Armata şi răscoala din 1907. Care este cifra reală a celor ucişi?

In studiul sau dedicat atitudinii armatei romane in timpul rascoalei din 1907, publicat in revista "Studii si materiale de istorie moderna", in 1957, Coralia Radulescu relua, dincolo de informatiile utilizate, principalele teze comuniste cu privire la rolul de "instrument de asuprire si represiune" incredintat asa-zisei "armate burgheze", aflata in slujba intereselor "clasei stapanitoare". Pentru Coralia Radulescu, toti cei 3 654 de ofiteri ai armatei romane erau "inculti si corupti", fiind recrutati "in majoritate dintre odraslele sau slugile mosierimii si burgheziei", neputinciosi in alte domenii, dar arivisti si pusi pe capatuiala la adapostul uniformei militare. La polul opus se aflau "recrutii", provenind din mijlocul taranimii "prost hranite si pelagroase", supusi unui program de instructie istovitor si expusi "desantatei propagande patriotard-sovine" (!). Imaginea antitetica a claselor aflate de o parte si de alta a baricadei, gata de confruntare, era astfel gata zugravita. Izvora cu necesitate din aceste detalii care conturau "lupta de clasa" nevoia de conflict si, fireste, acesta avea sa fie, in opinia Coraliei Radulescu, insasi rascoala din 1907. Autoarea articolului sublinia interesat mai degraba exceptiile - impotrivirea unor soldati in a executa ordinele de tragere asupra taranilor rasculati, pactizarea cu acestia sau chiar uciderea unui ofiter, asa cum s-a intamplat la Stanesti - ignorand cu buna stiinta faptul ca armata a actionat disciplinat si unitar in reprimarea rascoalei, soldatii-tarani fiind, in ansamblu, foarte buni executanti ai ordinelor primite, rezultand, potrivit cifrelor care au circulat in epoca si socotite, de unii, inca valabile, aproximativ 11 000 de morti. Cum se explica, de fapt, in cazul rascoalei din 1907, mai degraba exceptiile amintite si care este cifra reala a celor ucisi atunci?

O lege uitata, dar utila
Asa cum se stie, clasa politica romaneasca a dovedit, in 1907, convinsa mai degraba de amploarea rascoalei taranesti, o surprinzatoare unitate de actiune, pe fondul neputintei conservatorilor de a face fata gravelor evenimente aflate in derulare. Cand, la 10 martie 1907, in Adunarea Deputatilor, liderul conservator P.P. Carp a rostit celebrele cuvinte: "Nu este decat un singur lucru de facut: intai represiune si apoi vom aviza", liberalii gaseau deschisa calea - in conditii destul de nefericite, de altfel, pentru ei - spre conducerea tarii, cu scopul declarat al reprimarii rascoalei. Viata politica romaneasca dinaintea Primului Razboi Mondial avea sa cunoasca, astfel, unul din rarisimele sale momente in care un guvern liberal va fi fost primit cu aplauze de majoritatea conservatoare a Parlamentului.
La 15 martie 1907 a fost votata de ambele camere ale Legislativului o lege care continea un singur articol: "in imprejurarile grave prin care trecem, pana la restabilirea ordinei si linistei, starea de asediu va putea fi declarata prin decret regal, in cuprinsul Legii din 10 decembrie 1864".

Doua zile mai tarziu, regele, astfel imputernicit, declara starea de asediu, fiind pentru prima oara, de la promulgarea actului normativ din 1864, cand aceasta era pusa in aplicare. Altfel spus, o lege a carei menire fusese aceea de a descuraja, in anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, eventualele reactii violente ale marilor proprietari de pamant, ulterioare improprietaririi taranilor, oferind domnitorului Unirii posibilitatea de a contracara actele care ar fi pus in pericol siguranta, ordinea publica si chiar propria-i domnie, era redescoperita in 1907, la mai bine de 40 de ani de la adoptarea ei, de o clasa politica disperata sa faca fata unei ample revolte care cuprinsese deja o buna parte a tarii, inclusiv Muntenia si Oltenia.

Potrivit legii, starea de asediu se declara (si se ridica) de catre domnitor (in Constitutia din 1923 acest drept a fost trecut asupra Parlamentului), in caz de pericol iminent (intern sau extern) pentru siguranta si ordinea publica, fiind necesara delimitarea precisa a teritoriului supus acestei decizii. Articolul 4 al legii prevedea ca guvernul putea trece asupra autoritatii militare, partial sau in totalitate, drepturile de politie si ordine publica pe care le avea autoritatea civila. Prin "autoritate militara" se intelegeau comandantii de corp de armata (pentru ca in structura comandamentului de corp de armata intra si un tribunal militar) si orice comandant de mare unitate (nivel divizie) care avea in subordine un tribunal militar.

"Cu hotarare si maximum de efect"...
Generalul Gheorghe Manu, ministrul de Razboi in cabinetul conservator condus de George Gr. Cantacuzino, a contribuit la inrautatirea situatiei prin aducerea in cazarmi a unui numar important de rezervisti si ostasi "cu schimbul". Scopul era dublu. Pe de o parte, se spera in obtinerea unor forte numeroase care ar fi putut stavili extinderea rascoalei, iar pe de alta parte, se miza pe scoaterea din randurile rasculatilor a unor "combatanti" rurali care, imbracati acum in uniforma, ar fi putut fi utilizati, de cealalta parte a baricadei insa, in reprimarea revoltei taranesti. Aducerea sub arme a unui important numar de rezervisti a creat numeroase dificultati de echipare in primul rand. Un contemporan observa cu malitiozitate ca, probabil, s-ar mai fi mobilizat multi altii daca s-ar fi dispus de cele necesare pentru echipare. Acestia au adus in interiorul unitatilor armatei nemultumirile taranilor rasculati, fiindu-le imposibil comandantilor sa asigure intr-un timp scurt integrarea acestora si crearea coeziunii de lupta atat de necesare in asemenea situatii.

Asa se explica incidentul grav petrecut la Stanesti, la 12 martie 1907, cand are loc confruntarea dintre armata si rasculati. Cand locotenentul I. Nitulescu, din Compania 1 a Regimentului 5 Dorobanti Vlasca, a ordonat militarilor din plutonul sau sa traga in rasculati, a fost nevoit sa asiste la pactizarea propriilor sai soldati, la instigarea unui rezervist, cu taranii rasculati. Furiosi ca s-a tras in ei si indemnati de pasivitatea militarilor care scapasera de sub controlul ofiterului, satenii din Stanesti l-au ucis pe locotenentul Nitulescu, desi acesta incercase sa scape cu fuga. De asemenea, comandantul companiei, capitanul Grigore Mares, a fost grav ranit. De altfel, tot rezervistii au fost la originea izbucnirii rascoalei in Muntenia, care nu a pornit de la sate, asa cum ar fi fost de asteptat, ci de la oras. Militarii rezevisti din Regimentul 21 Teleorman, plecati din gara Alexandria, au sfarsit prin a aprinde flacara rascoalei in intregul judet Teleorman. Rezervistii si ostasii "cu schimbul" din trupele teritoriale s-au aratat hotarati, in pofida eforturilor de asigurare a coeziunii din perspectiva disciplinei militare si a respectarii ordinelor primite, sa boicoteze orice forma de represiune a rasculatilor, dovedindu-se, in unele imprejurari, factorul dizolvant al autoritatii militare.

Incidentul de la Stanesti i-a prilejuit noului ministru de Razboi, generalul Alexandru Averescu - acceptat in acest post de regele Carol I, desi era unul dintre cei mai tineri generali ai armatei romane in acel moment, starnind, astfel, invidia celorlalti - cateva invataminte pe care le-a aplicat cu succes in vederea reprimarii rascoalei.
In ciuda opozitiei regelui, care credea ca taranii erau contaminati de flagelul razvratirii, ceea ce ar fi putut afecta unitatea ostirii, Alexandru Averescu s-a pronuntat in favoarea mobilizarii contingentelor 1900-1905, contingentele 1906-1907 aflandu-se deja sub arme. Dar, spre deosebire de cazul Regimentului 5 Vlasca, in incidentul de la Stanesti, care fusese trimis din Giurgiu in imediata vecinatate, in vederea reprimarii rasculatilor (in conditiile in care, din 1882, sistemul de recrutare era unul intemeiat pe criteriul regional, adica pe regiuni de corpuri de armata), generalul Averescu a adoptat solutia trimiterii ostasilor moldoveni in Muntenia, a oltenilor si muntenilor in Moldova. Nu era intru totul o inovatie, caci acest sistem fusese experimentat si isi dovedise eficienta in timpul rascoalei din 1888, cand truple din Moldova au fost indreptate spre Muntenia si invers, tocmai din teama ca soldatii nu vor trage in rasculati.
Sosit la Ministerul de Razboi, Alexandru Averescu a fost uimit de haosul care domnea aici. Generalul Gheorghe Manu, fostul ministru, nu avea o situatie clara a repartizarii trupelor. Capitanul Alexandru Sturdza, fiul primului ministru liberal, arata ca dupa mai bine de 48 de ore de la venirea in fruntea Ministerului de Razboi a generalului Averescu, dupa indelungi eforturi de a contura harta distribuirii trupelor, inca nu se dadea de urma a trei batalioane!
tara a fost impartita in 12 zone de operatii, potrivit regiunilor diviziilor, iar judetele in sectoare de unitati si subunitati. La nivelul fiecarui judet a fost numit un comandant militar, care dubla autoritatea locala - prefectul, nu fara incidente de comunicare intre autoritatile civile si cele militare instituite ad-hoc.

De asemenea, generalul Alexandru Averescu s-a pronuntat in favoarea unei reprimari categorice a oricarei forme de razvratire. in timp ce ordinele transmise de generalul Gheorghe Manu vizau mai degraba intimidarea si nu recurgera la forta, militarii fiind indemnati sa nu riposteze daca asupra lor nu se trage cu arme de foc, Ordinul Circular nr. 6, transmis de noul ministru de Razboi corpurilor de armata, la 13 martie 1907, stipula clar posibilitatea executarii focului chiar fara somatie. Alte dispozitii, in zilele urmatoare, solicitau utilizarea armelor "cu hotarare si maximum de efect", prefectilor cerandu-li-se sa informeze populatia ca armata are ordin sa traga "cu armele si cu tunurile". Niciun fel de comunicare cu populatia nu era ingaduit, trupele care nu se aflau in cazarmi fiind dispuse in permanenta, potrivit ordinelor generalului Averescu, in "cantonamente de alarma".

In acelasi timp, este de remarcat ca presa militara nu a scos o vorba despre evenimentele din 1907. "Revista Armatei" publica, in nr. 3/1907, un necrolog al locotenentului I. Nitulescu (ucis la Stanesti), semnat de colonelul A.I. Tocilescu, iar in nr. 5 al revistei, din acelasi an, sunt consemnate demisiile a 3 generali, printre care L. Iarca si Al. Tell. Ultimul numar al revistei din anul 1907 se deschide cu multumirile adresate generalului Alexandru Averescu, cel care "a dezrobit revistele militare de dispozitiunile nedrepte luate de predecesorii sai", ceea ce s-ar putea referi, in primul rand, la interdictiile de a prezenta orice fel de informatii privind desfasurarea si reprimarea rascoalei. Este si numarul in care apare un amplu articol, primul si singurul de acest fel, semnat de colonelul Alexandru Socec, membru al "Comitetului Diriginte" al revistei, in care este realizat un tablou al starii taranului roman si rolului ostirii in formarea si dezvoltarea soldatului-taran, oferind, totusi, o imagine vadit edulcorata a raporturilor dintre ostasi si ofiteri. in final, colonelul Socec sublinia capacitatea de mobilizare a armatei, la cererea regelui, in imprejurarile grele prin care trecuse tara (chiar in conditiile dificile de subfinantare a organismului militar!), exprimandu-si recunostinta fata de aprecierile monarhului, consemnate in Ordinul de Zi catre armata, din 29 martie 1907, care marca, de fapt, sfarsitul rascoalei. Ministerul de Razboi a dispus insa ca trupele sa revina in garnizoanele proprii abia la 8 mai 1907, prin Ordinul nr. 844.

Spaima de noi revolte a continuat sa existe, caci odata cu venirea verii, in vremea secerisului, se raspandisera zvonuri privind framantarile care ar putea cuprinde iar lumea satelor. in aceste circumstante, Ministerul de Razboi a decis, prin Ordinul nr. 32, din 23 iunie 1907, formarea unor detasamente compuse din arme diferite, concentrate in puncte dinainte stabilite, pentru a preintampina orice razvratire.

Un "bilant" controversat
Care au fost insa pierderile inregistrate in urma rascoalei? Armata a avut un bilant modest din acest punct de vedere. Numarul mortilor s-a ridicat la 10 oameni (un ofiter, locotenentul I. Nitulescu, ucis la Stanesti, doi sergenti si sapte soldati), alti patru fiind raniti (un ofiter, capitanul Grigore Mares, ranit tot la Stanesti, doi sergenti si un soldat). 75 de soldati din Regimentul 5 Dorobanti Vlasca au comparut in fata instantelor militare, 61 fiind condamnati la munca silnica pe viata iar 14 la cinci ani de inchisoare pentru revolta. De-a lungul timpului, in special cu prilejul zilei sale de nastere, Carol I a aprobat unele reduceri ale pedepselor sau chiar gratieri pentru cei care fusesera condamnati in cazul incidentelor petrecute la Stanesti. in ianuarie 1912, intr-un referat al directorului superior al Infanteriei si Personalului se arata ca mai erau 57 de condamnati la munca silnica in cazul Stanesti si se solicita gratierea lor cu ocazia Anului Nou.

Dar au fost si ofiteri care au intrat in vizorul justitiei pentru neexecutare de ordin. Maiorii Eleodor Dragulescu si Gh. Gheorghiceanu, ambii din Regimentul 9 Dorobanti, au fost condamnati de Consiliul de Razboi al Corpului 3 Armata, primul la 20 de zile, iar al doilea la doua luni de inchisoare, intrucat "fiind insarcinati cu mentinerea ordinei si reprimarea devastatorilor din orasul Ramnic, nu s-au supus ordinelor date de judele de instructie si procurorul local de a trage in rasculati cu cartuse de razboi, cerand pentru executare ordin scris". Ei au fost socotiti culpabili pentru "faptul de refuz de serviciu legalmente datorit". Niciuna dintre instante nu a judecat cazuri de incalcare a prevederilor Legii starii de asediu sau a prevederilor Regulamentului serviciului in garnizoana.

Incepand din 1907, cand mai multe ziare si unii publicisti influenti au inceput sa vehiculeze cifra de 11 000 de morti in randurile taranimii, rareori numarul celor ucisi prin interventia armatei a mai fost contestat, chiar daca nu exista nicio dovada care sa sustina ca s-ar fi inregistrat asemenea pierderi. Consacrarea "cifrei" nu a asigurat-o, asa  cum s-ar putea crede, regimul comunist, ci chiar primul volum din "Enciclopedia Romaniei", aparut sub inaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, in 1938, care confirma numarul victimelor, plasate insa sub comandamentul necesitatii politice si nationale. "Masurile militare luate de generalul Averescu - se arata in Enciclopedie - zdrobesc in cateva zile rascoala, dar represiunea devine de o ferocitate inutila. Unsprezece mii de tarani sunt macelariti fara mila. Bineinteles, Ťordineať e restabilita. Din punct de vedere politic si national, inabusirea rascoalelor era insa o necesitate" (vol. 1, p. 875).

Cand are loc, in aprilie 1962, sesiunea extraordinara a Marii Adunari Nationale care marca incheierea colectivizarii agriculturii, Tudor Arghezi, in discursul sau, jongleaza cu aceeasi cifra fantasmagorica, gasind o seama de analogii: "Potrivire de numar: in 1907 au fost impuscati unsprezece mii de rasculati. Azi ati venit din toata tara unsprezece mii de socialisti. Daca i-am cauta la piept am afla, poate, la batranii dumneavoastra, dedesubtul decoratiilor Republicii biruitoare, semnul gloantelor regale, de acum cincizeci si cinci de ani...". intocmai ca si Arghezi, Geo Bogza, cu acelasi prilej, vorbeste de 11 000 de morti.
Cifrele represiunii din 1907 s-au instapanit si in instrumentele de lucru occidentale. Una dintre cele mai bune lucrari privind pierderile inregistrate in timpul diferitelor conflicte, din secolul al XVI-lea pana astazi (Warfare and Armed Conflicts. A Statistical Reference to Casualty and other Figures, 1500 - 2000, ed. a 2-a, 2002), realizata de Michael Clodfelter, aminteste aceeasi cifra - 11 000 de morti - "cei mai multi fiind tarani ucisi in timpul rebeliunii" (p. 382-383).
Datele de care a dispus in epoca primul ministru D.A. Sturdza indicau insa cu totul alte rezultate ale represiunii pentru perioada 28 martie - 5 aprilie 1907: 421 de morti, aproximativ 112 raniti si 1 751 de retinuti. in Parlament s-au vehiculat si alte cifre, de la cateva sute la cateva mii. insusi generalul Alexandru Averescu, intemeindu-se pe o cercetare a sefului biroului de statistica, Zamfir Arbore, basarabean si el, arata ca numarul mortilor s-ar fi situat la circa 2 000 - 2 500. Cum a ajuns insa Zamfir Arbore la o asemenea cifra? El a comparat tabelele cu cei decedati in anii 1901-1907 si a constatat ca in ultimul an, anul rascoalei, s-a inregistrat un plus de aproximativ 2 000 - 2 500 de morti. Este foarte posibil ca aceasta cifra, propusa de Zamfir Arbore si generalul Alexandru Averescu sa fie mult mai apropiata de realitate, dupa cum este limpede ca cifra consacrata - 11 000 de morti - este vadit supradimensionata.
Insa numarul exact al victimelor rascoalei din 1907 probabil ca nu il vom sti niciodata!