Cum a ajuns Europa de Est sub talpa lui Stalin

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Europa de Est, cu largul concurs al Marii Britanii şi SUA, a  intrat timp de aproape 50 de ani în sfera de influenţa a URSS-ului. În cartea sa „Diplomacy”, istoricul american Henry Kissinger, fost Secretar de Stat, scrie că adevăratul lider al coaliţiei Naţiunilor Unite din timpul celui de-al Doilea Război Mondial n-a fost Roosevelt, ci Stalin.

Stalin a încercat şi a reuşit nu doar să readucă în cadrul statului sovietic fostele teritorii ţariste desprinse în timpul revoluţiei bolşevice, ci să extindă cât se poate de mult influenţa şi puterea URSS-ului.

Dacă urmărim acest aspect, determinant în privinţa politicii externe promovate de dictatorul sovietic, putem înţelege că în aceeaşi notă se înscriu deopotrivă Pactul Ribbentrop-Molotov (prin care Polonia era împărţită, iar România pierdea Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa) şi Conferinţa de la Yalta (prin care se definesc multe din graniţele actuale  ale Europei). Odată intrat în război de partea Aliaţilor, Stalin a ştiut să extragă de la aceştia avantaje maxime.

„Un petic de hârtie"

A înţeles importanţa momentului potrivit în toate negocierile. Dacă în 1941 era de aşteptat ca Aliaţii să se opună pretenţiilor teritoriale ale Uniunii Sovietice, situaţia s-a schimbat în momentul în care Armata Roşie şi-a început ofensiva spre Vest. În 1943, la Teheran, Churchill acceptă integrarea estului Poloniei în URSS pentru a-i face pe plac lui Stalin, deşi acesta nici măcar nu ridicase problema. Una dintre surprizele de la Teheran a fost faptul că preşedintele SUA, Franklin Roosevelt, a fost găzduit, spre consternarea lui Churchill, în incinta Ambasadei URSS din capitala Iranului.

Europa de Est a fost reconstruită după bunul plac al lui Stalin şi cu acordul celorlalţi doi mari lideri ai momentului, care aveau nevoie ca trupele sovietice să termine ofensiva împotriva lui Hitler, fără a se gândi prea mult la consecinţele ulterioare. 

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Yalta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990, stă mărturie asupra acestui lucru: România: Rusia - 90%, ceilalţi - 10%; Grecia, Marea Britanie (de acord cu SUA) - 90%, Rusia - 10%; Iugoslavia - 50-50%; Ungaria - 50-50%; Bulgaria: Rusia - 75%, ceilalţi - 25%.

Despre Polonia, deşi nu s-a discutat la Conferinţa de la Yalta, soarta îi era pecetluită. În viziunea lui Stalin aici nu putea fi altceva decât un guvern pro-sovietic, cu toate că Aliaţii sprijineau guvernul polonez aflat în exil la Londra din 1939.

Armata Roşie şi noii lideri

În privinţa Cehoslovaciei, dezvăluirile pe care fostul director general al NKVD-ului, Pavel Sudoplatov, le face în lucrarea Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni, sunt edificatoare. Acesta spune că preşedintele Eduard Beneş ar fi fost recrutat de NKVD, ajutat să fugă de trupele naziste şi plătit să stea la Londra în timpul războiului. După război, Stalin îl pregătise pe Klement Gottwald pentru funcţia supremă a Cehoslovaciei şi l-a trimis chiar pe Molotov să-i spună lui Beneş să se retragă, ceea ce s-a şi întâmplat. 

Dacă pentru unele state implementarea comunismului a venit firesc pentru că partidul fusese în spatele mişcărilor de partizani, cum este cazul iugoslav, unde înlocuirea regelui cu generalul Tito nu a fost o surpriză, în altele Armata Roşie a adus şi noii lideri care au umplut vidul de putere lăsat în urmă de fugari, cum s-a petrecut în Bulgaria şi în Ungaria.

Churchill, înţeles cu Stalin

În România, lucrurile au stat diferit. Reprezentanţii partidelor politice nu au fugit cu nemţii, iar Regele Mihai I este cel din urmă lider democratic care a părăsit Europa de Est în 30 decembrie 1947.

Nici bătrânul Churchill nu se aştepta la o asemenea schimbare. După conferinţa de la Yalta, el scria că „săracul Neville Chamberlain a crezut că poate avea încredere în Hitler. S-a înşelat. Însă nu cred că eu mă înşel în privinţa lui Stalin". Un an mai târziu, în martie 1946, Churchill rostea celebrul discurs despre „cortina de fier". Se înşelase amarnic în privinţa tovarăşului Stalin.