi sub diferite motive, cel mai absurd fiind acuzaţia de „propagandă antisovietică“ adusă generalului Radu Korne53, arestat la 12 octombrie 1944.

Prin controlul total asupra armatei române, sovieticii vizau un obiectiv politic şi nu militar: „Luarea puterii de către comunişti, sub egida şi cu ajutorul sovieticilor, se înscriu în strategia Uniunii Sovietice de comunizare/sovietizare a ţărilor din sfera ei de hegemonie. Din această perspectivă, instalarea guvernului Groza la 6 martie 1945 făcea parte dintr-un plan amplu şi nu era o soluţie impusă de circumstanţe neaşteptate, precum acţiunea subterană antisovietică pregătită de legionari, Grupul etnic german şi câţiva militari români“54.

Prezenţa Armatei Roşii devine suportul, iar Partidul Comunist din România instrumentul prin care Uniunea Sovietică îşi propune să instituie regimul comunist de tip sovietic“55. De altfel, Stalin însuşi spusese deschis că „fiecare impune propriul sau sistem social, până unde înaintează armata lui“56. Amestecul trupelor sovietice nu se limita la nivel de guvern, ci cobora până la sprijinirea reprezentanţilor FND pentru „înlăturarea prin forţă a organeor administrative locale şi ocuparea localurilor primăriilor“57.

De ce s-a gândit regele Mihai la generalul Avramescu ca succesor a lui Rădescu

În acest context în care comuniştii, sprijiniţi de sovietici, îşi urmau asaltul spre acapararea totală a puterii, situaţia politică a regelui devenise precară. Sub pretextul lichidării fascismului şi legionarismului, comuniştii voiau să epureze societatea românească nu numai de fascişti şi legionari, dar şi de partidele istorice a căror prezenţă garanta existenţa unei societăţi democratice şi implicit a monarhiei constituţionale.

Miniştri comunişti din guvernele Sănătescu şi Rădescu se gândeau mai puţin la problemele economice şi sociale ale României în timp de război, ci mai mult la răfuiala cu „burghezo-moşierimea“ şi cu partidele istorice PNŢ şi PNL. Partidul comunist acţiona astfel înspre destabilizarea a ceea ce mai rămăsese din democraţia românească din două direcţii: una, prin membrii comunişti din guvern (Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej) sau prin cei dedicaţi cauzei comuniste (Petru Groza,Lothar Rădăceanu, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, Ştefan Voitec), şi alta, prin manifestaţii de stradă. Astfel, la 21 noiembrie 1944, „comuniştii şi acoliţii lor ocupă sediul prefecturii din Deva şi instalează un nou prefect, susţinut de F.N.D. Asaltul prefecturilor de către comunişti va continua cu aceleaşi rezultate şi în zilele următoare“58.

În ianuarie 1945, în urma vizitei lui Gheorghiu-Dej la Moscova, forţele grupate în Frontul Naţional Democrat (FND) au declanşat ofensiva pentru răsturnarea guvernului Rădescu“59. Conştient că în curând se va pune problema succesiunii lui Rădescu, regele s-a gândit la Avramescu, generalul-erou care redobândise Ardealului prin victoria obţinută împotriva germano-hortiştilor.

Generalul era cunoscut pentru opera sa umanitară pe timp de pace şi de război, vederile sale democratice spre stânga şi pentru aprecierea de care se bucura din partea sovieticilor. La 23 august 1944, Armata a 4-a de pe frontul din Moldova fusese pregătită pentru armistiţiu şi astfel uşurase actul regelui.

Din ziarele vremii şi din sursele documentare disponibile astăzi, vedem că alegerea regelui a fost pe deplin justificată. Generalul Avramescu îşi desfăşurase opera sa umanitară cu mult timp înainte de începerea războiului. În 1938, în calitate de preşedinte al Crucii Roşii, filiala Brăila, el îndemnase pe cetăţenii oraşului să contribuie la ajutorarea populaţiei sărace cu ocazia sărbătorilor de Paşte60. Când generalul Avramescu a primit comanda Diviziei a 10-a în decembrie 1939, acesta era de multă vreme în atenţia opiniei publice pentru aspectul social al activităţilor sale. În presa locală se relata: „Cititorii, care în decursul celor 20 de ani de apariţie zilnică a ziarului «Cuvântul» au avut deseori ocazia să vadă numele d-lui general Avramescu legat de acte frumoase, săvârşite şi ca militar şi ca om de societate, vor înţelege emoţia noastră“61.

În timpul războiului din est, generalul Avramescu îşi continuase opera umanitară şi faţă de populaţia nevoiaşă din teritoriul inamic rusesc. Înfiinţase „Cantina Românească“ pentru copiii orfani din Simferopol62, la care activaseră soţia sa Adela şi fiicele sale Felicia şi Rodica. „Cantina Românească“ a asigurat nu numai hrănirea copiilor, ci şi educaţia lor. Cantina funcţiona parţial şi ca şcoală unde copiii urmau cursuri predate de învăţători din localitate, remuneraţi cu hrană, pentru ei şi familiile lor. După cum relatează publicistul israelian S. Schafferman şi locuitorii evrei au beneficiat de această cantină63. Preocupat şi de avutul locuitorilor din Crimeea, Avramescu protestase faţă de mareşalul Antonescu când germanii ardeau pădurile şi distrugeau casele locuitorilor de lângă şosea pentru a împiedica eventualii partizani de a se apropia neobservaţi64.

La CNSAS, în Arhiva Operativă a Ministerului de Interne ale RPR, există dosarul nr. 89614, în care se găsesc o serie de note informative despre generalul Avramescu. Din aceste note informative rezultă că opera umanitară a generalului Avramescu nu trecuse neobservată nici în cercurile politice româneşti şi nici la inamicul sovietic. Pe frontul din Crimeea, sovieticii aruncaseră manifeste prin care mulţumiseră generalului Avramescu pentru purtarea sa faţă de populaţia rusă (nota informativă din 23 septembrie 1943). Generalul primise mulţumiri şi de la Radio Moscova pentru felul cum tratase populaţia sovietică. Această ştire a fusese comentată cu interes în „cercurile democratice“. Iuliu Maniu personal afirmase că „generalul Avramescu se desenează cel puţin ca omul tratativelor cu ruşii“ (nota informativă din 28 septembrie 1943).

Din mărturia nepotului său Radu Rădulescu, Avramescu îşi exprimase încă înainte de înfrângerea germanilor la Stalingrad, faţă de ginerele său Paul Basarabescu, opinia că Germania va pierde războiul. Mai târziu, a declarat într-un interviu că îşi exprimase aceeaşi opinie şi faţă de Antonescu care sacrificase „totul pentru o aventură“65. În nota informativă din 23 septembrie 1943 se relatează că militarii care revin de pe frontul din Crimeea spun că Avramescu protejează pe bolşevici şi că se face chiar o propagandă că noi nu voim să luptăm contra lor. Din îndemnul D-sale unii ofiţeri spun că nu înţeleg scopul pentru care mai luptăm acum etc...“

Întors de pe frontul din Crimeea în urma unei crize de peritonită, Avramescu avusese consfătuiri cu ofiţeri superiori, foşti comandanţi pe front, consideraţi opoziţionişti ai continuării războiului cu sovieticii. În octombrie 1943, Avramescu înpreună cu generalul Dragu66, cunoscut pentru opera sa „Armata Democraţiei“ (1925) şi veteran al Primului Război Mondial ca şi Avramescu şi cu alţi generali activi şi în rezervă, iniţiaseră o acţiune politică împotriva continuării războiului cu ruşii. Iuliu Maniu a fost pus şi el la curent cu această acţiune politică (nota din 30 octombrie 1943).

În noiembrie 1943, Avramescu avusese o întâlnire la Sibiu, cu Petru Groza şi Constantin Agiu, alias Miron (nota informativă din 9 noiembrie 1943). Constantin Agiu era membru al Partidului Comunist căruia i se încredinţase de către Partidul Comunist în vara lui 1943, împreună cu Petre Constantinescu-Iaşi şi altor intelectuali, organizarea Uniunii Patrioţilor. Agiu avea şi misiunea de a sonda diferite personalităţi politice sau militare în vederea ralierii la Uniunea Patrioţilor, pentru scoaterea României din război, anularea dictatului de la Viena, pacea cu S. U. A., Anglia şi U. R. S. S. 67

Petre Constantinescu-Iaşi fusese profesor de drept la Facultatea de Drept din Iaşi, în vremea când Avramescu studia dreptul la fără frecvenţă. Într-o scrisoare adresată fiicei sale Rodica, dintr-un lagăr rusesc în 1956, Adela Avramescu – gândindu-se la legăturile de odinioară dintre familia Avramescu şi Petre Constantinescu-Iaşi – a rugat-o să ceară ajutorul acestuia pentru a fi repatriată în România. Ştiind că acesta militase pentru preluarea puterii de către comunişti şi că participase în mod activ la pregătirea loviturii de stat de la 23 august 1944, Adela Avramescu s-a gândit că Petre Constantinescu-Iaşi ar fi avut destulă influenţă că s-o ajute.

Nu este de mirare că, datorită activităţilor sale, serviciile de informaţii ale lui Antonescu încep să-l urmărească pas cu pas. Astfel, la 18 noiembrie 1943, Agentura I-a raporta următoarele: „La ora 17.05, este văzut venind acasă însoţit de un ofiţer cu maşină nr. U-058851. La ora 19.15, soseşte la Gh. A. cu nr.115/1943 C.D., proprietatea Roger Sarret, consul Legaţia Franceză şi întrebuinţată de nepotul sau, Pierre Sarret, care lasă un individ“. La 22 noiembrie 1943, Agentura I-a raporta că Avramescu şi soţia să Adela făcuseră o vizită colonelului Mihai Anastasescu. Relaţia strânsă dintre familia Avramescu şi Anastasescu reiese din aceeaşi scrisoare menţionată, în care Adela i-a cerut fiicei sale să intervină şi pe lângă d-na Anastasescu, apropiată a Anei Pauker, pentru o scoate din lagărul sovietic fiindcă ştia că nu suntem vinovaţi“.

În nota informativă din 10 noiembrie 1943 se consemnează că în cercurile fostului deputat liberal a lui Petre Ghiaţă se vorbea că la pace va fi nevoie de organizarea tuturor luptătorilor, cari să formeze o mare mişcare şi care să fie condusă de un general viteaz, cum ar fi de exemplu, generalul Avramescu“.

La această pace se gândea şi generalul Avramescu când a preluat la 1 august 1944, comanda Armatei a 4-a care opera în nordul Moldovei. Astfel, comandamentul Armatei a 4-a a prezentat, la 17 august, Şefului Marelui Stat Major nota nr. 304629, asupra situaţiei operative ale Armatei a 4-a: Trecătoarea noastră tărie actuală poate fi valorificată politiceşte atât în ochii aliatului, cât şi ai adversarilor noştri. În acest sens, conducerea militară trebuie să persuadeze neîntârziat conducerea politică a ţării“68. Cu alte cuvinte, guvernul României trebuia să găsească o soluţie politică, armistiţiul cu Naţiunile Unite, respectiv, cu URSS, înainte ca să se producă dezastrul militar după care nu ar mai fi fost nimic de negociat. În semn de protest faţă de ezitările lui Antonescu, care nici nu retrăsese trupele pe linia fortificată Focsani-Nămoloasa (FNB) şi nici nu semnase armistiţiul cu sovieticii, Avramescu a trimis în seara zilei de 22 august o telegramă lui Antonescu în care şi-a prezentat demisia. Desărcinarea din funcţie o va primi însă de la Antonescu, abia a doua zi, 23 august, ora 13:30.

La 23 august, ora 9:45, colonelul Nicolae Dragomir de la comandamentul Armatei a 4-a a comunicat telefonic lui Sănătescu următoarele: Am spus Domnului Mareşal să aibă în vedere numai situaţia militară şi politică a României şi în ultimile două zile, n’a făcut nici-o aluzie la consecinţele pe care le-ar putea avea actuală situaţie. Ar trebui să rezolvaţi imediat cu Domnul Mareşal. Totul este pregătit. Puteţi conta, în momentul militar şi politic care se apropie, pe absolută noastră credinţă românească. Aştept de la Dvs. un răspuns“. Sănătescu a răspuns că „va determina pe M. S. Regele că până într-o oră să fie chemat Domnul Mareşal şi să i se impună a alege între demisie sau semnarea armistiţiului“. La ora 9:50, „Acest răspuns a fost comunicat imediat de către Colonelul Dragomir D-lui General Avramescu“69.

După 23 august 1944, Avramescu continuă să fie în atenţia opiniei publice. Astfel, în octombrie 1944, generalul Avramescu devine „Cetăţean de onoare al Brăilei“70. În nota informativă din 30 octombrie 1944 se menţionează că în cercuri politice circulă zvonul că în fruntea Ministerului de Război va fi numit generalul C. Nicolescu sau Avramescu“. În noiembrie apăruse şi un articol laudativ în care se evocau acţiunile umanitare în Rusia şi în care era numit „Tata Avramescu“. Articolul se încheia cu întrebarea: „Oare acest om minunat n-ar avea nimic de spus sau de făcut pentru ţară la răscrucea în care ne găsim, decât să comande o armata pe front?“71. În Brăila, oraşul lui Avramescu, se vorbise despre posibilitatea că el să devină ministru de Interne. Nota informativă din 3 decembrie 1944 semnalează că această posibilitate a produs „o vie impresie de simpatie în toate păturile sociale din Brăila, unde acesta era bine cunoscut, atât de civili, cât şi de militari“.

Era de asemenea evident că Avramescu era foarte apreciat şi de sovietici. Cu ocazia Anului Nou 1945, Malinovsky oferise un banchet comandanţilor armatelor 27, 40 sovietice şi 4 română, în care subliniase odată în plus „omenia şi nobleţea de care au dat dovadă trupele comandate de generalul Avramescu în Crimeea“ şi i-a elogiat toată activitatea „până la colaborarea exemplară cu trupele sovietice pe frontul din Transilvania şi Ungaria, contra maghiaro-germanilor“72. La 15 ianuarie 1945, ziarul „Graiu Nou”, organ al direcţiunii politice de pe front al Armatei Roşii publică articolul „Elogiu Armatei Române”, în care se spune „Vitejia şi abnegaţia cu care luptau trupele de sub comanda generalului Avramescu, a căror pildă va fi urmată, desigur, de toţi ostaşii români, care-şi înfrăţesc sângele cu al ostaşilor Armatei Roşii eliberatoare, creiază cel mai rodnic teren pentru dezvoltarea unor tot mai bune legături cu Uniunea Sovietică, ce nu urmăreşte decât să trăiască în pace şi bună vecinătate cu România independentă şi democrată.“

După ce Avramescu a fost chemat în ţară la 9 ianuarie 1945, regele l-a convocat pe Avramescu şi i-a făcut cunoscut că el ar fi un bun candidat pentru poziţia de prim-ministru după căderea guvernului Rădescu care se arăta iminentă. La momentul oportun, îi va trimite o telegramă că să vină la Bucureşti şi să formeze guvernul. Din mărturia locotenentului Alexandru Doroftei, comandantul gărzii personale a generalului reiese că Avramescu a acceptat propunerea regelui, gândindu-se că dintr-o poziţie de conducere politică ar putea contribui mai bine la menţinerea unui regim democratic şi umanitar.

Foto: Vișinschi, Petru Groza și Gheorghiu-Dej, 14 martie 1945. Sursa: Fototeca online a comunismului românesc, cota arhivistică 118/1945 

Avramescu intervine direct în politică

După înţelegerea cu regele, într-un interviu dat ziarului „Ancheta”, din 21 ianuarie 1945, generalul Avramescu a vorbit despre lupta ostaşilor de pe front şi despre victoria finală care era aproape „dar până atunci – a adăugat d-sa – avem datoria ca în ţară să fie linişte şi să se încheie între toţi un armistiţiu. Trebuie să se înceapă o epoca de muncă. În primăvară va trebui că toată suflarea să fie preocupată de cultura pământului, care a dus totdeauna la propăşirea României“. Aceste declaraţii erau în concordanţă cu cele date într-o şedinţă F.N.D. de către Vasile Luca, din partea Partidului Comunist: „Trebuie să atragă atenţia F.N.D. că orice zi de întârziere în ceea ce priveşte organizarea însămânţărilor de primăvară compromite grav însămânaţările, ceea ce duce la consecinţe foarte grave pentru ţară“73. C. Titel Petrescu, şeful Partidului Social Democrat (PSD), făcuse mai înainte apel la „ordine, muncă şi disciplină“74, iar în manifestul-program al Partidului Naţional Ţărănesc (P.N.Ţ.) se menţionează că statul trebuie să acţioneze cu eficienţă „pentru însămânaţarea ogoarelor şi valorificarea produselor, căci aprovizionarea oraşelor cu alimente şi combustibil, activarea producţiei, care să asigure hrană întregii populaţii şi a armatelor de pe front sunt obiective de cea mai mare importanţă şi imediate de guvernare“75. Al doilea guvern Sănătescu declarase la 5 decembrie 1944 că era necesară restabilirea disciplinei şi ordinei în Ţară, „instaurarea unui armistiţiu dintre partide“, desfiinţarea „gărzilor înarmate“ şi pregătirea alegerilor comunale76.

Cu toate că în declaraţiile date şi ziarului „Universul”, la 21 ianuarie 1945, Avramescu a ţinut de la început să precizeze că nu poate face în calitatea sa de ostaş declaraţii“, el totuşi face declaraţii care conţin un evident mesaj social şi politic. Evident că „liniştea“ la care generalul face aluzie este una politică, iar aceşti „toţi“ nu puteau fi decât partidele istorice şi cele care formau FND care trebuiau să ajungă la un „armistiţiu“, adică, la o înţelegere pentru un guvern de coaliţie care să garanteze „propăşirea României“, respectiv, funcţionarea statului mai ales, în sectorul agricol.

Un motiv important de neînţelegere dintre cele două blocuri politice era tocmai reforma agrară. Generalul Avramescu, provenind el însuşi dintr-o familie de ţărani săraci şi având în subordine soldaţi în majoritate ţărani, era în favoarea unei reforma agrare care i-ar fi împroprietărit pe ţărani, lucru care a fost confirmat şi într-o stenograma a FND77. În câteva cuvinte, generalul Avramescu indicase acţiunile politice necesare în acel moment: un guvern de coaliţie şi reforma agrară. În formularea „avem datoria că în ţară să fie linişte“, el foloseşte persoana întâi plural ceea ce arată că Avramescu îşi atribuia şi lui această datorie. Evident că nu putea să şi-o atribuie ca general de armată, ci numai ca posibil om politic.

Într-un interviu dat ziarului „Ancheta”, din 3 februarie 1945, generalul Avramescu îndeamnă populaţia să renunţe la „desfătări şi lux... pentru că prisosul tuturor să meargă acolo unde nevoile ţării îl cer... Trebuie să înceapă o epocă de muncă“. Generalul Avramescu nu arunca vorbe în vânt. Declaraţiile sale erau ecoul propunerilor care se făceau în cercurile politice despre posibilitatea ca el, datorită popularităţii sale, să fie acel personaj politic care să conducă un guvern de largă concentrare democratică după Rădescu.

 

Sovieticii şi comuniştii sunt preocupaţi de intenţiile politice ale lui Avramescu

Declaraţiile cu vădit caracter de program politic ale lui Avramescu au început să-i preocupe pe sovietici şi pe comunişti, mai ales în chestiunea epurării armatei. Avramescu era de acord cu epurarea armatei de elemente legionare şi pro-naziste, dar nu de către autorităţile sovietice. În viziunea lui, epurarea armatei Române de aceste elemente nu trebuia înlocuită cu comunizarea ei şi impunerea unei ordini sociale totalitare. Această poziţie fermă a fost făcută publică de generalul Avramescu într-un interviu: „epurarea de care vorbesc unii o vom face noi, Armata şi nu altcineva“78.

Sovieticii nu s-au îndoit de loialitatea lui Avramescu faţă de ei şi faţă de rege în ceea ce priveşte lupta pentru recuperarea Ardealului de Nord şi înfrângerea naziştilor, iar mulţumirile şi laudele aduse de Malinovski erau fără îndoială sincere. Dacă serviciile de informaţii sovietice ar fi găsit vreo dovadă a intenţiei lui Avramescu de a trece la germani cu familia sau cu toată armata, sovieticii l-ar fi arestat imediat şi în mod public. Ar fi discreditat guvernul, pe rege şi armata română, şi ar fi putut justifica instaurarea unui guvern comunist chiar înainte de 6 martie 1945, pentru a asigura liniştea în spatele frontului. Dacă pe plan militar în lupta împotriva germano-hortystilor atât sovieticii, cât şi comuniştii români erau convinşi de loialiatea lui Avramescu, pe plan politic lucrurile stăteau altfel.

Originea socială a lui Avamescu era foarte modestă, el fiind fiul unor ţărani săraci. Din copilăria la ţară învăţase valoarea muncii şi înţelesese problema lipsei de pământ a ţăranilor. Dotat cu o inteligenţă superioară, tânărul Avramescu, prin muncă şi învăţătură, a urcat toate treptele ierarhiei militare terminând şi o facultate de drept la Iaşi. Nu s-a lăsat ademenit nici de ideologia legionară şi nici de cea comunistă.

Majoritatea militarilor considerau pe „legionari şi comunişti, două forme ale aceleaşi gândiri extremiste, totalitare, de conducere a lumii, doar că una era naţională iar alta internaţionalistă“79, iar Avramescu nu făcea excepţie. Avramescu se confruntase cu ambele extemisme, de stânga şi de dreapta. Ca şef al Biroului II, a anchetat şi demascat agenţii comunişti care se infiltraseră la Tătar Bunar, cu scopul de a crea prima republica sovietică din Basarabia. Ca general al Diviziei a X-a, a împiedicat rebeliunea legionară de la Tulcea, silind legionarii să se predea. În Crimeea văzuse pe viu realizările regimului comunist sovietic, în care nomenclaturiştii trăiau în vile luxoase, iar restul populaţiei, majoritate ţărani, duceau o viaţă mizeră. Din discuţiile din familie, din caracterizările făcute de serviciile secrete ale lui Antonescu, din contactele avute şi din interviurile date, reiese că Avramescu era de stânga, cu o orientare evident democratică şi umanitară. Comuniştii români nu aveau motive să se îndoiască de intenţia lui Avramescu de a realiza un armistiţiu politic în ţară şi de a înfăptui reforma agrară ştiut fiind „originea sănătoasă“ a acestuia. De asemenea, nu se îndoiau de sinceritatea lui în intenţia de a epura armata de elemente cu adevărat pro-fasciste.

Numai că viziunea reformistă şi democratică a lui Avramescu era apropiată de social-democraţie, pe care comuniştii ruşi în frunte cu Stalin o urau de moarte80. Comuniştii români, la fel ca şi cei sovietici vor umple închisorile cu social-democraţi, după consolidarea regimului comunist în România81.

 

Sovieticii îl îndepărtează pe Avramescu de pe scena politică

În ciuda poziţiei sale de stânga şi a loialităţii militare demonstrate de Avramescu pe front, sovieticii sunt preocupaţi de intenţiile democratice profesate deschis de Avramescu. Era evident că dacă generalul ar fi ajuns prim-ministru el nu ar fi colaborat cu sovieticii pentru instaurarea unui regim totalitar comunist şi, de aceea, aceştia au început să ia măsuri împotriva lui. Prima măsură a fost să-l readucă pe front pentru a-l îndepărta de scena politică, unde începuse să se profileze ca un posibil candidat.

Iată de ce Malinovski cere insistent în două rânduri lui Sănătescu să raporteze regelui cererea lui de rechemare a lui Avramescu, deşi acesta atinsese limita de vârstă. Malinovski a invocat motivul că „lipsa generalului se manifestă prin slăbirea capacităţii combative ale Armatei a 4-a“82. La 29 ianuarie 1945, Malinovski telegrafiază lui Sănătescu cerând rechemarea lui Avramescu la comanda Armatei a 4-a la care i se simţea lipsa. Această primă cerere a lui Malinovski a fost refuzată de către Consiliul Oştirii. Urmează a două cerere a lui Malinovski, făcută pe „ton mai aspru“, care este însă acceptată de Consiliul Oştirii la insistenţa generalului Ilie Creţulescu83. Generalului Mihail care se opusese ambelor cereri de rechemare consideră că ea avea alt scop decât cel manifestat de Malinovski: „Miroseam ceva. Nu ştiu ce, instinctul“84. Şi, pe bună dreptate, deoarece motivul invocat de Malinowsky era evident fals. Tocmai în perioada 12-31 ianuarie 1945 Armata a 4-a română executase cu succes operaţia «Roznava»: „Victoria obţinută a avut o deosebită importantă militară deoarece a creat posibilitatea ajungerii rapide a trupelor pe cursul superior al Hronului şi a orientat ofensiva spre Banska Bystrica, puternic centru economic şi administrativ situat pe cursul mijlociu al Hronului“85.

Ne întrebăm de ce Sănătescu, şeful Marelui Stat Major, care era la curent cu operaţiile armatelor române pe frontul antihitlerist şi, deci, şi cu operaţia «Roznava», nu a avut aceeaşi suspiciune ca generalul Mihail asupra pretextului invocat de Malinovski şi nu i-a comunicat-o lui Avramescu pentru ca acesta să poată desluşi scopul acestei diversiuni. Sănătescu scria în Jurnal, la 30 ianuarie 1945: „La Armata a 4-a nu ştiu cum voi rezolva problema întrucât ruşii nu vor decât pe General Avramescu şi eu nu pot să le spun că este bănuit fără a face o cercetare. Doresc înlocuirea generalului Avramescu, fiindcă în februarie iese la pensie, fiind cel mai vârstnic general din armata“86. Sănătescu nu a mai facut nicio cercetare, în schimb şi-a pus problema să raporteze ruşilor din proprie iniţiativă existenţa unor acuzaţii la adresa lui Avramescu, în loc să le comunice întâi lui Avramescu, ca acesta să se poată apară împotriva lor. O explicaţie ar putea fi excesul de zel arătat de Sănătescu în a-i servi pe ruşi, în speranţa de a-şi menţine o poziţie de putere în guvern, aşa cum făcuse când „s-a dus de patru ori la generalul Vinogradov, în cursul saptămănii trecute, prentru a-i cere părerea şi generalul Vinogradov, potrivit propriilor declaraţii ale lui Sănătescu, i-a sugerat pe aceşti oameni lui Sănătescu“87. În Jurnalul său, la data de 8 februarie 1945, Sănătescu notează: „I-am spus lui Avramescu să ceară el însuşi să fie înlocuit. Nu m-a ascultat şi s-a înapoiat la comandă“. Simplul fapt că Sănătescu i-a spus lui Avramescu să ceară el însuşi înlocuirea, fără să-i dea un motiv, nu era în măsură să-l determine pe acesta să se conformeze. Dacă Avramescu ar fi fost informat de Sănătescu despre denunţul lui Dragomir, atunci ar fi examinat implicaţiile ordinului lui Malinovski şi ar fi căutat o soluţie pentru a evita riscul unei capcane prin reîntoarcerea pe front.

Este evident că Avramescu nu mai putea să ceară, la 8 februarie 1945, să fie înlocuit când, în aceeaşi zi, Sănătescu semnase deja ordinul de serviciu pentru plecarea sa spre front, a doua zi, 9 februarie88. Sănătescu a încercat în jurnalul său să-i atribuie lui Avramescu responsabilitatea reîntoarcerii pe front, cu scopul de a se dezvinovăţi în faţă istoriei, de a nu fi încercat să-l prevină pe Avramescu de primejdia care-l pândea. Cu atât mai grav cu cât, la 8 februarie, Sănătescu găsindu-se la aceeaşi masă cu Avramescu, fiind amândoi printre invitaţii regelui la dejun89, a avut ocazia să-l prevină direct şi prin viu grai, însă nu a făcut-o. Şi pentru ca această ocazie ignorată cu bună ştiinţă să nu rămână consemnată pentru istorie, Sănătescu nu menţionează acest dejun la rege în Jurnalul său. Oare dejunul cu generalul Dămăceanu90 era mai demn de menţionat în Jurnal decât dejunul cu regele şi cu Avramescu care trebuia a doua zi să plece pe front? Dejunul de la 8 februarie 1945 a fost şi ultima dată când Avramescu l-a văzut pe rege. Este greu de crezut că în ajunul rechemării lui Avramescu pe front şi în perioada în care comuniştii pregăteau înlăturarea lui Rădescu şi asaltul final la putere regele să nu fi reafirmat propunerea pe care o făcuse înainte lui Avramescu, de a-l numi candidat pentru postul de prim-ministru, după căderea guvernului Rădescu.

Este evident că Sănătescu a fost martor la această discuţie dintre rege şi Avramescu. Atitudinea slugarnică a lui Sănătescu faţă de sovietici, faptul că se consideră vechi cunoscut cu Vîşinski, pe care îl cunoscuse încă din 1940, când fusese la Moscova91, şi relaţiile strânse cu comuniştii în pregătirea loviturii de la 23 august 1944, sugerează că Sănătescu a fost acela care le-a confirmat sovieticilor intenţiile regelui cu privire la Avramescu.

La întoarcerea pe front, sovieticii îl primesc pe Avramescu cu trei companii sovietice şi fanfară militară. Delegatul lui Malinovski a ţinut chiar un scurt discurs în care a elogiat comportamentul umanitar al lui Avramescu faţă de populaţia civilă din Crimeea92. În spatele festivităţilor, sovieticii pregăteau însă înlăturarea definitivă a lui Avramescu de pe scena politică.

 

Deşi departe de Bucureşti, prestigiul politic a lui Avramescu creşte

Avramescu a intrat şi în atenţia FND-ului. Redăm un fragment dintr-o stenograma FND din 12 februarie 1945:

„Vlădescu-Răcoasa (Uniunea Patrioţilor) vorbeşte de măsurile antidemocratice luate de Rădescu şi despre un Raport al Statului Major în care se întreabă dacă au făcut ei oare un plebiscit pe front, că să vadă cum e spiritul, dacă soldaţii vor sau nu pământ? Ei spun că generalul Avramescu a spus aceasta. Se spune că a fost scos la pensie şi de aceea acum a fost avansat general.

Tov. Luca (Partidul Comunist): Nu a fost scos la pensie, ci a fost înaintat ca comandant. El, Avramescu, vrea reforma agrară.

Vlădescu-Răcoasa (Uniunea Patrioţilor): L-au ţinut în rezervă şi acum l-au făcut comandant“93.

Observăm că FND se interesa de situaţia lui Avramescu. Vlădescu-Răcoasa ştia că Avramescu fusese scos la pensie de Sănătescu şi trimis la Brăila. Secretarul general al FND, Vasile Luca, din partea Partidului Comunist, este mai bine informat de situaţia lui Avramescu, fiind la curent şi cu rechemarea lui pe front la 9 februarie, de către sovietici. Vasile Luca este informat şi despre opiniile politice ale lui Avramescu şi anume, faptul că el dorea reforma agrară pentru ţăranii ostaşi, ceea ce era evident de luat în cosideraţie pentru un posibil candidat al FND.

Într-o notă informativă din februarie 1945, se consemnează ponderea politică a generalului: „cercuri politice au sunat la ziarul «Timpul», indicând persoana lui Avramescu pentru departamentul Armatei, ca unul agreat de ruşi... Această propunere şi numele generalului reluate de presă de dimineaţă, ... ca o soluţie a crizei, înainte de declanşarea ei formală“. În nota informativă din 20 februarie 1945 se consemnează de asemenea că înaintarea lui Avramescu de la gradul de general de corp de armată la cel de general de armată a produs o „vie satisfacţie“ în cercurile politice şi militare. „Aceste cercuri spun, că Dl. General de Armată Gh. Avramescu, se bucură nu numai în ţară de simpatie şi încredere, şi chiar în ţările aliate şi se crede că Domnia Sa, va avea de jucat roluri importante în actuală situaţie a ţării noastre“.

În ziarul „Fapta”, din 23 februarie 1945, se spunea: „(...) alţii pomenesc numele unui brav militar care s-a acoperit de glorie în războiul contra Germaniei hitleriste“. Acest „brav militar“ nu putea fi decât generalul Avramescu, comandantul Armatei a 4-a care fusese decorat proprio motu, din proprie iniţiativă, de rege cu ordinul „Steaua României cu spade”, în gradul de mare ofiţer, cu panglici de Virtute militară.

Nota informativă din 24 februarie 1945 semnalează că în cercurile politice „Circulă zvonul că Dl. General Rădescu şi-ar fi prezentat demisia şi în locul D-sale va fi numit Dl. General Avramescu. În privinţa atitudinii politice a D-lui General Avramescu se spune că D-sa ar avea o simpatie totală a cercurilor de stânga şi extremă stângă şi că însuşi D-sa ar avea convingeri de stânga“. Este evident că „cercurile de stânga“ si „extrema stângă“ nu putea fi decât referinţe la FND, deoarece în compunerea acestuia se găseau toate formaţiunile politice de „stânga“. Tot la 24 februarie 1945, Corpului Detectivilor arată într-o notă informativă că „În cercurile politice din Capitală circulă versiunea că Generalul Avramescu va forma noul guvern“.

Deşi se vehiculase numele lui Groza ca prim-ministru, Lucreţiu Pătrăşcanu a considerat la şedinţa Consiliului FND din 26 februarie 1945, la care au participat Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu, Petru Groza, Constantin Agiu, Petre Constantinescu-Iaşi, că opţiunile rămăseseră încă deschise: „Noi nu refuzăm un guvern care să fie prezidat de cineva care nu face parte din FND, dacă se pune chestiunea unui guvern de concentrare democratică“. Când Lothar Rădăceanu a spus că regele a cerut să fie numit cineva, Gheorghiu Dej a intervenit imediat: „În orişice caz nu un militar“94. Mai mult, în ziarul „Fapta”, nr. 187 din 26 februarie 1945, a apărut articolul „Guvern Barbu Ştirbey sau general Avramescu?“, în care se relatează că FND „ar argumenta necesitatea formării unei echipe ministeriale sub preşedenţia domnului general de armată Avramescu“.

Tot în ziarul „Fapta” se redă punctul de vedere al generalului Avramescu şi a lui Savel Rădulescu din Comisia Aliată de Control, despre faptul că Ştirbey nu este dispus să prezideze noul cabinet: „La fel opinează d-nii Savel Rădulescu şi generalul Avramescu, puşi în discuţie în ultimile zile“. Se confirmă iarăşi faptul că Avramescu era printre candidaţi şi că acesta îşi exprima încă o dată în mod direct o opinie politică despre criza de guvern. Numele lui Avramescu este menţionat din nou în „Fapta”: „unii mai vorbesc – aşa cum arătam şi ieri – de d-nii dr. N. Lupu, general Avramescu şi Gheorghe Tătărăscu, invederându-se că acesta din urmă ar reuşi, de asemenea, înjghebarea unei garnituri cu participarea elementelor din FND şi partidul naţional liberal“. Tot în acelaşi ziar citim următorul comentariu: „Unii speră, totuşi, că până la urmă apele se vor linişti şi că imitându-se impresionantă solidaritate a ostaşilor de pe front se va încerca – poate cu sorţi de izbândă – formarea unui guvern de concentrare democratică, sub preşedenţia unei persoane neutre, pe temeiul unui program de înfăptuiri imediate“ . În contextul de atunci, referinţele la „ostaşii de pe front“ şi la „persoană neutră“ nu puteau fi decât aluzii la generalul Avramescu. Istoricul Dorin Dobrincu mai arată că în cotidianul „Semnalul”, din 27 februarie 1945, se menţiona că „în legătură cu rezolvarea crizei [guvernamentale, n.a.] circulă patru nume: Gheorghe Avramescu, Barbu Ştirbey, Savel Rădulescu şi Cons. Vişoianu“95.

Informaţiile despre posibila candidatura a lui Avramescu au ajuns şi la Moscova. La 27 februarie 1945, V.L. Bogdenko, adjunctul preşedintelui Comisiei Aliate de Control din România, şi A. Popov, consilier politic, a trimis o telefonogramă la Moscova care conţine informaţii referitoare la posibilii succesori ai lui Rădescu: „Ziarele de astăzi din Bucureşti, desemnează în calitate de posibili succesori al lui Rădescu, în postul de premier pe prinţul Ştirbey, generalul Avramescu şi pe preşedintele Comisiei române de îndeplinire a condiţiilor de armistiţiu, Rădulescu“. Telegrama cu informaţia despre candidatura lui Avramescu este distribuită factorilor decizionali de prim rang ai politicii sovietice, Viaceslav Molotov, Andrei Vîşinski, Vladimir Dekanozov şi Valentin Zorin96. Viaceslav Molotov, în acel moment ministru de Externe al Uniunii Sovietice, fusese cel care, la 23 august 1939, semnase pactul Ribbentrop-Molotov al cărui clauze secrete prevedeau cedarea către Uniunea Sovietice a Basarabiei. Andrei Vîşinski, viceministrul Afacerilor Externe, supraveghease în 1940 instaurarea primului guvern comunist în Letonia. Însărcinat de Stalin cu problemele României, este cel care îl va forţa pe regele Mihai să-l demită pe Rădescu, şi să accepte pe Petru Groza în funcţia de prim-ministru. Vladimir Dekanozov, ofiţer NKVD, unul dintre aghiotantii şi confidenţii temutului Lavrenti Beria, era adjunct al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe. În calitate de ambasador al URSS în Germania, pregătise semnarea pactului Ribbentrop-Molotov, după care fusese trimis de Stalin în Lituania, pentru a organiza alipirea ei la URSS. Valentin Zorin va fi implicat mai târziu, în comunizarea Cehoslovaciei. La 28 februarie 1945, Stalin a convocat o şedinţă cu cei care răspundeau de politică sovietică în România. Nu se ştie însă ce s-a discutat în acea şedinţă97.

Într-o notă informativă a Direcţiei Generale a Poliţiei din 1 martie 1945, care reflecta cercetări din zile anterioare, se menţiona că „în rîndurile populaţiei din Buzău, circulă zvonul că, în cazul cînd generalul Rădescu va fi nevoit să plece de la conducerea guvernului, va veni în locul său, generalul Avramescu, care ar fi în asentimentul puterilor aliate“98. Ştirea că Avramescu va juca un rol politic important se răspândise şi în mijlocul ofiţerilor de la Armata a 4-a. Maiorul Negoescu a consemnat în memoriile sale: „Tuturora ni se părea normal ca cei doi generali [Avramescu si Dragomir – n.a.] să fie aleşi de ruşi pentru a ocupa anumite posturi politice în guvernul de la Bucureşti. Ştiam foarte bine cu toţii că ambii generali sunt agreaţi de aliaţii noştri, care, ne imaginam noi, aveau tot interesul de a stabili ordinea în ţară şi de a asigura în condiţii optime alimentarea frontului pe care luptau două armate române“99 . Ştirea despre viitoarea funcţie în guvern a lui Avramescu este primită cu bucurie şi de doctorul Ţeţulescu, de la comandamentului Armatei a 4-a care consemnează că „plecând, la 3 martie 1945, din Lucenec, Slovacia, noi ne bucuram că mult stimatul nostru şef a fost rechemat pentru a i se încredinţa o foarte importantă misiune în ţară de către regele Mihai“.100

 

Generalul Avramescu, ultima opţiune a regelui împotriva guvernului Groza

La 28 februarie 1945, primul ministru Rădescu demisionase. La 1 martie, sovieticii au accelerat măsurile militare pentru a asigura instaurarea guvernului Groza. Sovieticii au demobilizat şi au dezarmat unităţile militare române din Bucureşti. Au preluat controlul reţelei de transmisiuni a Statului Major Român al Aerului101. Încă de la revenirea pe front a lui Avramescu, sovieticii începuseră a „ţese pânza fină şi dură a izolării Armatei a 4-a şi a întreruperii legăturii cu exteriorul. S-a instaurat încet şi tenace «Radio-tăcerea» pe frontul Armatei a 4-a“102. În Bucureşti, sovieticii au ocupat Telefoanele, astfel că Marele Stat Major nu mai putea comunica cu trupele române de pe front103.

Aceste măsuri făceau parte din politica generală a sovietelor în zonele ocupate pentru a sprijini partidele comuniste în vederea preluării totale a puterii: „armatele care s-ar fi opus comunizării au fost sistematic înlăturate, lichidate“104. România nu a făcut excepţie: „sovieticii au dezarmat şi desfiinţat orice unitate militară română care ar fi slujit menţinerii puterii legale existente în România şi ar fi asigurat ordinea internă“. Măsurile luate erau menite să „lipsească orice guvern autentic de coaliţie de forţele minim necesare pentru a reacţiona la dezordini, bine plănuite şi orchestrate“105. Mareşalul Rodion Malinovski sosise şi el la Bucureşti de pe front, la 28 februarie 1945. Tancuri sovietice patrulau în piaţa Palatului, iar în comunele din jurul Bucureştiului erau încartiruiţi 4000 de NKVD-işti. Patrule sovietice înarmate cu automate au apărut pe străzi.

La 1 martie 1945, orele 22, Andrei Vîşinski venise deja de la Moscova şi era la la curent cu fonotelegrama lui Popov despre contra-candidaţii menţionaţi în presă, printre care şi Avramescu. Misiunea lui Vîşinski era „să folosească criza politică în România pentru a forma un guvern acceptabil Moscovei. Cu aceasta în minte, a urmărit să prevină numirea unui prim-ministru din figuri din cadrul palatului, ca Barbu Ştirbey, sau chiar persoane mai neutre, ca Nicolae Lupu“106. Cum şi Avramescu fusese inclus printre neutri şi propus de către FND, acţiunea de prevenire întreprinsă de Vîşinski îl viza, deci, şi pe Avramescu. Deşi Vîşinski cere regelui un răspuns imediat, acesta îl amână răspunzând că va lua o decizie a doua zi107. În afară de Avramescu, regele mai avea 4 candidaţi pe care să-i opună lui Petru Groza: Barbu Ştirbey, Nicolae Lupu, Savel Rădulescu şi Dimitrie Negel. Niciunul nu era pe placul sovieticilor care avansau argumente contra lor, argumente pe care regele nu avea cum să le respingă.

Despre Barbu Ştirbey, sovieticii spuneau că „le ajungea să suporte un rege, le mai trebuia şi un prinţ prim-ministru?“108. Împotriva numirii lui Barbu Ştirbey s-a manifestat şi Vasile Luca, în numele Partidului Comunist: „Corespunzător hotărârilor de la Ialta, care prevedeau un guvern de largă concentarare democratică, acesta nu ar fi putut fi realizat de dl. Ştirbey, cu elemente pro-hitleriste, chiar dacă acestea se ascund sub masca celor două partide. Barbu Ştirbei, când a fost la noi să trateze pentru formarea guvernului, a uitat că la Ialta nu s’a vorbit de toate partidele, ci numai de partidele democratice şi că s’a stabilit distrugerea ultimelor rămăşiţe ale hitlerismului, oriunde s’ar ascunde ele“109. Lui Nicolae Lupu, membru în Partidul Naţional-Ţărănesc, i s-a opus vehement Gheorghiu-Dej care îl numea: „porcul acela bătrân stă încă acolo şi dovedeşte încă odată că locul lui este la cimitir“, iar prof. Nicolau l-a aprobat pe Dej fără ezitare: „Ai găsit un calificativ foarte bun“110. Nicolae Lupu fusese deja ţinta atacurilor ziarului „Scânteia”, organul Partidului Comunist, care în editorialul „Sunt încă liberi?”, din 22 septembrie1944, îi adusese acuzaţia de a fi fost un „convins propagandist antisovietic“111. Savel Rădulescu fusese numit în septembrie 1944 preşedintele Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, dar nu era nici el pe placul comuniştilor. Va fi arestat în 1948, iar în 1951 va fi condamnat la doi ani de închisoare şi opt ani de muncă silnică112. Dimitrie Negel a fost acuzat în şedinţa Consiliului FND din 21 februarie 1945 de Teohari Georgescu şi Constantin Agiu că, împreună cu Rădescu, folosea aparatul de stat si monarhia impotriva „poporului“113. Negel era inacceptabil pentru FND şi sovietici şi pentru că deţinuse funcţia de subsecretar de Stat la Ministerul Economiei Naţionale pentru Aprovizionare în guvernul Antonescu. A fost condamnat în contumacie la 10 ani închisoare114.

Niciunul dintre candidaţi nu se putea compara cu Avramescu generalul erou, agreat oficial chiar de către sovietici, cu vederi de stânga, propus de FND şi deci, imposibil de refuzat de către sovietici şi de comunişti.

Vîşinski a făcut o a treia vizită la rege, repetând în mod ameninţător cerinţa ca Petru Groza să fie desemnat prim-ministru. Furia lui Vîşinski poate fi explicată şi de faptul că fusese pus la curent cu telegrama trimisă de rege pentru a-l chema pe Avramescu la Bucureşti şi a forma guvernul. Această telegramă, potrivit mărturiei lui Alexandru Doroftei, a fost văzută de maiorul Negoescu, ceea ce corespunde informaţiei primită de mine la arhivele ruseşti despre existenţa unor telegrame dintre rege şi Malinovski privitor la Avramescu. Istoricul Florin Constantiniu a semnalat că sovieticii au făcut lui Avramescu „chiar propunerea de a deveni prim ministru“115. Un alt istoric, academicianul Dinu Giurescu, pune în evidenţă faptul că „deşi opţiunea sovietică era cât se poate de limpede, regele Mihai mai făcu o încercare pentru un prim-ministru neutru. Se vorbea de candidaturile probabile ale principelui Barbu Ştirbey şi generalului Avramescu“116.

Cum FND nu putea să-l propună şi să-l respingă în acelaşi timp pe Avramescu, explicaţia pentru articolul din „Fapta”, este că, în cadrul FND, cineva din gruparea social democrată l-a propus, iar cineva din gruparea condusă de comunişti l-a respins. Existenţa divergenţelor între PSD şi PC, în cadrul FND, este manifestată de C. Titel Petrescu, şeful PSD: „Avem fiecare partidul nostru; Partidul Comunist cu o părere şi Partidul Democrat cu alta. Nu putem fi totdeauna de acord“117. Din partea comunistă a FND, cel care l-a respins pe Avramescu, deşi să fără să-l numească, a fost Gheorghiu-Dej. Acesta a declarat într-o şedinţa FND că „ceea ce trebuie spus regelui – şi asta categoric – că nici nu putem continua mai departe experienţe cu un general (...) Trebuie îndepărtată ideea lui de a neutraliza guvernul cu un general“118 . Iată deci, că Gheorghiu Dej s-a împotrivit vehement generalului Avramescu, fiind convins că acesta se va opune măsurilor arbitrare preconizate de un guvern majoritar comunist în cazul în care ar fi ajuns prim-ministru.

Partidul Comunist, care, alături de sovietici, s-a opus lui Avramescu şi l-a impus regelui pe Groza, ar fi avut tot interesul să furnizeze informaţii compromiţătoare, în afară de cele din surse legionare obţinute de sovietici. Probabil că s-a apelat în acest sens la Serviciile de Informaţii PCR, conduse de Emil Bodnăraş care penetrase şi racolase agenţi în rândul serviciilor de informaţii legale, în rândul partidelor politice şi în armată. Eforturi zadarnice, deoarece Bodnăraş nu a găsit nimic compromiţător despre Avramescu. Mai târziu, după reîntoarcerea Adelei Avramescu din gulagurile sovietice, Emil Bodnăraş a aprobat cererea de pensie a Adelei, acordându-i toate drepturile de urmaş al unui general de armată, aprobare care dovedea că Avramescu îşi făcuse datoria pe frontul de vest şi nu fusese vinovat cu nimic. Decizia lui Bodnăraş în favoarea Adelei Avramescu este cu atât mai semnificativă cu cât ea răsturna o decizie anterioară a autorităţilor RPR, prin care se refuzase acordarea pensiei pe motivul că generalul Avramescu, ca şef al Biroului II Informaţii, „cercetase multe cazuri de instigatori, socialişti şi bolşevici“119.

În prima fază, sovieticii îl izolaseră pe Avramescu de scena politică de la Bucureşti prin readucerea lui pe front. În a doua fază, ei trec la operaţiunea propriu zisă de înlăturare a generalului, acţionând „pe neaşteptate, tăinuindu-şi cu grijă scopul urmărit“120. Istoricul maghiar Peter Gosztony consideră că sovieticii „nu-l puteau aresta pe Avramescu în România, fără multă vorbă, ei l-au făcut să vină pe front şi au putut astfel să pună mâna pe el“121. Pentru a izola Armata a 4-a de rege şi de Statul Major de la Bucureşti, unde comuniştii sprijiniţi de sovietici cereau prin manifestaţii de stradă demiterea lui Rădescu şi instaurarea unui guvern preponderent comunist, sovieticii au instituit «Radio-tăcerea». Aparatele radio au fost sigilate şi confiscate, iar la 1 martie 1945 Comandamentul Aliat sovietic a dat un ordin de încetare a oricărei activităţi radio122. Din acest moment, Avramescu sau oricine din comandamentul Armatei a 4-a nu a mai putut comunica nici cu Statul Major român şi nici cu regele. În timp ce la Tisovec, NKVD-ul se pregătea să-l aresteze în secret pe Avramescu, la Bucureşti, „în seara zilei de 1 martie 1945, la orele 21, fără nici un anunţ prealabil un grup format din 6 ofiţeri şi 20 soldaţi sovietici înarmaţi a postat sentinele sovietice la intrările localului Marelui Stat Maroj, cu consemnul de a interzice accesul sau ieşirea oricărui militar român“123 .

 

Eliminarea generalului Avramescu

În acest context, Avramescu este convocat de urgenţă la 2 martie la Divin (Slovacia), la comandamentul generalului Jmacenko. După prezentarea raportului cerut asupra situaţiei militare i se spune că „trebuie să meargă la Bucureşti, pentru a primi o importantă funcţie politică“ şi i se pune la dispoziţie o maşină124. Malinovski îl trimite pe Avramescu spre Bucureşti, pretextând că va trebui să se prezinte la un post politic important. Având în vedere propunerile din presă şi înţelegerea sa cu regele, Avramescu nu a văzut nimic neobişnuit în această chemare. Mai mult, la îndemnul ofiţerului sovietic, a scris un bilet soţiei, spunându-i să plece a două zi către ţară cu familia că să se întâlnească cu el acolo125. La orele 21, comandamentul Armatei a 4-a a primit o telegramă de la comandamentul lui Malinovski, care anunţa că „generalii Dragomir şi Avramescu vor merge la Bucureşti, unde vor primi posturi importante politice“126.

Luând ca punct de pornire datele din documentele ruseşti, putem reconstitui ultimele momente din viaţa lui Avramescu. Generalul este condus la automobilul care trebuia să-l ducă la Bucureşti. Portiera din spate a maşinii se deschide şi coboară un ofiţer rus care îl pofteşte înăuntru, iar apoi se urcă lângă el. Automobilul se pune în mişcare în timp ce pasagerul din dreapta şoferului se întoarce către Avramescu, îi întinde mâna şi se prezintă scurt: „gheneral NKVD Koriolov“127. Apoi îi prezintă şi pe cei doi ofiţeri NKVD, locotenent-colonel Soroka şi locotenent-colonel Ostreţov care acum îl flancau pe Avramescu pe bancheta din spate. Lui Avramescu i se pare ciudat că a fost trimis la Bucureşti, însoţit de NKVD-işti, în loc să meargă cu o maşină militară obişnuită sovietică sau românească. Realizează repede că este o capcană128 şi că nu va mai ajunge la Bucureşti. Îi vine în minte soarta generalilor ruşi şi a familiilor lor din marea epurare orchestrată de Stalin. Se gândeşte cu groază că soţia lui Adela, fiica Felicia, fiul ei Paltin de 11 luni şi nepoţica lui Mariana de 5 ani vor cădea mâine dimineaţă în aceeaşi capcană din pricina biletului scris de el. Singura soluţie ar fi să creeze un incident pe drum care ar putea fi observat de vreun militar român, care, recunoscându-l, ar putea alerta familia sau comandamentul Armatei a 4-a. Imposibil să sară din maşină deoarece ambele uşi erau blocate de ofiţerii care îl flancau. Nu putea nici să ajungă la micul pistolet Browning pe care îl purta ascuns în brâul de lână cu care era încins sub veston.

Convoiul de maşini înainta încet prin noapte şi se apropie de oraşul Jazsbereny. Era deja 3 martie, în jurul orei trei dimineaţa. Se auzea vuietul canonadei antiaeriene şi zgomotul unui de avion care se apropia. Convoiul de maşini se opreşte. NKVD-iştii sar din maşini şi se aruncă în şanţ129. Avramescu se gândeşte că sosit momentul să creeze incidentul. Nu apucă însă să scoată pistoletul şi să sară din maşină, când un singur glonte din rafala trasă din avion loveşte maşina deasupra parbrizului şi apoi pe el în frunte. Avramescu este singura victima din convoiul de maşini. NKVD-iştii se întorc la maşini şi redactează un proces verbal. Generalul Dragomir, pasager în ultima maşină a convoiului, redactează şi el o declaraţie despre cele văzute130.

La Bucureşti, timpul se scursese greu în acea zi de 2 martie 1945. Ştirbey încercase să formeze guvernul însă fără succes. În plus, „soluţia unui guvern condus de un militar, generalul Avramescu, căzuse deja“131. Seara târziu, după o aşteptare zadarnică, văzând că Avramescu nu se prezintă şi că anglo-americanii, în loc să-l sprijine, îl sfătuiesc să-l accepte pe Groza, regele Mihai cedează presiunii sovieticilor şi îl desemneaza pe Groza prim-ministru132.

A două zi, dând curs biletului lui Avramescu, familia însoţită de 12 soldaţi de escortă, de maiorul Negoescu şi de un ofiţer sovietic pornesc de la Tisovec spre Bucureşti. Pe drum, în dreptul localităţii Lucenec, ofiţerul sovietic care îi însoţea le face cunoscut că sunt sunt invitaţi la ceai de către Malinovski al cărui comandament se afla în hotelul Reduta133. Aici, toată familia şi soldaţii din escortă sunt arestaţi şi nu vor mai şti nimic unul de celălat. Adela a fost dusă la Moscova şi anchetată în faimoasa închisoare Liubianka. De acolo, a ajuns în Siberia de unde se va întoarce abia în 1956. Felicia a fost dusă la Jaskisher, Ungaria, unde va muri otrăvită la 6 martie 1945; se presupune o sinucidere. Negoescu se va întoarce din Rusia, împreună cu câţiva din escortă după câţiva ani. Rodica Basarabescu, a doua fiică a generalului, care se afla la Sibiu, ştiindu-şi fiica de 5 ani – Mariana – împreună cu familia care dispăruse la 3 martie 1945, a făcut demersuri pe la autorităţile române şi sovietice. După câteva luni, când solicitarea Rodicăi Basarabescu ar fi ajuns la Vîşinski, cei doi copii Mariana şi Paltin împreună cu doica Mariţa, care rămăseseră în custodia NKVD-ului din Yaskisher, au fost aduşi în ţară. Generalul Dragomir a ajuns în gulagurile sovietice, unde va petrece 11 ani. La puţin timp după întoarcere va fi din nou închis de regimul comunist român, spre deosebire de Adela Avramescu şi Alexandru Doroftei care au rămas în libertate.

Avramescu a fost înmormântat la cimitirul Shohshalom, din Budapesta, şi a fost deshumat şi adus din Ungaria tocmai la 23 octombrie 2000. A fost îngropat cu onoruri militare în cimitirul militar din Cluj-Napoca. Din mărturia unui localnic din Yaskisher, Fekety Imre, am aflat că NKVD-ul aruncase în martie 1945 cadavrele mai multor femei într-o groapă comună de lângă localitate şi probabil că şi Felicia se afla printre ele.

Pentru ca să se afle cât mai puţine informaţii despre arestarea generalului şi a familiei sale, sovieticii au arestat şi persoanele din anturajul lui Avramescu. Începând de la comandantul gărzii generalului şi până la medic, bucătar şi şofer, în total 36 de persoane134 au ajuns în gulagurile sovietice. „Radio-tăcerea a continuat şi după data 2 martie 1945, momentul arestării de către ruşi a comandantului Armatei a 4-a, generalul Avramescu (...) pentru ca ştirea gravă a arestării conducerii militare a uneia dintre cele două armate române care luptau pe front alături de aliaţi, să nu fie popularizată şi comentată negativ“135. Totuşi, când generalul Dăscălescu, care a urmat la comanda Armatei a 4-a, a întrebat pe sovietici unde este Avramescu i s-a răspuns la 15 martie 1945 că „nu dispunem de ştiri la ce dată se înapoiază domnul general Avramescu şi domnul General Dragomir“136. Cât despre regele Mihai, nu există niciun indiciu că ar fi făcut vreun demers pentru a afla soarta generalului Avramescu, deşi era cel mai îndreptăţit să o facă...

În regimul sovietic, eliminarea fizică a adversarilor politici reali sau imaginari era practică curentă. Partidul Comunist Român va urma fidel politică stalinistă. Acelaşi Gheorghiu-Dej care se opunea ca un militar să urmeze lui Rădescu îşi va lichida adversarii politici – Maniu, Brătianu, Titel Petrescu etc., dar şi pe foştii tovarăşi deveniţi incomozi, Vasile Luca şi Lucreţiu Pătrăşcanu. În gulagurile româneşti vor mai pieri şi alte sute de mii de victime care nu făcuseră nimic politiceşte, dar care erau vinovate pentru că aparţineau unor clase sociale care trebuiau distruse conform doctrinei marxist-leniniste.

Generalul Gheorghe Avramescu a fost ultimul candidat democrat propus de rege înainte de impunerea guvernului Petru Groza de către sovietici. Orientarea sa politică evidentă către democraţie şi către reforme de stânga îl făceau un candidat ideal într-un proces democratic real. Numai că, în contextul în care se pregătea instaurarea prin forţă a unui regim totalitar, era evident pentru sovietici şi pentru comuniştii români că Avramescu nu ar fi colaborat la menţinerea prin teroare unui astfel de regim. Dacă mai adăugăm şi faptul că Avramescu reprezenta armata percepută de sovietici ca un ultim obstacol în calea comunizării, înţelegem de ce a fost escamotat de sovietici la 2 martie 1945, pentru a face loc lui Petru Groza, şeful primului guvern comunist pro-sovietic.

 

Epilog: ce am aflat la arhivele Federaţiei Ruse

în 2001, prin mijlocirea d-nei Tatiana Pokivailova, cercetătoare la Institutul de Slavistică din Moscova, mi s-a aprobat – ca nepot de fiică al generalului Avramescu – consultarea Dosarului Avramescu aflat în arhivele FSB, fostul KGB. D-na Pokivailova a organizat şi o vizită la Arhivele Militare de la Podolsk. Deşi la Podolsk nu mi s-a arătat niciun document, am avut totuşi o discuţie foarte interesantă cu arhivista şefă a secţiei secrete a Arhivelor Militare. Arhivista rusă mi-a spus – cu ajutorul d-nei Pokivailova ca translatoare – că toate documentele anterioare datei de 2 martie 1945, referitoare la Avramescu, pe care le ceream eu, sunt şi vor rămâne secrete. A avut totuşi amabilitatea să-mi relatateze în linii mari ce conţin aceste documente prin viu grai. Atât relatările arhivistei şi cercetările întreprinse mai târziu în arhivele româneşti şi la CNSAS au confirmat ipoteza mea că arestarea generalului Avramescu a avut o cauza politică şi nu una militară.

Din documentele menţionate de arhivista rusă reiese că Avramescu era considerat un „pretendent pentru postul de prim ministru“ şi că „regele voia mai demult să-l pună prim-ministru pe Avramescu“. În arhive există „un set de documente legate de candidatura lui Avramescu. Documentele arată că regele Mihai, în calitate de comandant suprem [al armatei] s-a adresat lui Malinovski să-l ajute [pe Avramescu] să vină la Bucureşti, pentru a discuta cu el postul de prim-ministru. El mai avea 4 candidaţi: Lupu, Negel, Rădulescu, Ştirbey“. Numai că, aşa cum mi-a spus arhivista şi se ştie din istorie, sovieticii şi comuniştii s-au decis pentru Petru Groza, împotriva lui Avramescu: „diferite forţe care voiau ca Avramescu să nu fie prim-ministru, au început să adune documente pentru compromiterea acestui personaj“.

Fraza „diferite forţe voiau că Avramescu să nu fie prim ministru“ implică faptul că, în trecut, alte forţe voiseră ca Avramescu să fie prim-ministru. Această implicaţie corespunde cu propunerea regelui, cu opiniile despre Avramescu vehiculate în cercurile politice şi mai ales, cu propunerea venită chiar de la FND, apărută în ziarul „Fapta”. Forţele care nu voiau ca Avramescu să fie prim ministru sunt evident cele care l-au vrut pe Petru Groza: comuniştii şi Vîşinski, care reprezenta URSS. După cum se ştie, FND era format din mai multe organizaţii care însă erau subordonate Partidului Comunist, cu excepţia Partidului Social-Democrat, condus de Constantin Titel Petrescu care va sfârşi şi el arestat de foştii lui tovarăşi comunişti din FND, după 6 martie 1945.

Arhivista rusă mi-a spus mai departe că aceleaşi forţe care nu-l voiau pe Avramescu prim-ministru au început să adune documente pentru compromiterea acestui personagiu”. Acţiunea contra lui Avramescu s-a declanşat în perioada în care Avramescu se contura ca personaj politic şi posibil candidat la postul de prim ministru.

Nu e greu să deducem că Vîşinski, evident unul din reprezentanţii forţelor care nu-l voiau pe Avramescu, a însărcinat serviciile sovietice să găsească documente necesare compromiterii generalului: „Au adunat informaţii de compromitere SMERŞ şi NKVD“. Îmi spune mai departe arhivista: „s-au adunat documentele [compromiţătoare, n.a.] şi s-a produs reţinerea lui Avramescu“. În mod normal, informaţiile compromiţătoare despre un posibil candidat au valoare numai dacă sunt făcute publice, cu scopul ca acesta să-şi piardă credibilitatea pentru a nu fi numit sau ales. În cazul lui Avramescu lucrurile s-au întâmplat invers: întâi a fost arestat în secret, iar informaţiile „compromiţătoare“, presupusele intenţii de a trece la nemţi sau de a participa la un „23 august invers“ au apărut şi au fost folosite mult mai târziu, când nu se mai punea problema candidaturii lui. Informaţiile „compromiţătoare“, nefiind date atunci publicităţii, nu au servit pentru a împedica numirea lui Avramescu, ci pentru a justifica arestarea sa, nu în faţa publicului de atunci care oricum nu aflase nimic despre soarta lui Avramescu, ci în faţa istoriei.

La Podolsk am mai aflat un detaliu senzaţional: sursele pentru documentele compromiţătoare erau telegrame cifrate de la nemţi care au fost interceptate de sovietici şi veneau de la cartierul general al armatei germane, dar „aceste telegrame nu vor fi date niciodată“. Din aceste telegrame reieşea că „legionarii intenţionau să organizeze trecerea lui Avramescu cu familia şi cu armata“. Iată deci că, din relatarea arhivistei, reiese că singura sursă pentru informaţiile compromiţătoare despre Avramescu, de care sovieticii au dispus, au fost telegramele emise de la cartierul general al armatei germane şi nu telegramele emise din România de doctorul Ţăranu, agent german „întors“ de sovietici. S-a susţinut că din aceste telegrame ar fi reieşit că Avramescu făcea parte din „planul Stoicănescu“137. Arhivista a mai spus că „nu dispune de niciun document direct despre vinovăţia lui Avramescu“. Explicaţia pe care a dat-o ar fi fost că legionarii şi Avramescu ar fi comunicat oral, prin „discuţii secrete“.

Se confirmă ipoteza noastră că, neavând nicio dovadă credibilă pentru a-l discredita pe Avramescu în perioada crizei politice din februarie 1945, sovieticii şi acoliţii lor comunişti nu au avut de ales decât să-l îndepărteze fizic de pe scenă politică. Iată că, după 6 decenii, arhivele militare ruseşti de la Podolsk nu pot produce niciun document care să-l incrimineze pe Avramescu, ci numai nişte telegrame germane din care reieseau numai intenţiile legionarilor de a organiza trecerea lui Avramescu cu familia la germani. Deşi telegramele nu vor fi arătate niciodată, descrierea lor de către arhivista rusă corespunde cel puţin uneia care este disponibilă şi în arhivele noastre, şi anume telegrama lui Lehman pe care am discutat-o în paginile anterioare.

La sediul FSB (fostul KGB) de la Moscova mi s-au arătat o serie de documente privind sfârşitul generalului Avramescu. Aceste documente coincid cu versiunea oficială a sfârşitului lui Avramescu transmisă familiei în 1963, în care se spunea că generalul Avramescu a decedat în urma unui atac aerian german. Versiunea oficială primită de familie coincide şi cu cea din raportul lui Beria către Stalin, din 23 martie 1945138,raport care a rămas secret până la căderea URSS. Raportul asupra atacului avionului german conţine o sumedenie de detalii tehnice, printre care şi fotografii ale automobilului şi ale glontelui care a provocat moartea generalului. Faptul că raportul lui Beria către Stalin coincide cu versiunea oficială transmisă familiei arată că acesta trebuie să fie adevărul. Numai dacă ar exista indicii că Beria l-a minţit pe Stalin ar putea apărea întrebări asupra versiunii oficiale a circumstanţelor morţii generalului Avramescu.

Cât despre soarta fiicei sale Felicia, mama meaarhivaFSB mi-a pus la dispoziţie un raport în care se spune că la Yaskisher, Ungaria, „la 6 martie 1945, aproximativ la ora 7, în timp ce se află într-una din camerele SMERŞ-ului din Administraţia Frontuui II Ucrainian, născuta româncă Sturdza Abramescu (sic!) a luat ceva otravă amestecată cu apă, în scopul de a comite sinucidere. Locotenentul Polianski de la serviciul medical care a venit că să-i dea asistenţă medicală, a găsit-o deja murind. Câteva grame de cianură de potasiu (în concordanţă cu testele chimice) au fost găsite asupra ei“. Urmează apoi rezultatul autopsiei în care sunt descrise cu toate amănuntele starea organelor interne şi faptul că „nu există răniri sau urme de violenţă pe corpul ei“. În acel moment, se mai aflau la Yaskisher, doica Mariţa, copiii Paltin şi Mariana, care, după câteva luni petrecute la sediul NKVD din Yaskisher, au fost aduşi în România de un ofiţer român şi de unul sovietic şi predaţi familiei cu recomandarea să nu pună întrebări.

În aceea zi fatidică de 6 martie 1945, în timp ce fiica generalului se stingea în sediul NKVD-ului din Yaskisher, la Bucureşti sosea mareşalul Malinovski, iar guvernul Groza depunea jurământul în faţa regelui Mihai. Începea atunci în România marea teroare roşie.

 

 

 

NOTE

 

1. Arhiva MAPN, fond 948, dosar nr. 854.

2. Ordinul de Zi nr. 104 din 25 octombrie 1944, Arhiva MAPN, fond nr. 948.

3. Asociaţia Naţională a veteranilor de război, Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei 1941-1945. De la Carei, la Podişul Boemiei, Editura Vasile Cârlova, Bucureşti, 1995, p. 222.

4. Arhiva MAPN, fond 948 dosar nr. 854.

5. Asociaţia Naţională a veteranilor de război, op.cit., p.196

6. Arhiva MAPN, fond 948.

7. Horia Sima, Guvernul Naţional Român de la Viena, Editura Mişcării Legionare, Madrid, 1993, p. 79.

8. Telegrama lui Lehman, SUA, Arhivele de Stat Bucureşti, Fond Microfilme, SUA, rola 290, cadrele 296-405, Geheime Reichssache Verschlubsache, Corpul de armata Sud IC, 3 noiembrie 1944, ora 18.05.

9. Telegrama lui Lehman, idem.

10. Arhivele Militare Române, fond 4, dosar nr. 201, Ordin de zi nr. 394, din 30 octombrie 1944.

11. Declaraţia Adelei Avramescu, Ţentralnâi Arhiv FSB RF (Arhivă Centrală a Serviciului Federal de Securitate al Federaţiei Ruse – Dosarul Avramescu), Proces verbal, 4 octombrie 1945.

12. Horia Sima, op. cit., p. 71.

13. USA, National Archives and Record Administration, Office of Strategic Services (OSS), Interrogation report on Dr. Emil Bulbuc, Iron Guardist, JBX 168, Record Group 226, 1940-1946 Location: 250/64/33/4, consultat de mine în anul 2002.

14. Convorbiri cu Ilie Vlad Sturdza, 1969-2002.

15. Gunter Klein, Începuturile rezistenţei atisovietice în România 23 august 1944-6 martie 1945, în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 304.

16. Telegrama lui Lehman, op. cit.

17. Horia Sima, op. cit., p. 72

18. Declaraţia Adelei Avramescu, op. cit.

19. Nistor Chioreanu, Morminte vii, Institutul European, Iaşi, 1992 p. 367.

20. Dorin Dobrincu, Un „23 august invers“? Tentativă de readucere a României în Axă,înPolitică externă comunistă şi exil anticomunist – Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, volumul II, 2003, p. 271.

21. Drd. Vasilica Manea, prof. univ. dr. Ion Pătroiu, Consideraţii asupra „Cazului generalului Avramescu“«Radio-tăcerea» pe frontul Armatei a 4-a, înRomania în contextul international la sfarsitul celui de al II-a razboi mondial, Studii şi comunicari, Editura Tehnică a Armatei, Bucureşti, 2005,p. 109.

22. Drd. Vasilica Manea, prof. univ. dr. Ion Pătroiu, idem, p. 110.

23. Ion Grosu, Memoriile unui ofiţer de informaţii, Editura Militară, Bucureşti, 2009, p. 376.

24. CNSAS – M.A.I. dosar nr. 24.908, Arhivă Operativă, Dosar Dragomir Nicolae, p.20-21.

25. Mihai Pelin, Genii şi analfabeţi. Militari şi intelectuali români sub lupa securităţii, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2002, p.19.

26. Mihai Pelin, idem, p. 21.

27. Ion Grosu, op. cit., p. 375.

28. Constantin Sănătescu, Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 183.

29. Asociaţia Naţională a veteranilor de război, op. cit., p.251.

30. Arhivele MAPN, fond 948, dosar nr. 854, filele 132 şi 133.

31. Alexandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români 1944-1964, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 52.

32. Ion Grosu, op. cit., p. 376.

33. Drd. Vasilica Manea, prof. univ. dr. Ion Pătroiu, op. cit., p. 110.

34. Ion Grosu, op. cit., p.376.

35. Idem, p. 375.

36. Ibidem, p. 377.

37. USA, Naţional Archives and Record Administration, Office of Strategic Services, document B 2 2971, November 20, 1944. (Record Group 226)

38. USA, Naţional Archives and Record Administration, Office of Strategic Services, document Rumania: Formation of the new government, November 8, 1944, Record Group 226.

39. Ion Grosu, op. cit., p. 377.

40. Horia Sima, op. cit., p. 50.

41. Idem, p. 25.

42. Ion Grosu, op. cit., p. 361.

43. Gheorghe Magherescu, Cu Divizia 8 cavalerie în Vest, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p. 57.

44. Asociaţia Naţională a veteranilor de război, op. cit., p.107.

45. Gheorghe Magherescu, op. cit., p. 57.

46. Dorin Dobrincu, op. cit., p. 275.

47. Idem, p. 275

48. Mihai Pelin,op. cit., p. 45.

49. Constantin Hlihor, Rolul Armatei Sovietice de ocupaţie în schimbarea regimului politic în România, în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 14.

50. Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane 1944-1947, Editura Iconica, Bucureşti,1993, p. 30.

51. Idem, p. 45.

52. Alexandru Duţu, Poziţia armatei române faţă de evenimentele politice din primele luni ale anului 1945, în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Editura Enciclopedică, Bucureşti,1995, p.160.

53. Alexandru Duţu, Florica Dobre, op. cit., p. 155.

54. Florin Constantiniu, Prima încercare de scoatere a Armatei Roşii din România, în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 249.

55. Constantin Hlihor, op. cit., p.13.

56. Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 8.

57. Constantin Hlihor, op. cit., p. 17.

58. Şerban Rădulescu-Zoner, Instaurarea totalitarismului comunist în România, Editura Cavallioti, Bucureşti, 1995, p. 44.

59. Maria Ignat, Implicaţiile Convenţiei de armistiţiu asupra evoluţiei vieţii politice româneşti, 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 30.

60. Ziarul „Ancheta”, 20 aprilie 1938.

61. Ziarul „Cuvîntul”, 16 dec. 1939.

62. Petre Otu, Cantina din Simferopol, în „Magazin Istoric”, martie 1998.

63. S. Schafferman, Din însemnările unui gazetar, „Revista Mea”, nr. 1202, 16 mai 1986, p. 12.

64. Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte: memorii, Editura Publiferom, Colecţia Memorii, Bucureşti, 1999, p. 187.

65. Ziarul Universul, 20 ianuarie 1945.

66. Lt-col. lect. univ. dr. Filofteia Repez, Generalul de divizie Constantin Dragu – un pedagogmilitar, Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, nr. 3, Bucureşti, 2012, p. 5.

67. http://crisia.mtariicrisurilor.ro/pdf/2009/C%20Crăciun.pdf

68. Arhiva MAPN, Jurnalul Armatei a 4-a, p. 94.

69. Idem, p. 179.

70. Ziarul „Cuvîntul”, 17 octombrie 1944.

71. Idem, 12 noiembrie 1944.

72. Grigore Negoescu, Cititorule ia aminte!, Editura OGGI, Bucureşti, 1998, p. 17.

73. Arhivele Statului din România, România. Viaţa politică în documente 1945, Bucureşti, 1994, p.114, Stenograma FND 31 ianuarie 1945.

74. Şerban Rădulescu Zoner, op. cit., p. 27.

75. Idem, p. 32.

76. Ibidem, p. 46.

77. Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Arhiva Biroului Politic al C.C. al P.M.R dosar nr. 34, Procesul verbal al Consiliului FND din 12 februarie 1945.

78. Ziarul „Cuvântul”, 17 octombrie 1944.

79. Maria Georgescu, Mihai Retegan, SSI-SOE, JurnalPolitic 1941-1944, Centrul de Istorie a Românilor „Constantin C. Giurescu“, Editura RAO, Bucureşti, 2007, p. 11.

80. http://www.crispedia.ro/Regimul_stalinist

81. http://www.psd-ctp.ro/ro/istoria/constantin-titel-petrescu/

82. Arhiva MAPN, fond 948, dosar nr. 854, f. 142.

83. Alexandru Duţu, Florica Dobre, op.cit., p. 54.

84. Idem, p. 54.

85. Asociaţia naţională a veteranilor de război, op. cit., p. 265.

86. Constantin Sănătescu, op.cit., p. 186.

87. USA, National Archives and Record Administration, Office of Strategic Services, document Rumania: Formation of the new government, November 8, 1944, Record Group 226.

88. Arhiva MAPN, fond 948, dosar nr. 854, f. 151.

89. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, dosar Audienţe, Cabinet Casă regală-probleme interne.

90. Sănătescu, op. cit., pp. 186-187.

91. Idem, p.178

92. Grigore Negoescu, op. cit., p. 17.

93. Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Arhiva Biroului Politic al CC al PMR, dosar nr. 34, Procesul verbal al Consiliului FND din 12 februarie 1945.

94. ANIC, Arhiva Biroului Politic al CC al PMR, dosar nr. 40, Stenograma Consiliului FND din 26 februarie 1945, pp.7-8.

95. Dorin Dobrincu, op. cit., p. 273.

96. Misiunile lui A.I. Vâşinsky în România. Din istoria relaţiilor româno-sovietice, 1944-1946, Documente Secrete, Editori Radu Ciuceanu, Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Vitalie Văratec, INST, Bucureşti, 1997, p. 130.

97. Comunicare prof. Ioan Chiper.

98. Cartea Albă a Securităţii, Editura „Presă Românească“, Bucureşti, 1996, vol. I, p. 568.

99. Grigore Negoescu, op. cit., p.17.

100. Alexandru ţeţulescu, Medic în armata română – deţinut în lagăr – cetăţean al Uniunii Sovietice, „Dosarele istoriei”, anul IX, nr. 593, 2004, p. 17.

101. Dinu Giurescu, Guvernarea Rădescu, Editura ALL, Bucureşti, 1998 p. 298.

102. Drd. Vasilica Manea, prof. univ. dr. Ion Pătroiu, op. cit., p.111

103. Constantin Sănătescu, op. cit., p. 194.

104. Dinu Giurescu, op. cit., p. 301.

105. Idem, p. 290.

106. T.A. Pokivailova, Institute of Slavonic and Balkan Studies, Moscow, A.Y. Vâşinsky, first deputy commissar for foreign affairs of the URSS, and the establishment of the Groza government în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 54.

107. Arhivele Statului din România, ROMÂNIA 1945-Viaţa Politică în documente, Bucureşti, 1994, p. 166.

108. Cartea Albă a Securităţii, Editura „Presă Românească“, Bucureşti, 1996, vol. I, p. 574.

109. ANIC, Arhiva Biroului Politic al CC al PMR dosar nr. 42, Stenograma Consiliului FND din 5 martie 1945, p. 2.

110. Arhivele Statului din România, Stenograma FND din31 ianuarie 1945, p. 105.

111. Şerban Rădulescu Zoner, op. cit., p.18.

112. http://ro.wikipedia.org/wiki/Savel_R%C4%83dulescu

113. ANIC, Arhiva Biroului Politic al CC al PMR dosar nr. 38, Stenograma Consiliului FNDdin 21 februarie 1945, p. 8.

114. http://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitrie_Negel

115. Florin Constantiniu, Prima încercare de scoatere a Armatei Roşii din România, în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 293.

116. Dinu Giurescu, op. cit., p. 307.

117. ANIC, Arhiva Biroului Politic al CC al PMR dosar nr. 15, Stenograma Consiliului FNDdin 29 octombrie 1944, p. 17.

118. ANIC, Arhiva Biroului Politic al CC al PMR dosar nr. 40, Stenograma Consiliului FNDdin 26. februarie 1945, p. 8.

119. Şerban Pavelescu, O nouă filă în dosarul Avramescu, în „Magazin Istoric”, nr. 10, octombrie 1995, p. 14.

120. Gheorghe Magherescu, op. cit., p. 40.

121. Peter Gosztony, citat de Florin Constantiniu, din „Curierul Naţional Magazin”, 1994, nr. 135.

122. Drd. Vasilica Manea, prof. univ. dr. Ion Pătroiu, op. cit., p. 112.

123. Alexandru Osca, Mircea Chiriţoiu, Rezistenţa organelor militare ale statului roman faţa de ocuparea ţarii de către Armata Roşie în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 273.

124. Grigore Negoescu, op. cit., p. 16.

125. Idem, p. 22.

126. Ibidem, p. 16.

127. ACT – 4 martie 1945, Declaraţie, general-locotenent Koroliov, Ţentralnâi Arhiv FSB RF (Arhiva Centrală a Serviciului Federal de Securitate al Federaţiei Ruse) Dosarul Avramescu.

128. Gunter Klein, Începuturile rezistenţei antisovietice în România 23 august 1944-6 martie 1945, în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 240.

129. Nicolae Dragomir, Declaraţie, Ţentralnâi Arhiv FSB RF (Arhiva Centrală a Serviciului Federal de Securitate al Federaţiei Ruse) Dosarul Avramescu, p. 363

130. Idem, p. 364.

131. Dorin Liviu Bîtfoi, Petru Groza, ultimul burghez, Editura Compania, Bucureşti, 2004,p. 282.

132. Dinu Giurescu, op. cit., p. 307.

133. Grigore Negoescu, op. cit., p. 24.

134. Mihai Pelin, op. cit., p. 32.

135. Drd. Vasilica Manea, prof. univ. dr. Ion Pătroiu, op. cit., p. 112.

136. Arhiva M.A.P.N, fond 948, dosar nr. 854, f. 16.

137. Horia Sima, Pentru ce am pierdut războiul din Răsărit şi am căzut în robia comunistă, Madrid, 1973, p. 46.

138. Arhiva de Stat a federaţiei Ruse, GARF, Moskova, fond 9401, d. 94, pp. 174-175.