Actualitate

Oina - sportul naţional uitat

Autor: Bogdan Popa | 9539 vizualizări
Doi copii jucând oina, pe un timbru din perioada comunistă (mijlocul anilor ’50)
1951 - Meci demonstrativ de oină pe Stadionul Republicii
1899 - Echipa Liceului Nicolae Bălcescu din Brăila, prima echipă campioană naţională la oină
1913 - Echipa Seminarului Nifon, campioana Bucureştiului
1924 - Selecţionatele de oină ale Bucureştiului pregătite pentru Olimpiada de la Paris
1934 - Echipa Şcolii Normale din Chişinău
Echipa României în iunie 2010, câştigătoare a primului meci internaţional de oină din istorie

În ceea ce se numeşte, de obicei, „febra Campionatului Mondial de Fotbal“, o ştire despre oină nu a stârnit un interes deosebit, fiind primită şi cu o oarecare ironie. Dar luna iunie a anului 2010 nu a adus doar o campioană mondială în premieră, ci şi primul meci internaţional de oină din istorie, jucat însă în Germania şi câştigat de echipa naţională a României împotriva ţării gazdă.

Primul meci oficial de oină s-a desfăşurat la 10 mai 1898, în grădina Cişmigiu, echipele fiind formate din liceeni din Capitală. Desigur, ziua nu fusese aleasă întâmplător, „competiţiunea cetelor de oină“ desfăşurându-se în cadrul serbărilor independenţei şi a zilei naţionale. Gimnaziul Gheorghe Şincai s-a impus în faţa liceelor Matei Basarab, Sf. Sava, Mihai Viteazul, Gheorghe Lazăr, gimnaziului Dimitrie Cantemir şi a Şcolii Normale de Institutori. Întrecerile de la 10 mai 1898 au adus un nou sport. Din păcate, până în vara anului 2010, acesta nu a reuşit să se impună şi pe scena internaţională.

Originile oinei, probabil, în Moldova

„Sport naţional“ este o noţiune dificil de definit, cel puţin în cazul românesc. Dacă s-ar referi la popularitate, atunci ar trebui să vorbim despre fotbal; dacă performanţele ar fi criteriul decisiv, atunci ar intra în joc handbalul, gimnastica sau canotajul; raportarea la tradiţiile sportului modern ar aduce la suprafaţă popularitatea curselor de cai sau a meciurilor de box.

Totuşi, oricine a trecut prin şcoală sau a participat la concursuri de cultură generală a auzit despre oină. Pentru semnatarul acestor rânduri, singurul contact nemijlocit a fost proba de aruncare a mingii de oină de la ora de educaţie fizică. Că „raţele şi vânătorii“ era, de fapt, o tehnică de antrenament pentru oină, am aflat prea târziu.

România nu este, desigur, un caz unic. Şi alte naţiuni au câte un joc pe care îl consideră definitoriu pentru propria identitate. În unele cazuri, acestea au fost declarate prin lege parte a patrimoniului naţional, precum lacrosse şi urmaşul său de astăzi, hocheiul pe gheaţă, în Canada. Chiar şi fără protecţia legilor patrimoniului, unele sporturi naţionale sunt atent păstrate şi încurajate, precum hurling şi gaelic football în Irlanda sau faimosul buzkashi afgan. Unele sporturi au rămas în graniţe regionale şi naţionale (precum luptele glima în Islanda sau novuss, un fel de biliard inventat în Letonia interbelică).

Luptele, cunoscute şi în Dobrogea, se întâlnesc aproape oriunde există o minoritate turcă. Există şi „sporturi naţionale“ pe care practicanţii lor au reuşit să le impună în fostele imperii coloniale, precum cricket-ul englezesc.

Se spune despre oină că originile i se pierd în negura timpului. Ştirile anterioare secolului al XIX-lea sunt, într-adevăr, puţine. Jocul provine, cel mai probabil, din Moldova, fiind cunoscut sub diverse nume (precum hoina ori baciul la stână) şi forme şi în celelalte regiuni ale ţării.

Cum a devenit oina disciplină sportivă

„Sperăm şi dorim ca oina să devină sportul nostru naţional“. Cuvintele îi aparţin lui Spiru Haret (1851-1912), de numele căruia se leagă multe dintre proiectele coerente de reformă a învăţământului românesc. La sfârşitul secolului al XIX-lea, educaţia fizică primită de şcolarii români se rezuma la exerciţiile gimnastice, uneori greoaie, efectuate în condiţii improprii. Jocurile lipseau, spre deosebire de şcolile din Anglia, Franţa sau Statele Unite. Încercând „să cureţe şcolile de plaga bătrânilor de 15 ani“ (din nou, cuvintele îi aparţin), Spiru Haret a convocat o întâlnire cu mai mulţi maeştri de gimnastică.

Nume importante ale istoriei educaţiei fizice şi sportului românesc s-au regăsit pe lista celor invitaţi chiar la Haret acasă, în aprilie 1897, remarcându-se Gheorghe Moceanu (1838-1909), unanim recunoscut ca primul profesor de educaţie fizică din România modernă; Dimitrie Ionescu (1864-1946), absolvent al Şcolii Centrale de Gimnastică din Roma şi inspector şcolar de specialitate; Radu Corbu, unul dintre puţinii profesori din afara Bucureştiului. Acest adevărat „grup de lucru“ a ales oina, dintre jocurile preferate ale copiilor de atunci. Astfel, buşita, banul, mingea bătută, mingea la zid sau poarca nu au cunoscut niciodată reguli scrise şi regulamente pentru concursuri. De alt­fel, toţi cei trei profesori amintiţi mai sus încercaseră deja să transforme oina din joc în disciplină sportivă.

Profesorii de gimnastică au codificat regulile jocului şi au alcătuit regulamentele concursurilor şcolare, publicate sub egida Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor. Spiru Haret îşi dorea ca jocul să fie răspândit în şcolile de băieţi. Ca deţinător al portofoliului educaţiei, a intervenit pe lângă primăriile din Vechiul Regat pentru amenajarea unor terenuri speciale, destinate concursurilor şcolare. Era perioada în care întreaga Europă vedea în educaţia fizică un mod ideal de a pregăti bărbaţi destoinici în războaie şi femei capabile de a naşte şi creşte copii viguroşi.

Următorul citat din Dimitrie Ionescu (de la care avem cele mai multe date despre naşterea disciplinei sportive „oină“, sub impulsul viziunilor lui Spiru Haret) trebuie înţeles ca reprezentativ pentru acel context: „dispoziţiunea d-lui Ministru [Spiru Haret] în favoarea propagării exerciţiilor corporale la noi, prin un concurs de jocuri originale, nu poate să fie mai bine venită: a) pentru-că pe această cale o bună parte din jocu­rile noastre, ameninţate până aci să dispară le vom vedea din nou practicate şi jucate de către tinerimea noastră, şi b) că acestea, împreună cu adoptarea unei bune sisteme de gimnastică, ne vor da adevărata educaţiune naţională şi patriotică, absolut necesară unei ţări ce voieşte să fie tare, respectată şi temută prin fiii ei“. Textul a fost publicat în numărul din 31 mai 1898 al revistei „Albina“.

Oina aducea, în viziunea teoreticienilor săi, beneficii multiple: era, înainte de toate, un joc pentru echipe de câte 8-12 jucători, care astfel îşi îmbunătăţeau condiţia fizică, atenţia, viteza de reacţie, chiar şi... vederea.
Iniţial, jocul de oină a fost destinat şcolilor de băieţi. Profesorii N. Velescu şi N. Bădescu au încercat să creeze o variantă pentru fete, oiniţa. În încercarea de a atrage atenţia, şi-au dedicat cartea principesei Elisabeta. Oina a rămas însă o disciplină sportivă preponderent masculină.

Oina vs. fotbal sau David învins de Goliat

Deşi concursurile şcolare de oină erau, la început, deosebit de popu­lare, iar elevii încercau să joace şi în afara orelor de clasă sau în vacanţe, oina a intrat într-un con de umbră din anii 1920-1930. După Primul Război Mondial, fascinaţia fotbalului, a boxului, a curselor de cai sau de automobile a pus în umbră oina.

Chiar dacă Demostene Botez (arbitru de oină), Ionel Teodoreanu sau Mihail Sadoveanu i-au dedicat pagini emoţionante, interesul elevilor pentru un sport care nu atrăgea atenţia publicului şi nici nu permitea urcarea pe scara socială a scăzut rapid. Mihail Sadoveanu vedea în decăderea oinei victoria sporturilor practicate pentru câştig şi deliciul spectatorilor. De aceeaşi părere era şi Ionel Teodoreanu.

Campionatele şcolare erau organizate cu dificultate iar demonstraţiile de popularizare organizate în pauzele meciurilor de fotbal (metodă des folosită în perioada interbelică, dat fiind numărul spectatorilor) au dispărut treptat. Nici Federaţia Română de Oină, fondată în 1932, nu a fost lipsită de probleme, în 1937 ea trebuind să fuzioneze cu cea de gimnastică pentru a supravieţui.

Bastionul oinei au rămas campionatele şcolare, dominate de echipele formate din elevii seminariilor teologice ortodoxe şi ai şcolilor normale, destinate pregătirii viitorilor învăţători. În mai 1928, la concursul şcolar de la Sibiu au participat echipele Seminarului Central, Seminarului Nifon, Seminarului din Curtea de Argeş, Liceului Internat din Iaşi, Seminarului Sf. Andrei din Galaţi, Seminarului din Craiova şi Seminarului din Râmnicu Vâlcea. La campionatul Bucureştiului, din 1-2 iunie 1929, echipele au reprezentat Seminarul Nifon, Liceul Matei Basarab, Seminarul Central, Şcoala Normală, Liceul Gheorghe Lazăr.

Concurenţa dintre ziarele „Curentul“ şi „Universul“ a dat un ajutor nesperat oinei. Directorii celor două cotidiene, Pamfil Şeicaru şi Stelian Popescu, au patronat competiţii premiate cu trofee care le purtau numele. Interesul publicului de la oraş scăzuse, astfel încât întrecerile organizate de cele două ziare se desfăşurau la Bolintin. Mai mult, în şcolile şi liceele din Transilvania, Banat, Bucovina sau Basarabia, oina nu a putut fi impusă definitiv.

De o revenire a interesului pentru oină se poate vorbi după cel de-Al Doilea Război Mondial. La 29 iunie 1949, conducerea Partidului Muncitoresc Român a adoptat o decizie în favoarea reintroducerii oinei. Mai târziu, în cadrul „Daciadei“, au fost organizate întreceri de oină. Dar nici deciziile luate de autorităţile comuniste nu au salvat sportul naţional românesc de la uitare.

La începutul secolului XXI

Indiscutabil, intenţiile lui Spiru Haret şi ale grupului de profesori care au transformat oina dintr-un joc de copii într-un sport cu reguli bine aşezate au fost dintre cele mai bune. Ceea ce nu s-a intuit însă la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost concurenţa disciplinelor mult mai spectaculoase, precum fotbalul. Oina nu a avut forţa baschetului sau a voleiului, pe care misionarii sau soldaţii americani le-au luat cu ei în jurul lumii.
Dar cea mai mare problemă a oinei pare să fi fost tocmai unicitatea ei. Pe plan intern, autorităţile şcolare nu au reuşit să o impună în toate şcolile şi liceele din România. Pe plan extern, primul meci internaţional oficial a avut loc abia la începutul secolului XXI. Destinul sportului naţional românesc este, încă, şovăielnic.



Ziare.com
Comentarii

strabunicul meu a facut parte

strabunicul meu a facut parte din echipa nationala a romaniei( oina)

Postat de: Anonymous, 21 Februarie 2013 |

oina?!

tailandezii au muai thay,coreeni taekwondo,rusii sambo etc.noi avem oina :(

Postat de: Anonymous, 20 Septembrie 2010 |

Asa, si?

Avem oina, si care e problema? Ca nu e jucata si comentata de atatia, asta nu inseamna ca e mai prejos decat alte discipline. Semnul tristetii pe care l-ai adaugat dupa coemntariul tau destept cica, e si mia potrivit dupa ce te semnezi. Din pacate te avem si pe tine printre noi :(

Postat de: Anonymous, 06 Iunie 2012 |

cata cultura generala ai!

cata cultura generala ai! foarte tare! alte exemple nu mai ai in afara de astea cu pumni in cap picioare in gura? probabil ca doar astea sunt considerate "sport" pentru tine asa ca orice argument este de prisos! esti doar prost!

Postat de: Anonymous, 22 Octombrie 2010 |

oina?!

tailandezii au muai-thay,coreeni au taekwando,rusii au sambo,etc.noi avem oina :(

Postat de: Anonymous, 20 Septembrie 2010 |

Reinceperea campinatului?

Daca nu gresesc si stiu ca nu gresesc exista un campionat de oina, chiar am vazut cateva segvente pe canalul Neptun Tv din Constanta.

Postat de: Anonymous, 18 Septembrie 2010 |

OINA - SPORT NATIONAL ROMANESC MOSTENIRE DELA PARINTII SI BUNICI

REINCEPEREA CAMPIONATULUI DE OINA ESTE O CHESTIUNE DE MANDRIE NATIONALA. IA GANDITI-VA, CATE TARI AU UN SPORT NATIONAL. ROMANIA, TARA NOASTRA ATAT DE PATIMITA UITE CA A DAT SI OAMENI CE-AU INVENTAT ACEST SPORT. AR FI PACAT SA FIE PIERDUT UN ASTFEL DE SPORT PRIN TRECEREA TIMPULUI. CEL PUTIN CEEA CE INAINTASII NOSTRII AU INVENTAT SI NE-AU LASAT MOSTENIRE, NU AVEM DREPTUL SA PIERDEM CI DIMPOTRIVA TREBUIE SA DEZVOLTAM SI SA LASAM LA RANDUL NOSTRU ACEST SPORT NATIONAL GENERATIILOR VIITOARE.
CHIAR NU AVEM DREPTUL SA PRIVIM CU NEPASARE ACEST SPORT, CARE TREBUIE NUMAI REACTIVAT.
DOAMNE AJUTA!

Postat de: Anonymous, 18 Septembrie 2010 |

Publică un comentariu nou

By submitting this form, you accept the Mollom privacy policy.
Credeţi că achitarea lui Corneliu Zelea Codreanu în 1925 a fost justă?
Te abonezi la Historia şi câştigi
Aboneaza-te la NEWSLETTER
 

HISTORIA, Nr. 150, Iulie 2014

HISTORIA, Nr. 150, Iulie 2014 -
14 Iulie 2014

La mai puţin de patruzeci de ani de la publicarea Ocolului pământului în 80 de zile al lui Jules Verne, Dumitru Dan, unnecunoscut, face, cu resurse proprii, o remarcabilă călătorie de ocolire a pământului pe jos, pe o distanţă de 100.000 de kilometri. La concursul iniţiat în 1908 de Touring-Club de France, menit să stimuleze cunoaşterea lumii şi turismul, românul se înscrisese alături de alţi trei colegi şi prieteni, Paul Pîrvu, Gheorghe Negreanu şi Alexandru Pascu, cu toţii studenţi la Paris; însă în 1916, când Primul Război Mondial întrerupe cursa, Dumitru Dan rămăsese singur – şi parcursese 96.000 de kilometri din total, după ce traversase continente, mări şi oceane (pe punţile vapoarelor, călătorii români mărşăluiau câte 10-12 ore pe zi, cu pedometre rudimentare montate la picior).

Vedeţi mai multe detalii
Realitatea.net

Popular content
Soluţie implementată de Tremend
SATI