1945-1950: Paranoia arestării cărţilor

Autor: Ion Cristoiu | 10789 vizualizări

Iunie 1948. Ministerul Artelor şi Informaţiilor scoate de sub tipar broşura Publicaţii interzise până la 1 mai 1948. De uz intern, volumul cuprinde toate titlurile de cărţi interzise după 23 august 1944: 8.000 de titluri, cărora urmau să se adauge, prin Suplimente publicate în perioada următoare, încă 2.000. E momentul de apogeu al unei campanii unice în Istoria României: Cea de prigonire a Cuvântului scris. Debutul acestei campanii trebuie căutat în măsurile luate după 23 august 1944 de autorităţile româneşti sub diktatul trupelor sovietice de ocupaţie pentru scoaterea din circulaţie a numeroase publicaţii periodice şi neperiodice pe motiv că au în conţinutul lor idei fasciste sau dăunătoare bunelor relaţii cu Naţiunile Unite (a se înţelege URSS).

 

Monitorul Oficial (Partea I) nr. 102, din 4 mai 1945, apare în paginile sale cu Decretul-Legenr. 364, dat la 2 mai 1945 de Regele Mihai (până în decembrie 1946, când îşi va deschide lucrările Parlamentul ales în 19 noiembrie 1946, Legile vor fi emise sub formă de Decret-Lege de Regele Mihai I) „pentru retragerea unor anumite publicaţii periodice şi neperiodice, reproduceri grafice şi plastice, filme, discuri, medalii şi insigne metalice“. Istoricii perioadei imediat postbelice înscriu în tabelele cronologice, drept date cruciale pentru evoluţia ţării către dictatura comunistă, multe momente din anii 1944-1945: 23 august 1944 (Lovitura de Stat), 6 martie 1945 (instalarea Guvernului dr. Petru Groza), 19 noiembrie 1946 (alegerile parlamentare fraudate), 30 decembrie 1947 (abdicarea Regelui). Nici unul nu s-a gândit să treacă, drept moment capital în procesul de instaurare a dictaturii comuniste, ziua de 4 mai 1945, când apare în „Monitorul Oficial“ Decretul-Lege nr. 364. Titlul nu ne spune mare lucru despre conţinutul Documentului. Ne spune, în schimb, „Expunerea de motive“, cuprinsă în „Raportul către Rege“al lui Petre Constantinescu-Iaşi, ministrul Propagandei în Guvernul Petru Groza. Decretul-Lege nr. 364 e justificat prin necesitatea de a da o reglementare juridică aplicării în practică a articolului 16 al Convenţiei de Armistiţiu.

Publicată în Monitorul Oficial (Partea I) nr. 219 din 22 septembrie 1944, Convenţia de Armistiţiu stipula prin Articolul 16: „Tipărirea, importul şi răspândirea în România a publicaţiilor periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor, funcţionarea staţiunilor de TFF, poştă, telegraf şi telefon vor fi efectuate în acord cu înaltul Comandament Aliat (Sovietic)“.

Din punct de vedere strict juridic, Articolul 16 instituia pe teritoriul României cenzura militară specifică unei perioade de beligeranţă. România, care întorsese armele, se afla în plin război împotriva Germaniei, alături de Uniunea Sovietică. Era de aşteptat ca tipărirea şi punerea în circulaţie a publicaţiilor şi cărţilor, precum şi desfăşurarea spectacolelor de teatru şi a filmelor pe teritoriul României, să se facă în acord cu înaltul Comandament sovietic.

 

 

O şmecherie tipic rusească

În realitate însă, după cum ne arată documentele epocii, înaltul Comandament Militar Sovietic era cel care aplica cenzura pe teritoriul nostru, fără ca autorităţile româneşti să aibă un cuvânt de spus. Printr-o şiretenie tipic rusească, măsurile treceau ca fiind luate de autorităţile româneşti. Aşa s-a întâmplat şi cu interpretarea Articolului 16 al Convenţiei de Armistiţiu. Dată fiind suspiciunea stalinistă faţă de Cuvântul tipărit, articolul e interpretat nu numai ca temei pentru instituirea unei cenzuri stricte a tot ce se publica la momentul respectiv, dar şi ca o obligaţie de a scoate din librării, din edituri, din biblioteci şi din depozitele editurilor toate tipăriturile suspectate că ar putea dăuna „bunelor relaţii cu URSS“.

Decretul-Lege prevede, chiar din primul articol, înfiinţarea,„pe lângă Ministerul Propagandei, sub preşedinţia împuternicitului acesteia“, a unei Comisii formate din delegaţii: Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Artelor, Societăţii Scriitorilor Români şi Academiei Române. Articolul 2 încredinţează Comisiei sarcina de a „întocmi liste de toate publicaţiile periodice şi neperiodice apărute de la 1 ianuarie 1917 până la 23 August 1944, cuprinzând idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite. Listele acestor publicaţii se vor publica în Monitorul oficial“. De precizat că prin Naţiunile Unite, se înţelegea, şi potrivit „Expunerii de motive“, Uniunea Sovietică. Pentru a putea lucra, Comisia avea nevoie de material. Acesta urma să-i fie pus la dispoziţie printr-o procedură decisă de articolul 3 al Legii: „Tipografii şi editorii din întreaga ţară sunt obligaţi ca, în termen de două luni de la publicarea prezentei legi, să înainteze comisiunii lista tuturor publicaţiunilor periodice şi neperiodice, tipărite sau editate de ei, începând de la 1 Ianuarie 1917 până la ziua de 23 August 1944, pe care le au în depozite sau puse în vânzare, sub orice formă.“ Chestiunea scoaterii din circulaţie a unor publicaţii periodice şi neperiodice s-a pus cu mult înainte de apariţia Decretului-Lege nr. 364.

„Monitorul Oficial“(Partea I) nr. 68 din 23 martie 1945 publică, în partea dedicată Comisiei Române de aplicare a Convenţiei de Armistiţiu, Comunicatul Comisiei din 17 decembrie 1944 prin care „editurile, tipografiile, librăriile, prăvăliile de orice fel, debitele, chioşcurile şi autorii în editură proprie“ aveau obligaţia să predea prefecturilor, în termen de 15 zile, publicaţiile înscrise pe listele tipărite în „Monitorul Oficial“ drept dăunătoare bunelor relaţii cu Naţiunile Unite (a se înţelege URSS). Bibliotecile publice trebuiau să le scoată din circuit şi să le depoziteze în încăperi speciale, interzise marelui public.

Comunicatul era însoţit de 4 liste de publicaţii. Decretul-Lege din 4 mai 1945 stabileşte cadrul legal pentru desfăşurarea campaniei de epurare a cărţilor, a tipăriturilor în general, campanie care se va dovedi, prin momentele dramatice ulterioare, unică în istoria României prin paranoia împotriva cuvântului scris. Deşi aparent Decretul-Lege reia măsurile deja decise de Comisia de Armistiţiu, în realitate, sub pretextul creării unui cadru juridic organizat de desfăşurare a epurării, el conferă campaniei dimensiuni noi:

1) Lărgeşte enorm numărul de publicaţii suspecte prin desemnarea drept perioadă de apariţie: 1 ianuarie 1917-23 August 1944 şi prin introducerea unui nou criteriu: „idei şi pasagii legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste“.

2) Pune pe seama autorităţilor româneşti (a Regelui Mihai I, îndeosebi) responsabilitatea campaniei de epurare a cărţilor, scoţând din joc Comisia de aplicare a Convenţiei de Armistiţiu şi, prin asta, URSS. Ca şi în cazul desemnării lui Petru Groza drept premier, ruşii acţionau şiret, prin intermediul autorităţilor române, pentru a nu fi acuzaţi de americani şi englezi de amestec în treburile interne ale României. Nu de alta, dar ne aflam abia în 1945, când ruşii nu se simţeau atât de tari încât să-i sfideze făţiş pe Aliaţi.

3) Introduce, spre deosebire de Comunicatul Comisiei, sancţiuni severe (inclusiv cu închisoarea) împotriva celor care nu respectă prevederile Decretului.

4) Impune retragerea arbitrară din circulaţie a unor tipărituri înainte ca ele să fie desemnate de Comisia special instituită şi publicate în „Monitorul Oficial“.

 

Comisia îşi începe activitatea abia peste trei luni

 

Articolul 3 al Decretului-Lege prevedea un termen de două luni pentru ca depozitarii de tipărituri să înainteze listele. Din punct de vedere juridic, asta însemna că respectiva Comisie urma să-şi înceapă activitatea cel mai devreme la 5 iulie 1945. În realitate, Comisia debutează mult mai târziu. Şi anume, la 22 august 1945, când „Monitorul Oficial“(Partea I) nr. 190 dă publicităţii primele liste întocmite: nr. 9 şi nr. 10.

De ce numerele 9 şi 10 şi nu numerele 1 şi 2? Pentru că Decretul-Lege obliga Comisia încă neconstituită să-şi asume listele întocmite şi publicate de Comisia de Aplicare a Armistiţiului (de la numărul 1 la numărul 8), care-şi va continua activitatea şi după publicarea Decretului. Prin decizia Ministerului Propagandei, 1368/945, publicată în „Monitorul Oficial“ (Partea I) nr. 183, din 14 august 1945, Comisiae alcătuită din: preşedinte, George Ivaşcu (director al Propagandei în ministerul Propagandei); P.P. Stănescu(secretar general al ministerului Educaţiei Naţionale),Panaitescu-Perpessicius(profesor secundar),Mihail Cruceanu(profesor secundar), toţi trei din partea Ministerului Educaţiei Naţionale, Pompiliu Constantinescu, Mihai Beniuc (din partea S.S.R.); Sebastian Popescu, referent titular (din partea Ministerului Afacerilor interne); Alexandru Paleologu,consilier (din partea Comisie Române pentru Aplicarea Armistiţiului); Traian Popovici prim bibliotecar, director (din partea Academiei Române); George C. Nicolescu, asistent universitar (din partea Ministerului Artelor) şi N.N. Vasiliu(consilier juridic în Ministerul Propagandei).

Ulterior, prin Decizia nr. 2320 din 20 octombrie 1945 a Ministerului Propagandei, publicată în „Monitorul Oficial“ (Partea I) nr. 244 din 25 octombrie 1945, în locul lui Alexandru Paleologu e numit Mihai Rădulescu. Conform art. 3 al Deciziei din 14 august 1945, pentru „activitatea specială şi permanentă depusă“, membrii Comisiei primesc o indemnizaţie lunară de 35.000 lei, începând de la 1 aprilie 1945; retroactiv cu trei luni, aşadar. Conceptul de „idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste“, rămâne – s-o recunoaştem – destul de vag. Membrii Comisiei aveau în faţă o misiune deosebit de dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Între 1917 şi 1944 se publicaseră în România, desigur, şi texte strict propagandistice, ţinând de gazetăria legionară sau de gazetăria de război. Depistarea lor era simplă. Lucrurile se complicau însă când venea vorba de texte literare, poezii, proză, eseu, în care ideile erau desprinse de fiecare cititor după cum îl ducea capul.

Şi mai complicată devenea munca membrilor Comisiei pentru concretizarea sarcinii de a elimina din circuit publicaţiile periodice şi neperiodice tipărite între 1 ianuarie 1917-23 august 1944 care conţineau „idei şi pasagii dăunătoare bunelor relaţii cu Naţiunile Unite“, cu URSS, adică. Din 1917 până în 1944, România s-a aflat într-un conflict continuu cu Uniunea Sovietică în cel puţin două puncte majore:

1) Chestiunea Basarabiei.

2) Dictatura bolşevică de la Moscova.

Ca şi în cazul „Războiului sfânt“, timp de 27 de ani, apăruseră în România şi cărţi, broşuri, filme, afişe de propagandă politică indiscutabilă. Apăruseră însă şi multe creaţii literare, artistice, eseistice, ştiinţifice, de o deosebită valoare, în care fuseseră abordate la cel mai înalt nivel intelectual teze şi concepte despre istoria relaţiilor româno-ruse, apartenenţa Basarabiei la România, pericolul întruchipat de imperialismul bolşevic, crimele comise de Stalin. O mână de oameni erau chemaţi astfel să tranşeze într-o chestiune complicată chiar pentru o posteritate de un secol. Cum deosebeai intenţia propagandistică şi sinceritatea de creator în cazul unui text iscălit de un mare literat român despre Basarabia?

 

Furibunda campanie de presă

Dar nu numai atât. Mult mai grav, asemenea Comisiei de Aplicare a Armistiţiului, Comisia prevăzută de Decretul-Lege urma să lucreze sub inimaginabila presiune a unui fapt ţinând de contextul istoric: Folosirea campaniei zise şi de dezintoxicare sau de lichidare a ideologiei de Dreapta în bătălia pentru Putere angajată între Blocul condus de Partidul Comunist, pe de o parte, şi Blocul formaţiunilor din Opoziţie (PNŢ şi PNL), pe de alta. Sub acest semn, ca şi în cazul epurării presei şi aparatului de stat, fiecare parte, denunţă agresiv, prin publicaţiile de care dispune, autorii aflaţi în tabăra adversă.

Fenomenul acuzaţiilor reciproce, succedând una alteia, e sesizat de Mircea Damian în articolul „Ba tu…!“ din „Fapta“, 24 februarie 1946: „O seamă de ziarişti din tabăra Opoziţiei şi din tabăra guvernamentală se acuză reciproc, prin oficioasele respective, că au luat bani de la Ică Antonescu sub diferite forme. Fiecare acuză pe celălalt, şi fiecare se explică.“ Nu trebuie scos din calcul nici binecunoscutul oportunism românesc. Prin amploarea perioadei de timp (1 ianuarie 1917-23 august 1944) supusă examenului, prin vagul criteriilor, practic, orice autor român dinainte de 23 august 1944 putea fi acuzat de a fi scris împotriva noii aliate a României, măreaţa Uniune Sovietică. Pentru a scăpa de acuzaţii, mulţi scriitori şi publicişti simt nevoia să treacă ei primii la atac, asumându-şi o poziţie de crânceni denunţători ai „rămăşiţelor fasciste“. Să adăugăm acestora faptul că unii scriitori şi publicişti găseau în atmosfera de vânare „a otrăvitorilor fascişti“ un bun prilej de răfuială personală, pentru a avea imaginea isteriei care se declanşează în presa autohtonă după 23 august 1944. Un articol precum „Constatări grave“ de L. Ţintea, apărut în „Orizont“, 1 noiembrie 1944, cere: „să fie controlate minuţios librăriile şi chioşcurile, iar toate scrierile care au încercat în trecutul regim să învenineze relaţiile dintre poporul rus şi poporul român să fie confiscate“. O notă din „Scânteia“, 14 decembrie 1944 întreabă cu tendinţă: „Când se vor retrage din librării improvizatele, reacţionarele istorii de literatură şi enciclopedie scrise de Dumitru Murăraşu, Gabriel Drăgan, Lucian Predescu, Gheorghe Cardaş?“

Paradoxal, dar semnificativ pentru năravurile dâmboviţene, cei mai radicali în amploarea epurării sunt chiar scriitorii şi publiciştii. Propunerile lor vizează, de exemplu, o extindere a criteriilor de excludere, de la conţinut la numele autorului. În „Era Nouă“ din 26 octombrie 1944, articolul „Literatura nazistă“ de Alexandru Bâlciurescu avertizează: „… continuăm să vedem în unele librării anumite cărţi ale scriitorilor care odinioară propovăduiau «războiul sfânt» şi se făcuseră cronicarii paranoicului regim antonescian.Fireşte, nu mai zărim acele cărţi de ruşinoasă apologie a Germaniei hitleriste, ci altele – cu caracter pur literar – semnate de aceiaşi scriitori. Socotim că ar trebui ca, dintr-un sentiment de pudoare, autorii sus-vizaţi să stăruiască singuri să li se scoată din vitrină cărţile“. Măsurile de epurare vizează mai ales manualele şcolare. Prin „Universul“ din 21 septembrie 1944, „Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor aduce la cunoştinţa editorilor şi autorilor de manuale de curs secundar (teoretic, normal, seminarial, comercial şi industrial) că s-au dat dispoziţiuni să se oprească tipărirea acestor manuale urmând ca să fie revizuite de către o comisie specială ce va funcţiona la minister“.

Din Comisie, condusă de prof. univ. P.P. Stănescu, fac parte, pentru „Literatura română“, Perpessicius şi Pompiliu Constantinescu. în 2 decembrie 1944, Ministerul aprobă raportul Comisiei, care stabileşte drept dăunătoare pentru educaţie manualele semnate de Ion Petrovici, Traian Brăileanu, D. Caracostea, C. Rădulescu-Motru, Simion Mehedinţi, C. Giurescu, Constantin Chiriţescu. Se aduce la cunoştinţa editorilor, librarilor şi anticarilor că nu pot fi puse în vânzare decât manualele verificate şi aprobate de Comisie. Supravegherea manualelor intră în preocuparea organelor competente. „Universul“ din 11 decembrie 1944 găzduieşte acest Comunicat: „Ministerul Educaţiei Naţionale aduce la cunoştinţa d-lor directori şi profesori din învăţământul de toate gradele că au obligaţia să controleze toate manualele de care se folosesc elevii, pentru a vedea dacă ele au fost aprobate de Minister, sau dacă au fost modificate după indicaţiile lui. În manualele din ediţii mai vechi vor lua măsuri ca, fără întârziere, toate pasagiile propuse pentru modificare de către comisia specială de revizuire să fie şterse cu TUŞ, aşa ca citirea lor să devină absolut imposibilă şi pentru ca pasagiile ce cuprind hărţi contrare stărilor de astăzi sau texte în întregime eliminabile, să fie RUPTE şi ARSE.“

 

„Figuri de trădători“

Trecând la acţiuni pe cont propriu, ziarele şi revistele tipăresc lungi liste de scriitori şi publicişti care trebuie scoşi din literatură. Ele nu iau în considerare ansamblul activităţii celor etichetaţi sau existenţa unor forme subtile de rezistenţă intelectuală. Articolul „Epuraţia scriitorilor“(„Scânteia“, 29 octombrie 1944) crede că Ion Barbu, Lucian Blaga, Dan Botta, Virgil Carianopol, Aron Cotruş, Nicolae Crevedia, Mircea Eliade, Victor Ion Popa, Ion Marin Sadoveanu fac parte pe nedrept din Societatea Scriitorilor Români.

Comentând ultimul număr al „Revistei Fundaţiilor Regale, „Scânteia tineretului“ din 12 noiembrie 1944 e neplăcut surprinsă la descoperirea semnăturilor lui Ion Vinea, Tudor Arghezi, Petru Comarnescu. „România Liberă“ inaugurează, în cadrul unei uriaşe campanii de demascare, rubrica intitulată „Figuri de trădători“. Printre cei prezentaţi se numără: D. Caracostea, Romulus Dianu, Ion Petrovici, Sextil Puşcariu, Ion Al. Brătescu-Voineşti, Ion Sângeorgiu, Ion Marin Sadoveanu, C. Rădulescu-Motru. Publicaţia „Democraţia“ conturează câteva „Profiluri negre“: I. Al. Brătescu-Voineşti, N.I. Herescu, Ion Marin Sadoveanu, Ion Sângeorgiu. O rubrică din „Orizont“ se intitulează „Morţi la 23 August 1944“. Iată-i: Constantin Virgil-Gheorghiu, Al. Tzigara-Samurcaş, Al. O. Teodoreanu, Virgil Carianopol, I. Gr. Perieţeanu, Mircea Pavelescu, Radu Gyr, Ion Vinea, Radu Tudoran, I. Al. Brătescu-Voineşti, Mircea Vulcănescu, Aron Cotruş, Mircea Grigorescu, George Gregorian, Nichifor Crainic, Ion Petrovici, Romulus Dianu, D. Iov, Virgil Slăvescu, Constantin Noica, Anişoara Odeanu, Dumitru Murăraşu, Vasile Militaru, Alexandru Marcu, Moş Nae Batzaria, Teodor Scarlat, Nicolae Roşu, M. Toneghin, George Axinteanu, Ion Totu, Al. Bădăuţă, Gh. D. Mugur, Al. Bran Lemeny, Pamfil Şeicaru, Ionel Teodoreanu, Lucian Predescu, Gabriel Drăgan.

Înverşunată în demascări până în pânzele albe este „Dreptatea“,oficios al PNŢ-ului condus de Iuliu Maniu. în 8 octombrie 1944, sub titlul „Cei şase“, ziarul declanşează un atac împotriva lui I. Al. Brătescu-Voineşti, Ion Marin Sadoveanu, Ilie Rădulescu, D. Ioaniţescu, Ion Gigurtu, Valer Pop. În acelaşi număr apare amplul articol „Agenţii culturii naziste“:„Sub auspiciile lui Killinger, o serie de intelectuali români s-au oferit să cloroformeze naţiunea“. Sunt nominalizaţi mai întâi membrii fondatori ai Asociaţiei germano-române. Printre ei, scriitorii: Ion Pillat, D. Caracostea, Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic, Ion Petrovici, Ion Marin Sadoveanu. Nu sunt ocoliţi nici cei prezenţi la şedinţa festivă de constituire: C. Rădulescu-Motru, G. Murnu, Em. Bucuţa. Epurarea e cerută răspicat şi în alte domenii ale culturii. „Seara populară“(ziar democrat de atitudine şi informare) reclamă în numărul 1, an I, 3 septembrie 1944: „Izgonirea din teatru a legionarilor şi agenţilor nazişti“. Reţinem din lista publicată pe: „G. Ciprian, autorul piesei legionare «Capul de răţoi»“;„Ion Luca, autorul piesei legionare «Icarii de pe Argeş»“;„Ion Sava, propagandist fascist“;„Victor Ion Popa, bugetivor al tuturor regimurilor huliganice, colaboraţionist cu F.R.N., legionarii şi naziştii“; „Aurel Ion Maican, co-autorul spectacolului de propagandă nazistă «Bucureşti-Moscova» şi beneficiar al bugetului şi inventarului Teatrului din Odesa“; „George Georgescu, propagandist filo-german“;„Ionel Perlea, propagandist filo-german“; „Virgil Carianopol – comisar de românizare legionar la Teatrul Cărăbuş“; „Vlaicu Bârna – impresar teatral («Teatrul azi»: revista «Eu şi Stalin») agent al cenzurii legionare şi şantajist“;„Camil Petrescu, teatralist bugetivor al tuturor regimurilor huliganice şi strateg fascist“;„N. Kiriţescu, autorul scenariului, împreună cu Gherardo Gherardi, al filmului «Cătuşe roşii»“.

Misiunea Comisiei apărea extrem de dificilă şi din cauză că se cerea o judecată şi asupra textelor scrise de autori cărora Partidul Comunist, angajat în bătălia pentru Putere, le făcea ochi dulci, pentru a-i angaja ca „tovarăşi de drum“. Mihail Sadoveanu era, printre altele, autorul volumului Drumuri basarabene (1921), dedicat realităţilor din Basarabia recuperată după Primul Război Mondial. Ce făceai cu acest volum iscălit de un nume cu care PCR se mândrea a-l avea drept „tovarăş de drum“?!

Cum trebuia să procedezi cu volumul Basarabia – ţară de pământ (1939) al lui Geo Bogza, colaborator la ziarele PCR? Decretul-Lege din 4 mai 1945, alăturat campaniei zise şi de defascizare a presei şi culturii, s-a constituit într-unul dintre cele mai puternice instrumente de şantajare a marilor intelectuali români de către Partidul Comunist în campania de demonstrare că toate marile nume ale culturii române sprijineau politica sa imediat postbelică. Puţini erau marii intelectuali români care să nu fi iscălit, din 1 ianuarie 1917 până la 23 august 1944, un text susceptibil de a fi acuzat că dăunează bunelor relaţii cu URSS. Chiar fără să i se spună, orice mare scriitor român se grăbea astfel să colaboreze cu Partidul Comunist, conştient că în orice moment putea fi luat la întrebări pentru vreo scriere anterioară împotriva noului aliat. Posibilitatea deciziilor nedrepte sau chiar absurde, era, aşadar, uriaşă, dacă luăm în calcul:

1) Caracterul specific al textului literar şi publicistic, rebel unei singure interpretări prin polivalenţa sensurilor.

2) Influenţa exercitată asupra membrilor Comisiei de activitatea politică de la momentul respectiv a multor autori.

3) Subiectivismul fatal al celor care alcătuiau Comisia, angajaţi în duşmănii şi prietenii cu autorii textelor, purtători de antipatii şi simpatii faţă de o operă.

4) Uriaşa presiune exercitată de campania din presă împotriva aşa-zisei ideologii de Dreapta. O apreciere corectă a unui text prin care respectivul nu era eliminat din circuit putea fi oricând etichetată ca simpatie făţişă faţă de fascism.

În consecinţă, aşa cum se întâmplă de obicei în astfel de situaţii, un membru al Comisiei prefera să fie nedrept incluzând pe lista publicaţiilor interzise un text corect, decât să fie acuzat ulterior că a dovedit bunăvoinţă faţă de „otrăvurile fasciste“.

 

Terenul abuzurilor de tot felul

Aparent, Decretul-Lege luase în calcul posibilitatea unor abuzuri şi nedreptăţi. El prevedea că scoaterea din circuit definitivă urma să aibă loc după ce o publicaţie apărea ca interzisă în lista tipărită în „Monitorul Oficial“: „Art. V. Pe măsura publicării listelor de către comisiune în Monitorul Oficial, editurile, tipografiile, librăriile, întreprinderile comerciale de orice fel, debitele, anticăriile, chioşcurile, autorii în editură proprie, bibliotecile de împrumut, bibliotecile publice, precum şi toate instituţiunile publice care deţin publicaţiunile specificate în aceste liste, le vor preda Prefecturii judeţului respectiv, în termen de 30 de zile de la publicarea listei respective. În Bucureşti şi suburbanele de sub tutela Primăriei Municipiului Bucureşti, publicaţiunile interzise vor fi predate în termen de 15 zile, direct de către deţinător, Depozitul Oficiului de Hârtie, unde va asista la predare un delegat al Prefecturii Poliţiei Capitalei.

Art. VI.Medaliile şi insignele metalice, filmele, reproducerile grafice şi plastice, purtând inscripţiuni sau figuri cu caracterul specificat la art. II, precum şi discurile cu acelaşi caracter, vor fi predate imediat prefecturilor de judeţ şi Prefecturii Poliţiei Capitalei, după normele prevăzute la art. 5, care le vor înainta Ministerului Propagandei.

Art. VII. Publicaţiunile cuprinse în liste aflătoare în bibliotecile beneficiind de depozitul legal, în bibliotecile instituţiunilor de învăţământ superior, precum şi acelea ale Oficiilor de Studii ale Ministerului, Băncii Naţionale, Institutului Central de Statistică, Institutului de Conjunctură, Consiliului Legislativ, vor fi inventariate şi păstrate mai departe de aceste biblioteci, sub directa supraveghere şi răspundere a şefilor acestor biblioteci.Consultarea acestor publicaţiuni nu se va putea face decât cu autorizaţia specială individuală dată de şeful instituţiei respective, numai în localul bibliotecii“.

Transpunerea în practică a prevederilor Decretului nu e lăsată la bunăvoinţa celor implicaţi. Documentul stipulează sancţiuni severe pentru cei care nu le respectă riguros: „Art. VIII. Persoanele care nesocotesc dispoziţiunile prezentei legi, comit delictul de sabotare a Convenţiei de Armistiţiu şi se pedepsesc în felul următor:

a) Tipografii şi editorii care nu vor înainta Ministerului Propagandei listele prevăzute la art. III, se vor pedepsi cu închisoarea corecţională de la 1-3 ani, sau amendă de la 50.000-100.000 lei;

b) Cei ce vor nesocoti dispoziţiunile de la art. IV, se vor pedepsi cu închisoare corecţională de la 2 – 5 ani, sau cu amendă de la 100.000-300.000 lei;

c) Cei ce nu vor executa dispoziţiunile art. V şi VI, se vor pedepsi cu închisoare corecţională de la 5-10 ani sau amendă de la 200.000 - 400.000 lei.

d) Bibliotecarii care nu vor lua măsurile prevăzute de art. VII se vor pedepsi cu închisoare corecţională de la 1-3 ani sau amendă de la 50.000-100.000 lei.

Amenda, precum şi pedepsele privative de libertate, prevăzute la litera a, c, şi d, vor putea fi aplicate separat sau cumulative.

În caz când întreprinderile prevăzute prin prezenta lege sunt organizate sub formă de societăţi comerciale, atât amenda cât şi pedepsele privative de libertate prevăzute la literele a, b şi c, se aplică bibliotecarilor sau funcţionarilor însărcinaţi de şeful instituţiei cu păstrarea şi îngrijirea publicaţiilor.

Art. IX.Infracţiunile prevăzute de prezenta lege se vor judeca după procedarea delictelor flagrante, potrivit prescripţiunilor art. 226, 232, 348, 349 şi 350 din Codul de procedură penală“.

Să admitem ca valabilă teza potrivit căreia un text tipărit ar influenţa credinţele şi convingerile cetăţenilor cu o atât de mare forţă încât aceştia să devină fascişti, antisemiţi, duşmani ai Uniunii Sovietice prin simpla lectură, deşi ea contrazicea nu numai bunul simţ, dar şi concepţia marxistă, potrivit căreia existenţa determina conştiinţa şi nu invers. Ne aflăm la ora publicării acestui Decret-Lege la finele fascismului în Europa. Chiar şi un text de simplă propagandă fascistă nu mai putea, în condiţiile din vara lui 1945, să ducă la o resurecţie a comportamentului fascist. Prezenţa în circuitul public a unei tipărituri chiar făţiş fasciste sau făţiş duşmănoase URSS n-avea cum să fie un pericol mortal pentru democraţie sau pentru bunele relaţii cu URSS. Era greu de crezut că, găsind la bibliotecă o broşură de propagandă antonesciană, un cetăţean ar fi purces, într-un context în care membrii guvernului Antonescu erau deja arestaţi şi Armata Roşie ocupa militariceşte România, la acte împotriva democraţiei sau împotriva URSS. Contrar acestor realităţi indiscutabile, Decretul-Lege transformă o biată literă scrisă într-un pericol mai mare decât lupta cu arma în mână. Pare incredibil unei inteligenţe normale că un editor sau tipograf care nu înainta lista cu publicaţiile tipărite de el între 1 ianuarie 1917-23 august 1944 se putea pricopsi cu închisoare de la 1 la 3 ani sau că un bibliotecar care nu trecea la secret o publicaţie de pe listă risca o închisoare de la 1 la 3 ani. Ca să nu mai spunem că, potrivit articolului 9, infracţiunile prevăzute de acest decret urmau să fie judecate în procedură de urgenţă, asemenea unor infracţiuni care atentau la viaţa omului. În realitate însă, Decretul-Lege duce la interzicerea unor texte înainte ca faimoasa Comisie să se pronunţe.

Prin articolul IV, deţinătorii de tipărituri erau obligaţi să scoată din circuit publicaţiile periodice şi neperiodice imediat, altfel spus înainte de judecata Comisiei considerate de ei ca intrând în criteriile prevăzute de articolul 2: „Editurile, tipografiile, librăriile, întreprinderile comerciale de orice fel, debitele, anticăriile, chioşcurile, autorii în editură proprie, bibliotecile de împrumut, bibliotecile publice precum şi instituţiile publice care au în depozit sau deţin sub orice formă sau titlu, publicaţiunile prevăzute în art. II, le vor retrage imediat din circulaţie şi le vor depozita în încăperi speciale“.

Să ne imaginăm ce s-a întâmplat imediat după apariţia Decretului-Lege în „Monitorul Oficial“. Ameninţaţi, potrivit articolului 8, aliniatul b, cu închisoarea de la 2 la 5 ani, editorii, tipografii, librarii, anticarii, bibliotecarii, şefii instituţiilor publice, proprietarii de chioşcuri se năpustesc la rafturi şi la depozite şi scot imediat, pentru a le preda prefecturilor sau a le„depozita în încăperi speciale“,toate publicaţiile periodice şi neperiodice care li se par a conţine „idei legionare, fasciste, hitleriste, şoviniste, rasiste sau pasagii dăunătoare bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite“. Asta, desigur, dacă n-au făcut-o după apariţia Comunicatului Comisiei de Aplicare a Armistiţiului din 17 decembrie 1944.Spre deosebire de membrii Comisiei, ei n-au nici îndrăzneala şi nici competenţa de a face o selecţie corectă, scoţând din discuţie textele complexe, fără nicio legătură cu propaganda fascistă pur şi simplu. Sub presiunea exercitată de atmosfera de campanie şi chiar de linşaj oportunist împotriva a ceea ce se numeşte Gândirea Criminală, toţi cei de mai sus vor fi tentaţi să exagereze în operaţiunea de scoatere din circuit a tipăriturilor periodice şi neperiodice. Cu atât mai mult avea să se întâmple aşa, cu cât lipsa de rigoare în selectarea cărţilor şi publicaţiilor se pedepsea cu închisoare; în timp ce exagerarea nu era sancţionată nici măcar cu mustrarea.

Potrivit Decretului-Lege, activitatea Comisiei avea să înceapă abia peste două luni de la apariţia Documentului. Cărţile şi publicaţiile urmau să primească o decizie definitivă abia după publicarea listei în Monitorul Oficial. Comisia n-are cum să-şi încheie activitatea în câteva zile. Astfel că procesul de stabilire şi de publicare a listelor cere o perioadă mai mare. În tot acest timp, tipăriturile asupra cărora nu s-a luat nicio decizie rămân scoase din circulaţie. Listele publicate succesiv se referă doar la tipăriturile interzise. Nu există nicio decizie în legătură cu tipăriturile permise şi, mai ales, nici un termen după care tipăriturile să poată trece drept permise. Aşa se face că, în multe locuri din Bucureşti şi din ţară, tipăriturile scoase din circulaţie imediat după apariţia Decretului-Lege, scoase au rămas.

 

Se epurează doar coperta!

Sub puterea Decretului-Lege din 4 mai 1945, până în decembrie 1947 sunt scoase din circulaţie treptat-treptat peste 2.000 de titluri. Operaţiunea, cu toate efectele sale grave în materie de prigonire a cărţii, părea încheiată la finele lui 1947.

2.000 de publicaţii periodice şi neperiodice zăceau închise în depozite şi săli speciale. În iunie 1948 însă, se tipăreşte, într-o variantă de uz intern, un cărţoi intitulat Publicaţiile interzise până la 1 mai 1948. Din „Prefaţă“ aflăm că de la 1 decembrie 1947 până la 1 mai 1948, urmare a muncii depuse de Serviciul Edituri şi Control, al Direcţiei Literare din Ministerul Artelor şi Informaţiilor, au fost adăugate celor 2.000 de titluri încă 6.000.

În consecinţă, broşura sau, pentru a fi mai precişi, broşuroiul tipăreşte nu mai puţin de 8.000 de titluri, care trebuie scoase imediat din circulaţie. Broşuri cu liste cuprinzând tipăriturile interzise au fost publicate şi în anii anteriori. Ultima, intitulată Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 iunie 1946, datată Bucureşti, 1946, are drept prefaţă textul Decretului-Lege din 2 mai 1945 şi e pusă sub semnul Ministerului Informaţiilor, Comisia pentru aplicarea articolului 16 din Convenţia de Armistiţiu. Lectura broşurii ne dezvăluie nu numai criteriile care au stat la baza selecţiei, dar şi dificultăţile întâlnite de Comisie în activitatea sa. În multe cazuri, Comisia se vede obligată să elimine doar anumite părţi din opera luată în vizor. Astfel, la Problema trecutului românesc de Gheorghe I. Brătianu(Conferinţă ţinută la Ateneul Român, Filiala Timişoara, Duminică, 27 iunie 1943), Bucureşti, 1943, Tip. „Lupta“, N. Stroilă, „Se vor scoate pasagiile: pag. 19, rândurile 4-14, pag. 29, rândurile 3-10, pag. 31, în întregime, pag. 32, în întregime“.

La Sfaturi pe întunerec de Nicolae Iorga, Conferinţe la radio, vol. II, 1936-1938, Bucureşti, 1940, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, „Regele Carol II“, se precizează: „Epurare parţială: Eliminarea conferinţelor:

– Despre Basarabia (78)

– Elemente necreştine în viaţa poporului român

– Solidaritatea naţională

– Propagandele care ne lipsesc“

La Între Dunăre şi Mare, ediţia a V-a, de Ion Simionescu, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, Idem celelalte ediţii, Comisia decide: „Se vor elimina paginile în care se vorbeşte de teritorii ce nu mai sânt cuprinse în actualele graniţe ale României“.

Aplicarea mecanică a criteriilor naşte şi situaţii hazlii. LaCăciuliţa roşie. O poveste în pădure, cu pitici şi cu o fetiţă de Radu Gyr şi N. Milcu, se precizează: „Epurare parţială: Eliminarea numelui lui Radu Gyr“. Căciuliţa roşie e o carte de poveşti. În privinţa conţinutului nu e nimic de epurat. Numai că unul dintre autori (cel mai important), e Radu Gyr, nume interzis sub semnul înscrierii în lotul „Criminalilor de gândire“. Şi astfel prin scoaterea numelui Radu Gyr, cartea rămâne în circuit ca fiind scrisă doar de N. Milcu. O mutilare şi mai hazlie suferă Basmele românilor de Petre Ispirescu, Bucureşti, 1942, Imprimeria Centrală (Biblioteca Sentinela nr. 5). Comisia de epurare decide: „Se va scoate coperta şi foaia de titlu“.

 

Fascistul Churchill!!!

Spre deosebire de această broşură, ca şi de cea publicată în 1945 (Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 august 1945), volumul din 1948 are un titlu mult mai dur – Publicaţiile interzise, nu e atribuită niciunui organism şi nu e prefaţată de reproducerea Decretului-Lege. Are, în schimb, două texte, mai mult decât semnificative pentru scopurile noii acţiuni de epurare a cărţilor. Unul dintre ele conţine, spre deosebire de broşurile anterioare, „Instrucţiuni“ privind felul cum trebuie să se desfăşoare campania de epurare. Iată câteva:

„1. Se vor scoate din circulaţie numai ediţiile specificate în broşură. Atunci când datele bibliografice lipsesc din aceasta, lucrarea se va îndepărta numai pe baza numelui autorului şi a titlului volumului.

2. Unele ediţii ale autorilor clasici sunt interzise pentru spiritul fascist în care s-a făcut editarea, comentarea şi prezentarea lor. Sunt interzise prin urmare numai ediţiile din clasici precis indicate în broşură.

3. Toate manualele şcolare anterioare anului 1947 sau care nu figurează pe tabloul oficial al manualelor aprobate de Ministerul învăţământului Public sunt din capul locului interzise fără a mai fi necesară menţionarea lor expresă în prezenta broşură.

4. Orice hărţi care înglobează între graniţele Republicii Populare Române teritorii ce nu-i aparţin sunt interzise. Hărţile din cuprinsul diferitelor lucrări ştiinţifice vor fi puse în acord cu graniţele ţării, prin diferite procedee (haşurare, decupare, etc.), dar numai atunci când ele nu pot fi eliminate total. La fel se va proceda cu stema regală sau cu orice alte însemne ale fostei dinastii.

5. Sunt interzise toate calendarele, almanahurile populare etc., de orice fel din perioada 1938-1944.

7. Prezenta broşură rămâne unic îndreptar pentru identificarea şi îndepărtarea publicaţiilor fasciste. Ea va fi continuată sub forma unor broşuri suplimentare notate 1, 2, 3 etc. care vor conţine câte 1.000 (una mie) titluri noi până la sfârşitul operaţiilor de desfascizare a întregului sector al publicaţiilor de orice fel din ţară“.

Punctul 6 al „Intrucţiunilor“ merită o atenţie aparte. El sună aşa: „Orice lucrări datorite următorilor autori indiferent dacă sunt sau nu trecute în broşura de faţă sunt interzise din principiu“. Lista autorilor români şi străini ale căror texte sunt interzise din principiu, indiferent de conţinut (e vorba, aşadar, de nume şi nu de opere), stârneşte nedumerire. Prezenţa unor nume precum Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Corneliu Zelea Codreanu, Adolf Hitler, Benito Mussolini, Joseph Goebbels, trece drept explicabilă. Fiind vorba de personalităţi acuzate ca autoare practice sau teoretice ale fascismului, apare normal să fie interzise. Pe listă apar însă şi nume precum: Iuliu Maniu, Armand Călinescu, Ion Mihalache, Churchill, Charles de Gaulle, recunoscute ca nume de luptători împotriva fascismului. Ce căutau aceste nume pe lista autorilor interzişi? Răspunsul ni-l dă un alt text din broşură, tot fără titlu şi fără semnătură, menit a explica în chip propagandistic operaţiunile de interzicere a 8.000 de publicaţii, între care 6.000 fuseseră trecute pe listă printr-o operaţiune începută la 1 decembrie 1947 şi care, potrivit „Instrucţiunilor“, urma să meargă mai departe. De la început, această „Prefaţă“ne pune în faţa unei surprize. Chiar dacă nu avuseseră un astfel de text lămuritor, broşurile anterioare ne sugerau că tipăriturile scoase din circulaţie erau cele care puteau fi identificate drept texte cuprinzând idei fasciste sau dăunătoare bunelor relaţii cu Uniunea Sovietică.

Fără a renunţa la acuzaţia de literatură fascistă, „Prefaţa“dă sensuri noi, mult mai largi decât cele de până acum, conceptului de literatură fascistă: „Cel mai de seamă mijloc de propagandă era cuvântul tipărit. Prin el se puteau difuza ideile legionare rasiste, şovine, prin el puteau pătrunde, ca o otravă, cele mai odioase născociri ale imperialismului în lupta sa împotriva clasei muncitoare din întreaga lume, şi în special împotriva Uniunii Sovietice. Această luptă ideologică nu era însă dusă numai sub o formă directă, în care poziţiile reacţiunii să apară limpezi. Ea folosea şi calea indiferentă, a camuflării în spatele unor lozinci aşa-zise «democrate», menite să înşele vigilenţa poporului muncitor. Pe linia aceasta au lucrat de pildă fostele partide «istorice», naţional-liberal şi naţional-ţărănesc. Tot prin cuvântul scris, s-a dus o intensă propagandă în favoarea monarhiei, prezentată în mod fals drept o instituţie democratică sau alte ori, înfăţişată ca o instituţie de drept divin şi prin urmare invulnerabilă.“

Sub semnul unor mutaţii spectaculoase în politica regimului comunist, generate, printre altele, şi de climatul Războiului Rece, „Prefaţa“ introduce conceptul de cale indirectă, camuflată de pătrundere a fascismului şi antisovietismului sub înfăţişarea a ceea ce textul numeşte, punând între ghilimele, „idei democratice“ sau, fără a pune între ghilimele, idei monarhiste. Ne întâlnim astfel cu aplicarea la cuvântul scris a tezei politice, de lungă carieră în anii 1947-1953, potrivit căruia duşmanul acţionează perfid, sub înfăţişări menite a înşela vigilenţa revoluţionară.

Printr-un salt ameţitor, sfera publicaţiilor interzise ca nocive se lărgeşte, cuprinzând şi texte fără nicio legătură cu fascismul, şovinismul sau antisemitismul. E una dintre explicaţiile sporirii numărului de titluri interzise de la 2.000 la 8.000. O altă explicaţie trimite la o interpretare forţată a literaturii şi ştiinţei: „Dar acţiunea de răspândire a otrăvii imperialiste nu s-a mărginit la cărţile mai mult sau mai puţin oficiale, cum ar fi fost lucrările de doctrină politică, broşurile de propagandă, manualele, şcolare, etc. Ea s-a exercitat în mod puternic până în cele mai aparent inofensive publicaţii. în literatura burgheză, în care individualismul, şovinismul, superstiţiile, fac parte din însăşi temeliile ei, în ediţiile comentate de clasicii români şi străini, unde critici rău intenţionaţi au falsificat istoria şi textele literare pentru a găsi argumente în sprijinul teoriilor lor retrograde, şi chiar în modestele broşuri de popularizare ştiinţifică, în foarte multe lucrări din aceste categorii s-a făcut de fapt, mai mult sau mai puţin făţiş, apologia hitlerismului, ele nefiind decât tot atâtea mijloace de a sluji interesele imperialismului, duşmanul de moarte al clasei muncitoare, al poporului.“

Un salt spectaculos şi primejdios, în lărgirea criteriilor de epurare a publicaţiilor e făcut şi prin următoarea apreciere: „În literatura dintre cele două războaie, burghezo-moşierimea cultivat cu predilecţie tema ponegririi primei Ţări a Socialismului, a Uniunii Sovietice. Datorită acestei sistematice campanii, chiar scriitorii ce se pretindeau «democraţi» răspândeau în cărţile lor idei fasciste şi antisemite. Ideile reacţionare erau cu atâta încăpăţânare propagate, încât ele ajunsese a-şi dovedi prezenţa lor până şi în efortul metaforic al scriitorilor. Se poate deci afirma fără teamă de exagerare, că o mare parte din ceea ce s-a publicat în ţara noastră în ultimele trei decenii, precum şi un anumit procent mai redus din ceea ce se publicase anterior, era infectat de idei şovine, reacţionare, rasiste etc.“

Reamintind că între 1945 şi 1947 avusese loc o campanie de epurare a publicaţiilor, „Prefaţa“ explică astfel de ce a fost nevoie de o nouă campanie: Conceptul de „publicaţie dăunătoare“a fost prea îngust. Prin lărgirea lui s-a ajuns la concluzia că „întinderea şi pătrunderea ideologiei fasciste reacţionare avea proporţii considerabile şi care, cu prilejul acestei operaţii de verificare, nu au făcut decât să iasă pe deplin la iveală“. Broşura tipăreşte o listă de 8.000 de cărţi care trebuie interzise, urmare a unei noi verificări, după criterii mult mai strâmte, a tipăriturilor rămase în circulaţie după marea epurare dintre 4 mai 1945 şi 1 decembrie 1947.Incredibila lărgire a conceptului de propagandă fascistă explică prezenţa pe listă a unor cărţi semnate de Ion Agârbiceanu, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Ion C. Brătianu, Ion I. C. Brătianu, Carmen-Sylva (chiar dacă e vorba de cărţile de poveşti ale Reginei Elisabeta), Carol I, Carol al II-lea, Mihai Eminescu, Iuliu Maniu, Adrian Maniu.

Mult mai grav, potrivit „Prefaţei“la broşura Publicaţii interzise, noua campanie de epurare nu se opreşte o dată cu publicarea listelor:

„Este evident că în ultimii ani, editarea lucrărilor cu conţinut reacţionar a fost din ce în ce mai rară, până când la un moment dat a ajuns cu neputinţă. Acest fapt ar părea să arate că acţiunea de epurare a cărţilor ar putea să ia sfârşit. Situaţia nu se prezintă însă astfel. Una din cauzele principale care cer continuarea acestei operaţii este exodul bibliotecilor particulare în anticării. Necontenit se varsă pe piaţă mii de cărţi în care sunt expuse pe larg teoriile otrăvitoare ale imperialismului. Ascuţirea luptei de clasă în ţara noastră, în condiţiile trecerii de la democraţie populară la socialism, face ca lupta dusă pe plan ideologic de clasa muncitoare împotriva ideologiei reacţionare să fie din ce în ce mai înverşunată. Zi de zi ies la iveală noi lucrări care făceau propagandă pentru monarhie, pentru regimul burghezo-moşieresc, pentru social democraţia de dreapta trădătoare, etc. Lupta pentru curăţirea sectorului cultural de toate aceste publicaţiuni fasciste şi pro-fasciste, publicaţiuni care în fond caută să apere şi să justifice exploatarea omului de către om, nu va lua sfârşit decât atunci când ele nu vor mai exista decât în câteva biblioteci oficiale documentare, unde istoricii viitorului vor avea prilejul să studieze epoca cea mai neagră din istoria modernă a omenirii, epoca imperialismului monopolist şi a crimelor sale împotriva umanităţii“.

Ca la un semn, presa se pune în mişcare pentru transpunerea în practică a deciziei. Un articol bilanţ, „Bibliotecile sindicale“ din „Călăuza bibliotecarului“, octombrie 1948, stabileşte drept sarcină fundamentală a bibliotecarilor, alături de vigilenţa ideologică, epurarea cărţilor din biblioteci: „În aprovizionarea bibliotecilor cu cărţi literare, bibliotecarii au avut permanent sarcina de a fi vigilenţi, de a nu lăsa să pătrundă în bibliotecă cărţile puse în slujba ideologiei decadente. Nu toţi bibliotecarii au ştiut să ducă la capăt această muncă. De aceea problema vigilenţei şi a epurării bibliotecarilor rămâne o sarcină permanentă a bibliotecarului“. Un răspuns la „De vorbă cu bibliotecarii“ din acelaşi număr conturează imaginea unei hoituri a cărţilor la scară internaţională: „Fiecare bibliotecar este dator să semnaleze fie redacţiei noastre, fie forurilor competente, orice carte pe care o crede periculoasă sau nefolositoare şi care nu este menţionată în «Publicaţiile interzise», în aşa fel încât acea carte să fie cercetată de Comisia de epurare şi trecută în listele ce vor apare în viitor“.

Numărul 3, noiembrie 1948, al revistei, aduce prin articolul „Să curăţăm bibliotecile de arhivă fascistă“, din cadrul rubricii „îndrumări practice pentru bibliotecari“, noi amănunte privind rolul bibliotecarului în această vastă campanie de epurare: „... fiecare bibliotecă cu mai puţin de 2.000 de volume trebuie să-şi înscrie în planul de muncă următorul angajament: «Până la 31 decembrie 1948, nici o carte antiprogresistă, antidemocratică în bibliotecă!»“. Numărul 4, decembrie 1948, al „Călăuzei bibliotecarului“, purcede – în cadrul rubricii „îndrumări practice pentru bibliotecari“ – la analiza felului „Cum se desfăşoară acţiunea de epurare a bibliotecilor“. Se evidenţiază astfel câteva primejdii care pândesc acţiunea de epurare. Iată, două dintre ele: „Cărţile scoase trebuiesc înlăturate total, fiindcă altfel acolo unde găsesc prilejul oamenii duşmănoşi regimului nostru de democraţie populară caută să reintroducă în biblioteci cărţile de otravă fascistă (...). În sfârşit, bibliotecarii mai trebuie să fie atenţi la cărţile pe care le dau cu împrumut. Multe din aceste cărţi s-ar putea să aibă un conţinut diversionist sau decadent şi ele să nu se mai întoarcă în bibliotecă, circulând clandestin din mână în mână“.

Cum tot în această perioadă se legiferează controlul strict de către stat al tipăririi şi circulaţiei cărţilor, putem spune că temeliile dictaturii de 41 de ani (până în decembrie 1989) asupra cuvântului scris au fost puse în 1948.

 



Ziare.com
Comentarii

Procesul ziaristilor

Dupa 21 decembrie 1989, ziaristii de la Scanteia au procedat la fel ca dupa razboi, instigand la crime impotriva elitei romanesti. Din pacate nimeni nu ia tras la raspundere, dimpotriva indivizi ca Silviu Brucan, Ovid S. Cromhmalniceanu, Gogu Radulescu , au fost salvati si recuperati.

Postat de: Anonymous, 14 Aprilie 2013 |

Lustraţia

Comuniştii au considerat, încă de la venirea lor pe meleagurile noastre, că tot ceea ce i-a precedat a fost nu doar greşit cât dăunător. Cum se face că noi, după ce am făcut experienţa nocivităţii ideologiei lor, nu ne-am debarasat de toată neghina lor? ... asta mă miră domnilor, chiar şi acum la 20 de ani de la (pseudo)înlăturarea lor formală.

Postat de: Anonymous, 06 Martie 2012 |

opinie

sa se faca filme cu istoria romanilor..

Postat de: Anonymous, 21 August 2011 |

Paraschiv

Din povestirile parintilor mei stiu ceva istorie adevarata.Pacat ca unii o batjocoresc si acum.
Evreii au distrus tara,si Europa de est chiar si marea Rusie..
Cati evrei sau perindat le conducerea tarii din 89?De ce nu se dau liste cu ei?
De frica, tot ei vor comanda,LE VA VENI TIMPUL....

Postat de: Anonymous, 20 August 2011 |

Istoria de plastic

Asta e istoria de plastic, a corectitudinii politice, în care adevărul e interzis cu desăvârșire. Cât veți mai minți lumea cu ”comunismul inventat de ruși” și ”comunismul românesc”, ocolind realitatea: comunism nu a existat niciodată, bolșevismul și holocaustul roșu au fost eminamente opera EVREILOR, iar regimul de ocupație stalinistă, impus prin lovitură de stat (23 august) și invazie armată este străin României. De la funcțiile înalte în stat și până la torționarii închisorilor, toți au fost EVREI și UNGURI, ce au lucrat la exterminarea românilor. Degeaba îi puneți poza lui Gh. Gheorghiu Dej, el nu a fost decât o marionetă (până a luat puterea reală și i-a alungat pe cominterniști); holocaustul culturii române a fost făcut de EVREI, ca să ne distrugă conștiința națională, să dispară poporul român. Iar Ceaușescu a îndreptat parțial răul imens făcut: în vremea lui a dispărut ”Leana pe tractor” din manualul de română și au apărut Eminescu, Arghezi, Blaga, șamd. Acest țăran fără carte a curățat cangrena bolșevică și a permis o mică renaștere a culturii române. În anii '80 scriitorii patrioți (Eugen Barbu, C.V.Tudor, Mihai Ungheanu, Ion Lăncrănjan și alții) militau pt. reabilitarea personalităților interbelice și antebelice, pt. republicarea operelor valoroase și a lucrărilor politice. Astăzi cominterniștii (EVREI și UNGURI), conduc țara din nou, și înnegresc sufletul poporului român exact ca în vremea lui Stalin.

Postat de: Anonymous, 11 August 2011 |

Istoria de plastic

Asta e istoria de plastic, a corectitudinii politice, în care adevărul e interzis cu desăvârșire. Cât veți mai minți lumea cu ”comunismul inventat de ruși” și ”comunismul românesc”, ocolind realitatea: comunism nu a existat niciodată, bolșevismul și holocaustul roșu au fost eminamente opera EVREILOR, iar regimul de ocupație stalinistă, impus prin lovitură de stat (23 august) și invazie armată este străin României. De la funcțiile înalte în stat și până la torționarii închisorilor, toți au fost EVREI și UNGURI, ce au lucrat la exterminarea românilor. Degeaba îi puneți poza lui Gh. Gheorghiu Dej, el nu a fost decât o marionetă (până a luat puterea reală și i-a alungat pe cominterniști); holocaustul culturii române a fost făcut de EVREI, ca să ne distrugă conștiința națională, să dispară poporul român. Iar Ceaușescu a îndreptat parțial răul imens făcut: în vremea lui a dispărut ”Leana pe tractor” din manualul de română și au apărut Eminescu, Arghezi, Blaga, șamd. Acest țăran fără carte a curățat cangrena bolșevică și a permis o mică renaștere a culturii române. În anii '80 scriitorii patrioți (Eugen Barbu, C.V.Tudor, Mihai Ungheanu, Ion Lăncrănjan și alții) militau pt. reabilitarea personalităților interbelice și antebelice, pt. republicarea operelor valoroase și a lucrărilor politice. Astăzi cominterniștii (EVREI și UNGURI), conduc țara din nou, și înnegresc sufletul poporului român exact ca în vremea lui Stalin.

Postat de: Anonymous, 11 August 2011 |

Interzicerea cărţilor - o ucidere spirituală

Interzicerea cărţilor - o absurditate! O crimă! Numai pe interzicerea scriitorilor adevăraţi a putut creşte literatura idioată a comuniştilor, cu poeziile elogioase despre partid şi stalin, dej, groza şi apoi ceauşescu
E evident că această ucidere a spiritualităţii a făcut parte din strategia de anihilare a naţiunii române de spiritualitatea ei, de valorile ei. A fost o decapitare adăugată la:
- abolirea monarhiei;
- arestarea intelectualilor;
- interzicerea bisericii greco-catolice;
- strivirea elitelor româneşti nu doar prin interzicerea lor, ci prin uciderea în închisori a tuturor categoriilor sociale reliefate şi reprezentative, de la ţăranii chiaburi ce alcătuiau elita satelor, la intelectuali, la elevi şi studenţi, la elitele politice, a orice individ român cu coloană vertebrală....
Periculoasă ignoranţa de azi, universalismul sau europenismul prost înţeles, care şterge identitatea.

Postat de: Anonymous, 10 August 2011 |

Terorismul intelectual

Fara minciuna, crima ,hotie - intrumente de teroare statale - si acest terorism intelectual s-ar mai fi vorbit de comunism ,democratie populara etc?

Postat de: Anonymous, 07 August 2011 |

biblioteca mea

Din cartile pe care oamenii le aruncau la gunoi sau le ascundeau prin gramezile de paie din gradini, mi-am strans o biblioteca pe cinste. In timp ce colegii mei de scoala se indopau cu Nina Cassian, Dan Desliu, Alexandru Sahia si multe alte nulitati, eu ii citeam pe adevaratii scriitori ai neamului si ai lumii libere. Mi-am facut cultura de unul singur si cand am ajuns in Occident mi-au trebuit doar 10 luni sa obtin un post la universitate.
Nouazeci la suta din ce am "invatat" in universitatile comuniste (ca sa trec examenele) nu mi-a servit niciodata la absolut nimic. Conform ideologiei vremii am fost "sarpele incalzit la sin".
Ca tata si apoi ca bunic nu mi-am invatat nici copiii, nici nepotii romaneste ca razbunare pe nemernicii care si-au batut joc de tineretele noastre si ne-au facut prizonieri in propria nostra tara. Urmasii mei vor auzi de Stalin, Ceausescu, Pol Pot, Kim Ir Sen, Mao Tze Dung probabil doar intamplator, pe la orele de istorie, si numai ca sa fie dati uitarii din momentul in care au parasit scoala. Amin !

Postat de: Anonymous, 28 Iulie 2011 |

romania este sursa singularitatii universale...

imi place cind omul isi recunoaste singur erorile... DAR DUMNEAVOASTRA DOMNULE NU SINTETI O PERSOANA CE A FACUT O EROARE SINTETI UN MONSTRU... DE URA SI DE TRADARE... V ATI TAIAT SINGUR CRACA ... RADACINA NU O SA VA MAI RECUNOASCA NICIODATA... SI DOAR NU VRETI SA MI SPUNETI CA V AU PRIMIT CU BRATELE DESCHISE SI ...CA V AU DAT LAURII CUNOASTERII ABSOLUTE... CA A TI MUNCIT ESTE UNA IAR LOCUL DV POATE NU A FOST SA FIE AICI DAR ATENTIE... NU SINTETI UN EXEMPLU CE POATE FI ADMIRAT... DUPA MINE SINTETI UN TRADATOR... SA FITI FERICIT... TOTI AM SUFERIT DAR NU TARA ESTE DE VINA CI CEI CE NE AU CALARIT SI NE AU SUPUS LA REGULI MIZERE ...SI UMILITOARE... CE ATI REZOLVAT ACUM CA KAPITALISMUL CE V A DAT VOIE SA FITI INTR O ILUZIONARA LIBERTATE... CA SI MUSCA COADA SI STA CU EA INTRE DINTI SI NU I VINE SA CREADA CE DIRECTIE I A PLANETA...LUMINA IUBIRE SI CONSTIINTA...

Postat de: Anonymous, 08 August 2011 |

fascism

Romanul Gorila are in comun cu Mussolini chiar fascismul. Unul dintre personajele principale are simpatii fasciste.

Postat de: Anonymous, 27 Iulie 2011 |

Multumiri

Multumiri autorului pentru acest articol forare interesant. Sunt nascut in 1965, am trait pana in 1990 in Romania, si cu toate acestea nu stiam mai nimic despre absurditatea acestor decrete.

Postat de: Anonymous, 27 Iulie 2011 |

bulă

cam așa ar trebui procedat cu mulți din ziua de azi, <<în mod simbolic pentru a li se stabili clar locul în istorie>>, cu mulți care ne spurcă onoarea țării, între și peste hotare... oare câte din capetele de acuzare ale lui Ceaușescu se pot aplica astăzi și la câți din mafioți?

Postat de: Anonymous, 27 Iulie 2011 |

Publică un comentariu nou

By submitting this form, you accept the Mollom privacy policy.
Credeţi că achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1925 a fost justă?
Te abonezi la Historia şi câştigi
Aboneaza-te la NEWSLETTER
 

HISTORIA, Nr. 153, Octombrie 2014

HISTORIA, Nr. 153, Octombrie 2014 -
15 Octombrie 2014

În vara anului 1918, războiul civil aprinsese Rusia ca un rug. Pentru revoluţia boşevică, lunile fierbinţi de vară au reprezentat un moment de cumpănă; neobosit, Lenin ţinea discurs după discurs, încercând să redreseze situaţia.  De fiecare dată a vorbit cu convingere despre inevitabilitatea revoluţiei mondiale. Însă soarta îl va duce la uzinele Michelson, acolo unde va fi împușcat în condiții ce ridică până și astăzi mari semne de întrebare...

Vedeţi mai multe detalii
Realitatea.net

Popular content
Soluţie implementată de Tremend
SATI