23 August: Ziua Regelui

23 august 1944 rămâne probabil cel mai controversat moment al istoriei noastre contemporane. Deciziile din aceea fierbinte zi de miercuri din vara celui de-al cincilea an de război au fost analizate, criticate, răstălmăcite, lăudate, făcând din audiența mareșalului Antonescu la Regele Mihai „minutul de aur” al istoriei noastre recente. Intuind potențialul de rating ridicat al momentului, n-au lipsit nici intențiile de valorificare mediatică ale unor așa-zise înregistrări ale întâlnirii dintre Rege și Antonescu, inexistente de fapt și oricum suspect de asemănătoare cu dialogurile emfatic-patriotarde ale peliculelor lui Sergiu Nicolaescu. În fond, discuțiile pro și contra din jurul actului de la 23 august se axează pe răspunsurile la două întrebări majore: 1) A fost lovitura de palat a Regelui Mihai cauza și nu doar preludiul instaurării comunismului în România? și 2) Cât de benefică din punct de vedere moral, politic și militar a fost pentru țara noastră, întoarcerea armelor împotriva Germaniei și alinierea alături de puterile aliate (URSS, Marea Britanie și SUA)?

Sub zodia întâmplării

Ceea ce s-a întâmplat în după-amiaza zilei de 23 august 1944 a purtat, fără îndoială, pecetea improvizației tipic românești. Aproape nimic nu a mers conform planului stabilit inițial, dar lucrurile s-au rezolvat pe parcurs, datorită proverbialului noroc românesc, altă caracteristică națională cu ajutorul căreia reușim adeseori să ieșim la limanul istoriei. Plecând de la neprevăzuta întâlnire din dimineața zilei de 23 august în mijlocul lacului Snagov dintre colonelul Davidescu, șeful cabinetului militar al lui Ion Antonescu, și Mocioni-Stârcea, informalul Mareșal al Palatului, prilej cu care ultimul află de intenția Conducătorului de a pleca după-amiază pe front, și terminând cu formarea în grabă a guvernului Sănătescu (unii miniștri au fost nominalizați după răsfoirea „Anuarului Armatei”!!!) aproape totul a stat sub semnul hazardului. Chiar și arestarea mareșalului Antonescu a avut momentul ei de suspans atunci când, la intenția acestuia de a-și scoate batista din buzunar, urmată de gestul plutonierului Bală de a-l opri, generalul Sănătescu, martor stânjenit al arestării fostului său camarad de școală militară, ordona subofițerului: „Ia mâna de pe domnul Mareșal!”. Doar prezența de spirit a maiorului Emilian Ionescu, care a comandat imperativ executarea ordinului regal, a salvat o situație care se putea termina tragic pentru autorii loviturii de palat. Toate aceste tatonări, decizii amânate, întâmplări și bâlbâieli își vor pune amprenta pe evoluția ulterioară a evenimentelor.

Din punct de vedere militar, arestarea intempestivă a Mareșalului, coroborată cu inexistența unei convenții de armistițiu, a pus trupele române într-o situație foarte dificilă. Obligate să înceteze ostilitățiile împotriva sovieticilor, care însă nu primiseră un ordin similar, nevoite să se desprindă de foștii lor aliați, germanii, diviziile românești s-au repliat în condiții grele, pierzând totuși peste 130.000 de soldați, luați prizonieri de Armata Roșie. „Armata română a primit ordin să înceteze imediat ostilitățile pe frontul de est. Din păcate sovieticii nu s-au purtat cavalerește. Trupele românești care se aflau în contact imediat cu ei au fost tratate ca prizoniere. Celelalte au reușit să se retragă” (M.S. Regele Mihai I). Deși mareșalul Rodion Malinovski recunoaște în cursul negocierilor privitoare la încheierea Convenției de Armistițiu necesitatea eliberării imediate a prizonierilor români capturați de sovietici după data de 23 august, în realitate ei vor fi repatriați de-abia câțiva ani mai încolo, mulți rămânând însă să înălbească țărâna lagărelor de muncă unde fuseseră ținuți.

În ceea ce privește așa-zisa trădare a aliatului nostru alături de care luptasem în ultimii trei ani, trebuie spus că nu partea română a avut inițiativa „întoarcerii armelor” împotriva Germaniei, ci Reichul a fost cel care a deschis ostilitățile împotriva țării noastre. Guvernul român îl informase pe ministrul german la București că: „țara noastră dorește să-și lichideze prin bună înțelegere raporturile cu Germania și că armata română, rămânând hotărâtă să se apere, nu va întreprinde nimic din proprie inițiativă, niciun act ostil față de armata germană. Guvernul român a declarat, în același timp, că va permite retragerea în ordine a trupelor germane ce vor părăsi de bunăvoie teritoriul nostru”. Doar voința lui Hitler de a menține spațiul românesc sub control și acțiunile agresive ale Wehrmachtului și Luftwaffei împotriva soldaților și populației civile românești au făcut ca trupele noastre să riposteze, făcând imposibilă o despărțire cavalerească de Germania, cu efecte dureroase în mentalul colectiv german, evidente până în zilele noastre.

 

A scurtat România războiul cu șase luni?

Teoria, devenită mit istoriografic, a reducerii celei de-a doua conflagrații mondiale cu jumătate de an, în urma alăturării României la efortul de război al aliaților, e fascinantă, dar perfect ilogică și total inoperabilă în planul analizei istorice. Ea e menită doar să ostoiască aleanul naționalist, de cocoș înarmat al Balcanilor, de care e scuturată, din când în când, ființa noastră națională. Este evident că răsturnarea alianțelor făcută de România după 23 august 1944 a avut un impact major asupra desfășurării ulterioare a conflictului, mai cu seamă pe frontul de rasarit. „Calea era liberă în fața Armatei Roșii pentru a exploata cea mai vastă deschidere de flanc văzută vreodată într-un război modern” (B.H. Lidell Hart). La această catastrofă strategică se adăuga pentru Germania o alta, cea economică, pierderea zăcămintelor de „aur negru” din zona Prahovei privând Reichul de cea mai importantă sursa de combustibil natural de care dispunea. În plus, Hitler se vedea lipsit de sprijinul armatei române, care de-acum încolo va îngroșa rândurile inamicilor săi.

Chiar dacă defecțiunea României din rândul puterilor Axei poate fi considerată un „al doilea Stalingrad”, ideea scurtării războiului cu șase luni ca urmare a contribuției noastre rămâne lipsită de un suport rațional. De ce șase luni și nu cinci sau opt? Aplicând aceeași logică a jocului cu timpul, ne putem întreba cu cât a scurtat conflictul mondial debarcarea din Normandia (6 iunie 1944) sau bombardamentul atomic de la Hiroshima (6 august 1945). Sau cu cât a lungit războiul contraofensiva din Ardeni (decembrie 1944) sau disperata rezistență japoneză de pe insula Iwo Jima (martie 1945). Dacă folosim această grilă a speculației în analiza celei de-a doua conflagrații mondiale nu putem să ajungem decât la două concluzii, la fel de valabile, dar perfect aberante: fie tot scurtând durata războiului, acesta nici n-ar fi trebuit să înceapă, fie dilatând timpul, conflictul ar fi putut foarte bine să ia sfârșit în 1948 sau 1950!!! În realitate, faptele s-au întâmplat când și cum s-au întâmplat, iar războiul a durat exact atât cât condițiile istorice i-au permis să dureze. În treacăt fie vorba, am putea să ne întrebăm la fel de bine și cu cât a lungit războiul participarea României de cealaltă parte a baricadei, alături de Germania... Suntem foarte discreți atunci când vorbim despre neacordarea statutului de cobeligerant țării noastre, ca urmare a contribuției la efortul de război al aliaților (august 1944-mai 1945), dar să amintim și de colaborarea României cu puterile Axei, timp de peste trei ani (iunie 1941-august 1944). Chiar dacă atât campania din răsărit, cât și cea din vest au fost întreprinse de armata română în scopul redobândirii integrității teritoriale pierdute în vara anului 1940, un obiectiv fundamental de interes național, calculele reci și evident interesate ale decidenților de la tratativele de pace de la Paris (1946-1947) n-au putut decât să constate că țara noastră s-a aflat mai mult timp în tabăra învinșilor decât în aceea a învingătorilor.

 

Problema Ardealului de Nord

Se afirmă în câmpul istoriografic românesc, și nu fără temei, că revenirea Transilvaniei de Nord la România s-ar datora în bună măsură actului de la 23 august și „recunoștinței” lui Stalin pentru serviciul adus de țara noastră sovieticilor prin abandonarea lui Hitler și înlesnirea accesului Armatei Roșii în spațiul sud-est european. Adevărul este însă în mare parte altul, fapt confirmat de altfel și de documentele rusești. Fără îndoială, decizia Regelui Mihai I și a partidelor politice românești de a părăsi alianța cu Reichul cu un ceas înainte de a fi prea târziu a contat în hotărârea dictatorului de la Kremlin de a retroceda Ardealul de Nord României, dar motivele determinante au fost cu totul altele.

În primul rând, Stalin – care, ca și Hitler de altfel, nu-i simpatiza deloc pe maghiari – dorea să pedepsească Ungaria pentru participarea ei, fără niciun temei, la războiul antisovietic. Dacă factorii de decizie de la Kremlin puteau găsi eventual circumstanțe atenuante implicării României în războiul împotriva Rusiei, lucru afirmat chiar de Molotov într-o discuție cu Matyas Rakosi, liderul comuniștilor unguri, pe temeiul diferendului teritorial (Basarabia și Bucovina de Nord) ce despărțea cele două state, în cazul Ungariei nimic nu justifica declarația de război făcută de Budapesta Moscovei la 27 iunie 1941. La 10 ianuarie 1944, I.M. Maiski, ministrul-adjunct de Externe sovietic îi scrie șefului său Viaceslav Molotov următoarele: „U.R.S.S. nu este interesată în crearea unei Ungarii puternice. […] De aceea politica U.R.S.S față de Ungaria trebuie să se reducă la păstrarea unui stat ungar, dar, în măsura posibilului, cu reducerea teritoriului sau, urmând riguros principiul etnografic, în cazurile în care, prin aplicarea acestui principiu, ar apărea anumite îndoieli, problema trebuie rezolvată împotriva Ungariei. Arbitrajul de la Viena privind Transilvania trebuie reexaminat în concordanță cu principiul național, dar cu o anumita înclinare în folosul României, care […] după război trebuie să încheie un pact de ajutor reciproc cu U.R.S.S. și, în felul acesta, să devină un factor important al apărării noastre în sud-est”.

În același an, 1944, ia ființă comisia Litvinov, prezidată de fostul ministru de externe sovietic, însărcinată să elaboreze poziția URSS față de viitoarele tratate de pace și organizarea postbelică a lumii. În problema Transilvaniei, comisia lua în calcul trei variante: 1) revenirea la România a Transilvaniei de Nord; 2) rămânerea Transilvaniei de Nord în granițele Ungariei; 3)Transilvania, stat independent, sub protecție sovietică. Dacă acestea erau variantele de lucru ale părții sovietice, în ceea ce privește problema Adealului de Nord, de unde a apărut acea sintagmă referitoare la faptul că României îi va fi restituită „Transilvania sau cea mai mare parte a ei (n.n.)”, prezentă atât în condițiile de armistițiu comunicate Bucureștilor de către U.R.S.S., la 12 aprilie 1944, cât și în textul Convenției de Armistițiu din 12 septembrie de la Moscova? Cel care a adăugat această precizare nefavorabilă României, dar dătătoare de speranțe pentru Ungaria, este premierul britanic Winston Churchill, căruia i se părea că în acest mod va stimula dorința cercurilor politice de la Budapesta de a se decupla de la mașina de război a Reichului. „Dacă Ungaria nu ar fi avut niciun beneficiu de pe urma rupturii sale de Germania, de ce ar fi făcut această încercare care nu era lipsita de riscuri, mai ales că, de la 19 martie 1944, țara fusese ocupată de trupele germane, tocmai pentru a preîntâmpina o astfel de tentativă” (Florin Constantiniu). Această carte a atragerii politicienilor maghiari de partea Moscovei, va fi jucată și de Stalin, atunci când, în noiembrie 1944, decide introducerea administrației militare sovietice în Ardealul de Nord, în locul celei românești care tocmai începuse să se reinstaleze în zonă, după eliberarea la 25 octombrie 1944 a întregului teritoriu atribuit Ungariei la 30 august 1940, prin dictatul de la Viena. Prin această măsură, liderul de la Kremlin urmărea două scopuri: 1) semnala Budapestei perspectiva de a obține o parte a Transilvaniei, dacă se va desprinde din alianța cu Germania; 2) putea folosi chestiunea revenirii Ardealului de Nord la România în folosul protejaților săi de la București. „Pentru a face dintr-un partid minuscul – așa cum era PCdR – un partid de guvernământ nu era suficientă numai prezența Armatei Roșii… Era foarte puțin. Pentru a da consistență sprijinului social-politic al viitorului guvern ce avea să fie controlat de comuniști, Stalin a hotărât să cânte pe cea mai sensibilă coardă a sufletului românesc: Transilvania” (Florin Constantiniu).

Din acel moment toată propaganda comunistă, orchestrată de la Moscova, va bate monedă pe faptul că nici nu putea fi vorba de revenirea Ardealului de Nord la țara-mamă atât timp cât majoritatea guvernamentală de la București va fi controlată de „clica reacționară a lui Maniu”. Reversul medaliei îl constituia promisiunea că, odată instalat un guvern „democrat”, în realitate obedient față de sovietici, Transilvania de Nord va fi reintegrată României. Acest angajament al Moscovei a cântarit mult, alături de presiunile și amenințările la care a fost supusă România și el personal, în decizia Regelui Mihai I de a încredința, la 6 martie 1945, formarea guvernului lui Petru Groza, indicat de către trimisul Kremlinului, A.I. Vișinski, drept persoana care se bucura de întreaga încredere a URSS. Trei zile mai târziu, pe 9 martie 1945, administrația Ardealului de Nord va fi redată într-adevăr românilor.

Foto: Februarie 1945, Conferința de la Yalta. De la stânga la dreapta, în prim-plan: Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt și Iosif Stalin

Comunizarea României

La zece noaptea în aceeași zi (9 octombrie 1944, n.n) am avut prima întrevedere cu Stalin la Kremlin. […] I-am spus lui Stalin, fiindcă am văzut că momentul era favorabil pentru afaceri: hai să aranjăm treburile noastre în Balcani. În ceea ce privește Marea Britanie și Rusia, ce-ați zice dumneavoastră să aveți 90% influență în România, noi 90% în Grecia și 50%-50% în Iugoslavia? În timp ce propunerea mea se traducea, am luat o jumătate de pagină de hârtie pe care am scris propunerea mea. Stalin a luat un creion albastru și roşu și cu partea albastră a făcut o mare bifă după care a pus hârtia pe masă. Eu am luat-o și am spus: Nu este oare prea cinic cum am dispus de soarta a milioane de oameni în această manieră insolită? Hai să ardem hârtia! Stalin mi-a răspuns: Nu, țineți-o dumneavoastră”.

În acest mod, într-adevăr cinic, descrie Churchill în memoriile sale momentul tranzacționării destinului națiunilor din sud-estul Europei. Ceea ce uita să spună premierul englez, dar se afla consemnat pe hârtia cu pricina, păstrată cu sfințenie pentru posteritate, e faptul că mai erau menționate Ungaria (50%-50%) și Bulgaria (75% U.R.S.S. - 25% Marea Britanie și S.U.A.). Acesta este documentul așa-zisei trădări a lui Churchill, în realitate o mostră de real-politik, blamabilă din punct de vedere moral, dar absolut justificată din perspectiva pragmatismului politic. În fond, pe cine a trădat primul-ministru britanic? Interesele permanente (Palmerston dixit) ale Angliei? În niciun caz. „Regele nu m-a numit prim-ministru ca să prezidez dezmembrarea imperiului britanic”, avea să afirme o dată Churchill și acestui principiu îi va fi credincios toată viața. Or, în octombrie 1944, interesele imperiului britanic cereau cu necesitate încheierea unui acord cu Stalin. „Ținând cont că Polonia și jumătate din Germania erau oricum pierdute, el (Churchill, n.n.)s-a gândit că era posibil să salveze câte ceva în Balcani, o regiune care – din perspectiva intereselor imperial-mediteraneene ale Marii Britanii – era mult mai interesantă decât zonele periferice ale Europei de Est. Churchill nu putea spera la mai mult. Chiar și un acord de modă veche asupra sferelor de influență era mai bun decât nimic” (Norman Rose). Realitatea din teren era copleșitoare pentru aliații occidentali, rușii năpustindu-se asupra vechilor capitale ale Europei Centrale, Budapesta, Viena, Praga, Berlin, în timp ce ei vor reuși să treacă de linia Rinului de-abia în martie 1945. În aceste condiții, Churchill a încercat să protejeze interesele de mare putere ale Marii Britanii, securizând „drumul imperial” Gibraltar-Malta-Suez-Aden-Singapore, axul central al dominației „perfidului Albion” în lume. Bătrânul lider conservator a reușit să ferească Grecia de contaminarea comunistă cu prețul renunțării la interesele engleze din România și – lucru mult mai grav – a abandonării unor partide democratice, ai căror lideri, în special Iuliu Maniu, își făcuseră un crez din orientarea lor proocidentală. „Noi nu puteam protesta prea mult în România – își va aminti mai târziu Churchill – fiindcă făcusem un aranjament cu rușii: ei să aibă primul cuvânt în România și noi să avem primul cuvânt în Grecia. Și Stalin s-a ținut de cuvânt”. Într-adevăr, liderul de la Kremlin s-a ținut de cuvânt, lăsând să fie masacrați comuniștii greci de către trupele engleze, fără a schița nici cel mai mic gest de ajutor. O asemenea loialitate a fost recompensată pe măsură de către liderii occidentali care nici ei n-au ajutat în mod efectiv opoziția democratică din România în încercările ei disperate de a stopa comunizarea țării. Nici Roosevelt, nici Churchill n-au trădat interesele Statelor Unite sau Marii Britanii așa cum le percepeau ei în acel moment. Față de România nu aveau nicio obligație, dar în schimb aveau obligația să-și respectele semnăturile de pe „Carta Atlanticului” (14 august 1941), prin care recunoșteau dreptul oricărui popor la autodeterminare și la libera alegere a formei de guvernământ. Abdicarea de la aplicarea acestor principii, inclusiv în cazul țării noastre, reprezintă în ultimă instanță negarea valorilor fundamentale care stăteau la baza măreției democrațiilor de limba engleză și acest lucru nu poate fi iertat.

 

„Yalta sunt eu”! (A.I. Vișinski)

Cea mai periculoasă capcană în care poate intra istoricul atunci când are de judecat un eveniment istoric sau de analizat comportamentul și deciziile unor oameni politici este aceea de a aplica „regula epilogului” investigației sale științifice. Cu alte cuvinte, studiul nostru trebuie să plece de la încadrarea în contextul temporal al fenomenului cercetat, făcând abstracție de faptul că noi cunoaștem desfășurarea ulterioară a faptelor. Nu putem reproșa astăzi autorilor actului de la 23 august 1944 că nu și-au imaginat ce se va întâmpla în seara de 9 octombrie în cabinetul de lucru al lui Stalin sau ce decizii vor lua „Cei Trei Mari” peste șase luni în somptuoasele săli ale fostului palat imperial de la Livadia, de lângă Yalta. Regele Mihai I și liderii politici ai momentului aveau informațiile pe care le aveau și în baza acestora au acționat. Eventual pot fi criticați pentru lipsa lor de viziune, dar în niciun caz pentru rea-credință. În fond, și dacă ar fi știut ce urma să se întâmple în următorii ani n-ar fi putut lua o altă decizie. Mutările erau impuse de contextul geopolitic în care se afla prinsă România. „Vina” țării noastre era aceea de a se afla în imediata vecinătate a Rusiei Sovietice, iar atacul insuficient documentat și pregătit al lui Hitler asupra acesteia (22 iunie 1941) nu făcuse decât să dezlănțuie demonii bolșevismului asupra Europei. „În războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu își impune și sistemul său social. Fiecare își impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi”, îi va spune Stalin liderului iugoslav Tito într-una dintre discuțiile lor de la sfârșitul anului 1944. Nici că se putea o descriere mai succintă și mai sugestivă a ceea ce avea să se întâmple cu această parte de lume decât cuvintele liderului de la Kremlin. În fond, Al Doilea Război Mondial va fi primul conflict din istorie în care unul dintre învingători, în speță URSS, nu se va mulțumi doar cu înfrângerea adversarului și cu impunerea unor drastice condiții de pace sau cu achiziția de noi teritorii, ci va încerca să-și exporte propriul sistem social, politic, economic și ideologic. Și aceasta, deoarece începând cu 1917 exista o alternativă la modelul de organizare capitalist al lumii: experimentul comunist.

Nenorocul istoric al României a fost acela că s-a aflat în zona ce urma să fie arondată, pentru următoarea jumătate de veac, efectuării acestui experiment. De aceea, toate acuzele aduse autorilor loviturii de palat de la 23 august, în special Regelui Mihai I, că deciziile lor din aceea zi și cele ulterioare au contribuit la instaurarea comunismului, sunt lipsite de vreun temei real. Dacă ar fi așa, cum ne-am putea explica atunci faptul că, alături de România, au fost comunizate țări ca Polonia, victimă a agresiunii germane, țara pentru care Franța și Anglia intraseră în război, sau Cehoslovacia, un stat perfect democratic în perioada interbelică având relații privilegiate de amiciție cu U.R.S.S și niciun diferend teritorial cu aceasta? Și ele au fost trădate de Regele Mihai? În realitate, orice ar fi făcut suveranul României, mareșalul Antonescu, Iuliu Maniu sau ceilalți lideri politici, soarta țării noastre ar fi fost aceeași. Actul de la 23 august 1944 a încetinit procesul de comunizare al României, nu l-a grăbit. În lipsa unei decizii curajoase a Regelui, ar fi urmat probabil un război pustiitor pe teritoriul țării noastre, urmat de o acaparare brutală și imediată a întregii puteri de către sovietici și marionetele lor. Era, de altfel, scenariul pe care și-l dorea grupul de comuniști români aflați la Moscova, în frunte cu Ana Pauker. Ceea ce s-a întâmplat în ziua de 23 august le-a dat însă planurile peste cap. Bolșevizarea României urma oricum să se producă, dar în alte condiții decât cele la care se gândiseră inițial factorii de putere de la Kremlin. Acum, rușii erau obligați să țină seama, chiar și formal, de rege și de partidele politice democratice care participaseră la actul de la 23 august.

Datorită deciziei monarhului român, țara noastră a câștigat un timp prețios, suficient pentru punerea la adăpost a unei părți a elitei politice și intelectuale românești, care a reușit să se refugieze în lumea liberă. Acest fapt, precum și salvarea teritoriului național de inerentele distrugeri care s-ar fi produs dacă România continua războiul fac din actul de la 23 august 1944 un eveniment salutar al istoriei noastre. Ceea ce s-a întâmplat după aceea n-a mai ținut seama de voința celor care înfăptuiseră schimbarea din august, a ținut de voința decidenților la nivel mondial și, în ultimă instanță, de destinul istoric al României.